Lecturi - Despre Cărți

Vasile Muscă: Mircea Braga: un monument pentru Nietzsche

O carte-eveniment
Mircea Braga, Ecce Nietzsche, Editura Academiei, 2013

Intenţia a fost probabil de a găsi un cod de lectură în care contează în primul rând „scriitura”, textul aşa cum se înfăţişează el cititorului şi nu con-⁠textul filosofic al ideilor. Un monument pentru Nietzsche, o carte-eveniment în peisajul nostru editorial.

I

În ianuarie 1889, când se produce tragedia de la Torino, declanşarea bolii lui, Nietzsche se află în plin proces de elaborare a operei sale. Anul anterior, 1888, a fost unul deosebit de rodnic în planul creaţiei proprii, marcat de apariţia unor lucrări, este adevărat, de dimensiuni mai mici, dar semnificative pentru a înregistra ultimele evoluţii ale gândirii marelui bolnav (Cazul Wagner, Antichristul, Ecce homo, Amurgul idolilor). Cu toate acestea, filosofia pe care a elaborat-⁠o cu atâta trudă şi suferinţă în decurs de ceva mai puţin de douăzeci de ani a cules încă semne concludente ale recunoaşterii şi preţuirii. Este adevărat, câteva dovezi ale unei recepţii timpurii existau încă din ultimii ani de viaţă, dar destul de puţine şi slabe. În rest tăcere şi profetul lui Zarathustra părea să fie victima unei conspiraţii a indiferenţei din care nu va reuşi să-⁠l scoată nici compilaţia postumă apărută în 1901 sub titlul de Voinţa de putere (Der Wille zur Macht), alcătuită de sora filosofului Elisabeth Förster Nietzsche şi Peter Gast (Heinrich Köselitz).

II

Dar, în privinţa destinului său cultural, Nietzsche a avut o intuiţie formidabilă, care s-⁠a confirmat. Destinul acestuia se va decide nu antum, în timpul vieţii sale, ci, datorită operei pe care o lasă în urma sa, după moarte, postum. „Numai ziua de poimâine îmi aparţine. Unii se nasc postum” (Einige werden posthum geboren) (Antichristul. Cuvânt înainte). Nietzsche îşi mărturiseşte apartenenţa la categoria „oamenilor postumi” (Amurgul zeilor – Maxime şi săgeţi, 15).

Într-⁠adevăr, abia în secolul care a urmat morţii sale, al douăzecilea, o exegeză, din păcate tot mai stufoasă, a încercat să pună în ordine liniile acestei intense „vieţi postume” a lui Nietzsche. Astăzi această exegeză a ajuns copleşitoare. Cel care a deschis era marilor interpretări nietzscheene a fost Heidegger. De altfel, Nietzsche este singurul gânditor pomenit în celebrul discurs de instalare în funcţia de Rector la Freiburg, rostit în mai 1933. Odată cu demisia din mai 1934, Heidegger se dedică cu insistenţă exegezei concepţiei lui Nietzsche. Rezultatele muncii sale au fost publicate relativ târziu, numai în 1961, sub forma a două solide volume de studii Nietzsche (Pfullingen, 1961).

Iniţiativa lui Heidegger a fost susţinută de apariţia, între timp, a unor remarcabile contribuţii semnate de Karl Löwith (1935), Karl Jaspers (1936), iar ceva mai târziu Eugen Fink (1960). Câştigul cel mai important al tuturor acestor studii a fost acela de a-⁠l smulge pe autorul lui Zarathustra din braţele exegezei de inspiraţie nazistă (A. Baeumler – Nietzsche der Philosoph und Politiker – Leipzig 1931) şi de a-⁠l reda adevăratului teritoriu căruia îi aparţine, acela al filosofiei. Mai cu seamă Heidegger este acela care prin magistralele sale studii a fixat locul şi rolul care îi revine lui Nietzsche în ansamblul filosofiei occidentale, acela de a ocupa postul de ultim reprezentant de marcă al gândirii europene, cel care încheie seria metafizică în cultura europeană. „La fel ca întreaga gândire a occidentului de la Platon încoace – scria Heidegger în 1940 – gândirea lui Nietzsche este metafizică” (Metafizica lui Nietzsche, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 11). În orice caz, înserarea lui Nietzsche în marele circuit al gândirii europene s-⁠a produs, ca în atâtea cazuri celebre, după moartea sa şi este opera secolului al XX-⁠lea.

III

În cultura română putem semnala un interes timpuriu pentru gândirea lui Nietzsche. Încă din timpul vieţii acestuia, în 1897, la solicitarea prietenului său I. L. Caragiale, C. Rădulescu-Motru publică un volumaş sub titlul F. W. Nietzsche. Viaţa şi filosofia sa (Bucureşti, Librăria Socecu – ed. a II-⁠a 1916, ed. a III-⁠a 1921), în care aduna articolele sale dedicate între 1896 – 1897, în Epoca literară, gânditorului german. După acest început promiţător, în epoca dictaturii ideologice a marxism-leninismului, cum era de aşteptat, acest curs a stagnat. Este de amintit, totuşi, ca o fericită excepţie, cartea izbutită a lui Vasile Frăteanu, scrisă dintr-⁠o perspectivă critică tolerată în epocă, Critica gândirii mitice (Cluj, Editura Dacia, 1980). După 1989 numărul contribuţiilor româneşti la bibliografia generală a lui Nietzsche sporeşte prin câteva lucrări de valoare. Sunt de pomenit, mai întâi, lucrările academicienilor: acad. C. I. Gulian, Nietzsche – I (EAR 1994), acad. Al. Boboc, Între elenism şi modernitate sau dincolo de actual şi inactual (Grinta 2003), Filosofie şi cultură. Reevaluare şi reconstrucţie modernă în filosofie (de la Nietzsche la Heidegger (EAR 2013) şi acad. N. Breban – Fr. Nietzsche. Maxime comentate (Ed. Fundaţiei culturale Ideea europeană, 2004). Dar, sunt de amintit şi cercetările nietzscheene ale unor Şt. Borbely, G. Bondor, Aura Christi, Fl. Voica, Tereza-⁠Brânduşa Palade, V. Muscă etc. care încearcă să acrediteze imaginea unui alt Nietzsche decât acela cu care ne-⁠a obişnuit propaganda ideologică a trecutului. În acest context, o apariţie cu totul excepţională este masiva lucrare, apărută recent, sub numele lui Mircea Braga, Ecce Nietzsche. Exerciţii de lectură hermeneutică (Bucureşti, EAR 2015) despre care ne propunem să dezvoltăm în continuare câteva consideraţii.

IV

Să observăm de la început că lucrarea pe care vrem s-⁠o discutăm se impune prin câteva trăsături ale sale pe care le consider remarcabile. În primul rând prin dimensiunile sale (conţine 440 de pagini, în format mare), fără spaţii goale între capitole care întrec cu mult ceea ce apare în mod curent în peisajul nostru editorial. Lucrarea lui Mircea Braga nu este însoţită la urmă de o listă bibliografică şi astfel se dispensează de citatele cu care ne-⁠au obişnuit cercetările „savante” care în diferite domenii au invadat piaţa de carte de la noi. Bineînţeles, cu excepţia citatelor din operele lui Nietzsche însuşi. Adică, altfel spus, pur şi simplu Mircea Braga versus Nietzsche. Autorul reuşeşte să se elibereze de uriaşa bibliografie în circulaţie pe care, desigur, o cunoaşte şi de ale cărei rezultate ţine seama în demersurile sale exegetice. Departe de a fi întotdeauna de un real ajutor, uriaşa bibliografie Nietzsche constituie, în multe privinţe, o povară de care un interpret trebuie să se salveze, ocolind-⁠o sau ignorând-⁠o. Cartea lui Mircea Braga îşi are din această cauză drama sa ascunsă, nemărturisită pe faţă, dar prezentă totuşi printre rândurile acesteia. Să explic lucrurile mai pe larg. În momentul în care un text celebru cade în mâna unui nou cititor (interpret), acesta este presat într-⁠o direcţie oarecare de „mitologiile” interpretărilor anterioare care pot acţiona ca un zid care adăposteşte de invazia altor interpretări, care fac obstrucţie încercărilor exegetice proprii. Noul interpret se loveşte, vrând-nevrând, de codurile în care textul în cauză a fost închis şi pentru a-⁠l sparge are nevoie de cheile potrivite. Potestas clavium, cum spunea Şestov. Eliberat de injoncţiunile bibliografiei existente, Mircea Braga asigură o uriaşă libertate de mişcare analizelor şi interpretărilor sale, care dau un farmec atrăgător lucrării sale.

Apoi, în al treilea rând, lucrarea lui Mircea Braga se impune prin structura sa deosebită. Ea este alcătuită dintr-⁠o suită de 120 de mici piese, pe care le-⁠am putea considera nişte micro-⁠eseuri, cele mai multe dintre ele nişte adevărate bijuterii, strălucite prin subtilitatea interpretărilor la fel ca prin farmecul unor formulări inedite. Succesiunea acestor mici eseuri încearcă, deşi autorul nu spune nicăieri aceasta, să refacă într-⁠o proiecţie ideală, de maximă concentrare, drumul gândirii lui Nietzsche de la Naşterea tragediei (1872) la Ecce homo (1888/89) şi dincolo de viaţă la sinteza postumă Voinţa de putere (1901). Din subtitlul lucrării – Exerciţii de lectură hermeneutică – suntem avertizaţi că nu avem în faţă o monografie Nietzsche în stil obişnuit, să-⁠i zicem „clasic”, care dezvoltă un punct de vedere coerent, de obicei într-⁠un singur plan, cu privire la viaţa şi opera unui autor. Ni se oferă nişte – evit expresia „doar nişte” – „exerciţii hermeneutice”, ceea ce nu exclude pluralitatea planurilor de mişcare, subtile salturi de pe unul pe celălalt. Pentru a lămuri acest parcurs al drumului operei, Mircea Braga nu are nevoie de explicaţiile celuilalt drum, al vieţii, aşa cum s-⁠a putut dispensa şi de invocarea frecventă a exegezei nietzscheene. Din masiva lucrare a lui Mircea Braga nu aflăm nimic despre viaţa lui Nietzsche, anii săi de tinereţe, formaţia sa de filolog clasic, anii profesoratului de la Basel şi pensionarea, dar mai ales ceea ce a urmat după aceasta.

În general legătura dintre viaţa şi opera unui gânditor, interacţiunea lor, a oferit un principiu conducător deosebit de eficient pentru cercetarea istorico-⁠filosofică. În unele cazuri această legătură a fost destul de slabă, încât principiul nu a putut funcţiona cu maximă eficienţă. De pildă, la Spinoza sau la Kant, în explicarea gândirii cărora abia dacă intervine ca termen explicativ factorul viaţă. În alte situaţii, ca de pildă cea a lui Nietzsche, principiul legăturii dintre viaţă şi operă a putut funcţiona cu mai mult efect. La noi, în literatura română, l-⁠a aplicat cu succes Tudor Vianu, într-⁠un eseu-⁠studiu, „Fr. Nietzsche şi filosofia ca formă de viaţă” (1934). Gândirea lui Nietzsche îşi găseşte temelia şi justificarea nu atât în viaţa cât în personalitatea lui, sau, poate mai potrivit zis, amândouă. Mare enigmă rămâne, desigur, personalitatea sufletească atât de bogată şi contradictorie a lui Nietzsche, ale cărei linii de forţă pot fi descifrate numai cu mare dificultate. „Orice încercare de a pătrunde în gândirea lui Nietzsche – avertizează Tudor Vianu – se izbeşte necontenit de enigma personalităţii lui umane, în lipsa unor ştiri precise despre felul său particular de a fi şi despre evenimentele care compun neliniştita lui biografie intimă, cugetarea lui Nietzsche nu-⁠şi destăinuieşte pentru noi întreaga ei semnificaţie”. Mircea Braga evidenţiază mai mult ocazional această legătură, nu o reţine în rândul factorilor explicativi de primă importanţă a lui Nietzsche. Nu asistăm la o invazie a biograficului ca factor explicativ al operei. Opera este cea care îşi lămureşte înţelesurile prin ea însăşi conform unor exerciţii hermeneutice elaborate de autor precaut şi cu pricepere. Prin aceasta însăşi principiul legăturii dintre operă pe de o parte şi viaţă şi personalitate pe de altă parte, nu-⁠şi pierde din importanţă, iar cititorului cărţii lui Mircea Braga i se pretinde o suficientă iniţiere anterioară. Cum Mircea Braga ne-⁠a anunţat în privinţa cărţii sale, aceasta oferă o lectură hermeneutică şi nu una biografică, mai degrabă una literar-⁠filologică decât istorică propriu-⁠zisă. Adevărul este că lectura cărţii lui Mircea Braga obligă la depăşirea mai multor dificultăţi, ea pretinde un anume tip de cititor, să-⁠i zicem de o factură superioară, care s-⁠a introdus deja din alte lecturi în „misterul nietzschean”.

V

În viziunea lui Mircea Braga, Nietzsche este preocupat în primul rând de a-⁠şi găsi un loc propriu distinct configurat în ansamblul tradiţiei filosofice europene. Ca orice gânditor de o marcantă originalitate el se va poziţiona în afara marelui drum urmat de această tradiţie pe care mai degrabă o va nega decât confirma. Tradiţia filosofică europeană de la Platon până la Kant constituie pentru Nietzsche o eroare, o rătăcire care a hrănit/din care s-⁠a hrănit iluzia creştină a lumii de dincolo, a celeilalte lumi. Modernitatea rătăceşte într-⁠un labirint din care spre a ieşi are nevoie de un fir călăuzitor al Ariadnei, rol pe care şi-⁠l asumă chiar Nietzsche. Acuzarea filosofiei europene şi a creştinismului, a ceea ce s-⁠a numit onto-⁠teologie, observă Mircea Braga, „viza abandonarea fiinţei în favoarea lumii abstracte a ideilor, inutilă şi absurdă, ajungând în modernitate în punctul în care «natura care suntem s-⁠a întunecat» până-⁠ntr-⁠atât încât «după întregi milenii de labirint» dezagregarea acesteia a devenit o fatalitate” (M. Braga, Ecce Nietzsche. Exerciţii de lectură hermeneutică, p. 326).

O resemnificare a întregului proces istoric al filosofiei necesită soluţia radicală a unui nou început, şi în această privinţă Mircea Braga pare să cadă de acord cu interpretările susţinute de M. Heidegger – „drumul devine destin, corecţiile nu mai sunt posibile, şansa se oferă doar ca un nou început” (op. cit. – p. 326). Acest nou început nu constă pur şi simplu în recunoaşterea începutului istoric al filosofiei prin întoarcerea la originile sale, ci semnifică o operaţie mai adâncă de conţinut – „necesitatea reconstrucţiei filosofiei la modul radical, de la definirea obiectului prin refacerea principiului matricial până la reînţelegerea funcţiilor vectorilor coborâtori în concret, pentru o deschidere a ei înspre o repoziţionare în efectivitatea existenţială.” (op. cit. – p. 326).

Idealul lui Nietzsche, cum subliniază în repetate ocazii Mircea Braga, este acela de a împlini condiţia unui „spirit liber”. Pentru a-⁠şi dobândi cu adevărat libertatea, un spirit trebuie să se integreze într-⁠un proces de eliberare. În interpretarea avansată de cartea lui Mircea Braga, în cazul lui Nietzsche procesul a traversat mai multe etape: eliberarea de idealul desuet al unei filologii clasice tradiţionaliste ca prim moment, continuând cu eliberarea de Schopenhauer şi ieşirea de sub dominaţia devenită tiranică a lui Wagner, pentru a culmina cu scuturarea de asuprirea spirituală exercitată de veacuri prin creştinism. Ca rezultat, Nietzsche va declara – „m-⁠am eliberat de tot ce nu-⁠mi aparţine” (Omenesc, prea omenesc). Eliberarea în cauză nu trebuie să rupă firele legăturii originare cu sub-⁠straturile mitice primare ale straturilor de conştiinţă, ca sol hrănitor al spiritului. După abandonul idealului de tinereţe al studiilor clasice, Nietzsche se consacră criticii civilizaţiei contemporane lui. Să fie excesul de umanism vinovat de starea inacceptabilă în care se află astăzi civilizaţia omenească? Să existe între fenomenul umanismului şi criza civilizaţiei o legătură ascunsă? Pare a fi gândul care frământă pe pagini întinse cartea lui Mircea Braga. În orice caz, o lungă tradiţie critică poate fi urmărită în scrisul lui Nietzsche începând cu Consideraţiile inactuale şi care urcă în timp până la Antichristul. Din intenţia lui Nietzsche a unei sinteze critice care să vizeze întreg ansamblul lumii moderne, în cele din urmă rămâne la suprafaţă ca o insulă în ocean doar Antichristul (1888), drept o introducere la marea lucrare de Reevaluare a tuturor valorilor. Din marea tentativă de „reevaluare a tuturor valorilor” s-⁠a realizat în cele din urmă doar Antichristul, întrucât, observă Mircea Braga, acesta era legat, în primul rând, de preocupările gândirii lui Nietzsche. În evoluţia gândirii lui Nietzsche procesul creştinismului prezintă o semnificaţie deosebită. Poate, nu chiar în mod direct creştinismul – a existat un creştin adevărat, dar care a fost condamnat să moară pe cruce – cât configuraţia interioară pe care acesta a dat-⁠o lumii moderne şi de care „evanghelia” creştină se face în întregime vinovată. Cu critica creştinismului, filosofia lui Nietzsche coboară adânc în concretul vieţii ca supremă afirmare a gândirii, îl răscoleşte pentru a scoate la suprafaţă cu totul altceva decât ceea ce omenirea a fost obişnuită până atunci, ceva care începe din stratul de sub valorile tradiţionale pe care acestea se susţin.

Între atâtea „evanghelii” scrise şi altele încă nedescoperite, transformate toate în contrariul lor, în „dizvanghelii”, există una singură valabilă, universală. Dar ea nu a fost scrisă niciodată, ci numai trăită. Este cea trăită de Iisus Christos pe cruce. Cu toate acestea a putut fi şi aceasta citită de un geniu al translatării de către Nietzsche în spatele evangheliilor oficiale scrise. Pentru Nietzsche marea mutare o înfăptuieşte Sf. Pavel – el este cel care a mutat „centrul de greutate al vieţii” în „lumea cealaltă” – „în neant”. Din perspectiva lui Nietzsche „din opoziţia faţă de evanghelie s-⁠a înălţat biserica”. A existat un singur creştin adevărat osândit să îndure supliciul pe cruce, restul este Biserica care trăieşte din simbolul care l-⁠a făurit din suferinţa acestuia. Ea constă în primul rând din preoţi înarmaţi cu „idei, dogme, simboluri cu care tiranizează masele, se constituie turmele” (Antichristul). Pentru exegetul ei de astăzi, Mircea Braga situaţia aceasta a devenit problema vieţii adevărate (orice viaţă prin trăirea ei – trăirea supliciului de către Iisus – se transformă într-⁠un adevăr). Nu viaţa se conformează adevărului, ci adevărul e cel confirmat de viaţă. Discuţia privind viaţa adevărată este nu doar inutilă, întrucât ea a fost trăită, ci şi una rău pusă. Problema este cu totul alta: care e adevărul vieţii pe care trăirea ei îl susţine şi confirmă?

Urmărind firul dezvoltării gândirii lui Nietzsche, Mircea Braga ajunge şi la Ecce homo. Acesta ocupă în opinia sa, pentru motive întemeiate, un loc cu totul special în această dezvoltare. Lucrarea se situează pe o culme a gândirii nietzscheene care reprezintă totodată şi un sfârşit. Ecce homo aparţine perioadei târzii, finale, a gândirii lui Nietzsche. Cu toată importanţa sa, Ecce homo nu reprezintă şi nu poate reprezenta un punct crucial în dezvoltarea gândirii nietzscheene, fiindcă boala sa întrerupe cu brutalitate această dezvoltare. Nietzsche este conştient în acest moment că mai are în faţa sa doar un trecut fără nici un viitor, trecut pe care simte nevoia să-⁠l inventarieze piesă cu piesă. Nu i se mai deschide însă nici un viitor, împrejurare care impune o perspectivă cu totul specială atât asupra vieţii omului, cât şi a operei sale. În orice caz, dacă opera contează ca drumul unui autor către cunoaşterea de sine ca supremă sarcină de viaţă, atunci Ecce homo, această stranie autobiografie spirituală – cum interpretează lucrurile corect şi Mircea Braga – reprezintă un punct terminus atât în perspectiva vieţii, cât şi a operei. Ecce Nietzsche este titlul cel mai potrivit, probabil, tentativa sa de exegeză, care înfăţişează drumul lui Nietzsche către „cum devii ceea ce eşti.”

VI

În spatele celor 120 de micro-⁠eseuri care o compun, cartea îşi lasă cu dificultate conturată o intenţie finală. În concluzie, nu cred că miza acestei valoroase cărţi semnate de Mircea Braga este o nouă imagine Nietzsche. Numărul mare al lucrărilor despre Nietzsche – sute şi chiar mii – nu tolerează cu largheţe inovaţiile. Lucrurile par deja în bună parte spuse. Se poate constata aceasta din prudenţa cu care autorul evită şi ocoleşte numeroasele problemele în dispută pe care stufoasa bibliografie Nietzsche le pune. Cred că, mai important, deşi acoperit cu discreţie de complexitatea şi fineţea celor 120 de micro-⁠eseuri este fundalul metodologic al cărţii. În opinia mea, lucrarea lui Mircea Braga este mai degrabă o încercare de interpretare bazată pe o metodă pe care autorul încearcă s-⁠o valideze în exerciţiul ei. O metodă se verifică prin rezultatele aplicării sale şi aceasta este, cred, şi obiectivul pe care şi l-⁠a fixat şi cartea lui Mircea Braga. Dar, această miză ascunsă apare cu claritate doar la sfârşit. Intenţia a fost probabil de a găsi un cod de lectură în care contează în primul rând „scriitura”, textul aşa cum se înfăţişează el cititorului şi nu con-⁠tex­tul filosofic al ideilor. Un monument pentru Nietzsche, o carte-eveniment în peisajul nostru editorial.

Total 3 Votes
0

Contemporanul

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent cu aparițiile editoriale, inclusiv ale editurii Contemporanul, care vă pune la dispoziție un portofoliu variat de cărți de calitate, atât romane și cărți de beletristică, cât și volume de filosofie, eseu, poezie și artă.
Contemporanul promovează cultura, democrația și libertatea de exprimare.

The Contemporanul, founded in 1881, is a national journal for culture, politics and science, including reports on ongoing Romanian and international cultural, social and political events, as well as on quality books brought out by the Contemporanul Publishing in the fields of literature, philosophy, essay, poetry and art.

The Contemporanul Journal promotes culture, democracy and freedom of speech.

www.contemporanul.ro

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button