Contemporanul » Lecturi - Despre Cărți » Aura Christi și poetica spațialității

Aura Christi și poetica spațialității

Romanele în versuri ale scriitoarei Aura Christi, Geniul inimii (2017, 2019) şi Ostrovul Învierii (2019), însumează o serie de caracteristici aparte la nivel structural şi tematic. Raportul dintre eu şi lume pare să domine întregul plan al creaţiei. Cu alte cuvinte, îmbinarea dintre cele două direcţii (nivelul tematico‑structural vs. raportul eu‑lume) oferă „creaţiilor narative” un set caracterologic tipic domeniului lirico‑creativ. Or, planurile reliefate anterior sunt dublate de o poetică a spaţiului ce se concretizează la un stadiu în care cadrul interior comunică cu cel exterior. Totuşi, ilustrarea nivelului tematico‑structural este necesară pentru a reliefa specificitatea romanelor în versuri ale Aurei Christi. La nivel structural, Geniul inimii (Editura Contemporanul, 2017, Editura Ideea Europeană, 2019, ed. a II‑a), şi Ostrovul Învierii (Editura Ideea Europeană, 2019) prezintă o serie de trăsături comune, linii de ordinul transtextualităţii (relaţii paratextuale şi intertexuale), ce sunt urmate de o serie de mijloace tipice romanului (polifonia şi textualismul).

Relaţia paratextuală defineşte caracterul de „roman în versuri” printr‑o comunicare aparte dintre titluri sau chiar dintre tematică şi mottouri. De pildă, în Geniul inimii titlurile poemelor comunică, fragmentar, între ele. Astfel, poemul Iubeşte‑mă, din Povestea subteranei, este continuat de poemul Clipă de clipă (Iubeşte‑mă, Clipă de clipă). Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul tematicii abordate. De exemplu, versurile dedicate lui Orfeu sunt completate, în următoarea poezie, de cele consacrate iubitei Euridice (Orfeu şi Euridice). Un alt exemplu al comunicării întâlnim în cea de‑a treia carte, Un cuib de sfinţi, fapt concentrat în spaţiul tematic (Cu o gravitate dezlănţuită…Porfiri striga ca din gura de şarpe). De asemenea, în volumul Ostrovul Învierii, mottourile de la începutul cărţilor prezic ceea ce cuprinde tematic fiecare parte a romanului. În acelaşi timp, această comunicare tipică structurii se remarcă în ambele romane şi prin reluarea temei, de la o poezie la alta, sau chiar a unei sintagme de vers în următorul poem, fapt ce relevă varietatea abordării. Fragmentarismul relaţional al textelor accentuează nu numai o poetică a abordării, ci şi un cadru compact al sensurilor.

Cazul intertextualităţii mizează pe o perspectivă cu totul distinctă. În acest sens remarcăm o intertextualitate tematică clară cu microromanul lui Fiodor Dostoievski – Însemnările din subterană, dar şi cu romanul Crimă şi pedeapsă. Pe lângă acestea, cadrul tematico‑intertextual mai este completat şi de piesa dramatică a lui Shakespeare – Hamlet, împreună cu ideile filosofului Friedrich Nietzsche. Cu toate acestea, indexul miturilor antice şi biblice creează un intertext total, ce conferă volumelor o întregire a stadiului tematic.

La polul opus, mijloacele tipice romanului, mai precis textualismul şi polifonia, definesc cadrul romanesc. De la Geniul inimii la Ostrovul Învierii fondul se schimbă treptat, oferind o perspectivă de receptare diferită, care, totodată, conduce spre o unificare a spaţiilor. Aşadar, aveam de‑a face cu un textualism abundent în cea de‑a treia carte (Un cuib de sfinţi), a primului roman (Geniul inimii), care se diminuează în Ostrovul Învierii. În mod asemănător acţionează şi procedeul polifonic. Jocul măştilor, al vocilor este mult mai frecvent în primul roman (eul creator – Porfiri Petrovici), dar care însă este redus în cel de‑al doilea (Adam – Eva). Cu toate că romanele par a se îndepărta unul de celălalt, acestea ajung într‑un final să‑şi îmbine spaţiile. În acest fel, textualismul şi polifonia conferă „culegerilor de versuri” perspectiva apropierii, dar şi a distanţării.

Spre deosebire de nivelul tematico‑structural, ideea de spaţialitate trimite spre o afirmaţie a filosofului german Martin Heidegger din perioada în care acesta a fost preocupat de planul literaturii. În Originea operei de artă (1951), mai exact în articolul În chip poetic locuieşte omul…, în care analizează poezia poetului romantic Friedrich Hölderlin, Heidegger reliefa raportul dintre faptul de a locui şi creaţia poetică. Altfel spus, „a fi om” trimite la faptul în sine de a locui, în timp ce creaţia poetică întreţine omul, individul, pentru instalarea unui anumit spaţiu.

Dar ce înseamnă până la urmă „să locuieşti în chip poetic pământul”, după Heidegger? În interpretarea acestei poezii, filosoful german identifica două tipuri de existenţă: „cazna” (chinul) şi „contemplaţia”. Interesantă în acest caz rămâne semnificaţia contemplaţiei. După Heidegger, stadiul contemplativ relevă existenţa umană, care ar indica, în acelaşi timp, capacitatea omului, de la cer la pământ, de a contempla un anumit interval. Din această perspectivă, cerul şi pământul reprezintă două margini sub forma unui segment, în care omul materializează faptul creator. Într‑un fel, gândirea poetică s‑ar opri în acest interval.

Însă romanele în versuri ale Aurei Christi demonstrează cu totul altceva. Începând de la Geniul inimii, în care destinul individului dirijează întregul plan creator, şi până la Ostrovul Învierii, unde luciditatea şi seninătatea se fac simţite prin materialitatea spiritului, romanele în versuri depăşesc intervalul dintre cer şi pământ. Se observă clar cum scriitoarea trece peste acest baraj, al spaţiului închis, fapt demonstrat chiar prin registrul tematic religios. Se realizează astfel o trecere dincolo de pământ (Geniul inimii) şi dincolo de cer (Ostrovul Învierii).

În ambele romane există acel raport dintre interioritate şi exterioritate, raport prin care se prelungeşte poetica spaţiului creator. Cadrul interioritate‑exterioritate determină apariţia unui spaţiu specific în fiecare roman în parte. Cu alte cuvinte, fiecare roman, prin propria autonomie, fie integrează un singur spaţiu, fie mizează pe o întrepătrundere dintre cele două. Prin urmare, Geniul inimii reliefează o întrepătrundere completă între planul interiorităţii din cartea întâi, Povestea subteranei, ce este completată de planul exteriorităţii din cartea a treia, Un cuib de sfinţi. În această privinţă, planul descoperirii originilor din Povestea subteranei manifestă un zbucium al eului.

Începând cu primele poeme, Acelaşi scenariu (imaginea individului fără identitate), Povestea subteranei (singurătatea individului privită din necunoscut), Darul (ipostaza mitului adamic ca proiecţie a faptului creator în genere), se observă acea dorinţă de descoperire a originilor creaţiei umane, fapt ce justifică o ieşire din sfera segmentării ilustrată anterior (claustrarea între cer şi pământ). În plus, planul exteriorităţii prezintă un registru creativ al figurilor în a treia carte – Un cuib de sfinţi – care este completat de jocul înlocuirii dintre cele două tipuri de existenţă (interioară, respectiv exterioară), din Copiii himerelor, cea de‑a doua partea a romanului. Totodată, cele două tipuri de existenţă trimit şi la ideea de geniu prefigurată în volum, odată cu cea de boală (Friedrich Nietzsche).

În comparaţie cu Geniul inimii, Ostrovul Învierii prezintă un cadru concret al interiorităţii. Ca elemente de spaţialitate, anotimpurile, utilizate şi ca repere textuale, conturează un spaţiu existenţial al eului poetic, în care fiinţa este nesigură de veridicitatea propriei trăiri: „Sunt atentă la tot ceea ce se întâmplă şi din/ ce în ce mai atentă la povestea neverosimil/ de adevărată a fiinţei mele, în al cărui/ centru un cântec abia auzit îl ascult”. (Ca în poveşti, totul e posibil) Esenţială în acest volum este chiar cea de‑a doua carte, Rugăciunile serii, în care se citeşte doar ruga adresată creatorului atotputernic.

Neliniştea sufletească din prima carte, Arderi de tot, se reface din nou în Rugăciunile serii, în cadrul iernii, al spaţiului platoului, în care existenţa urmăreşte aceeaşi directivă a comunicării. Sufletul ajunge astfel mărginitorul relaţiei cu zeul. Psalmii Aurei Christi devin, în acest fel, o modalitate de descătuşare, scrierea, mai exact acţiunea de a scrie, rămânând singura modalitate prin care se poate auzi interioritatea eului creator. Starea de descătuşare nu este prezentă doar în această parte, ci şi în volumul întreg construit triadic. În plus, imaginea psalmilor ca figură a eliberării a fost ipostaziată de Aura Christi şi în primul roman în versuri, Geniul inimii.

Aşadar, prin cele două romane Aura Christi a depăşit intervalul prestabilit, oferind posibilitatea eului poetic de a crea diverse spaţii dincolo de propria existenţă. Îmbinarea de la nivelul structural şi tematic (transtextualitate – relaţii paratextuale şi intertexuale; mijloace tipice romanului – polifonia şi textualismul) cu poetica spaţialităţii dublate de raportul interioritate‑exterioritate ne‑a oferit posibilitatea de a observa sistemul profund al romanelor în versuri Geniul inimii (2017) şi Ostrovul Învierii (2019). Poetica spaţialităţii defineşte în cazul romanelor Aurei Christi o transgresare a eului poetic dincolo de limitele existenţei, evidenţiind, în acelaşi timp, o concentrare a creaţiei.

■ Scriitor, critic şi istoric literar

Lucreția Pascariu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest