O carte stranie (II)

După ce s-⁠a simţit străin în ţara lui de origine, infestată de comunism, după ce şi-⁠a dat seama că rămâne inaderent şi la stilul de viaţă din Occident, care tinde să facă din bunăstare un scop în sine, Ciobanu s-⁠a întors, ca la un refugiu, la România de altădată, aceea din memoria lui culturală sau din visurile lui de exilat.

Estetica morţii de Mihai Mircea Ciobanu începe cu sfaturile culinare pe care le dă un iscusit bucătar, Zahek, unui ucenic al său, Zaharia (sfaturi consemnate – după cum se înţelege la un moment dat −, ca de un grefier, de câinele Hasdrubal…). Foarte repede ne dăm seama, însă, că recomandările lui Zahek ies din sfera gastronomiei şi sunt inaplicabile: „(…) primul fapt pe care îl ai de îndeplinit este să strângi apa dimineţilor cu brumă de pe buza florilor colorate în albastru, şi nu în altă culoare. Această rouă, ce-⁠o vei aduna 45 de zile de-⁠a rândul, o vei strânge apoi într-⁠o oală de pământ ars şi-⁠o vei aşeza în beci sub un clopot de sticlă întocmit după planurile Bisericii Sf. Petru (…)”.

Sfaturile culinare s-⁠au transformat într-⁠un poem, dar şi poemul se transformă în scurtă vreme într-⁠o diatribă necruţătoare:
„În sertarul mesei de tocături, deasupra lăzii de gunoi, să-⁠i adăposteşti pe filosofii atei.
(…) deci aşa îi vei ţine şi tu pe Marx, Engels, Feuerbach şi Lenin (…)” etc.

Întregul ceremonial al iniţierii se dovedeşte a fi, până la urmă, o parodie extrem de caustică, de proporţii delirante, a tuturor instrucţiunilor de folosire de care are nevoie în fiecare zi şi de care devine, într-⁠un mod jalnic, dependent omul modern. Cu inventivitatea cu care Urmuz derivă absurdul din locurile comune, Mihai Mircea Ciobanu derivă nesupunerea din supunere. El îl conduce pe cititor spre situaţia de-⁠a nu se mai lăsa niciodată condus:
„Aşează-⁠te apoi gol în faţa oglinzii, cu ziarul de dimineaţă în mână, şi încearcă să citeşti ceea ce vezi de-⁠a dreptul în oglindă. La început îţi va fi greu, dar cu timpul vei observa că drept e să citeşti pe dos. (…)
După ce vei reuşi să citeşti astfel ziarul, mare îţi va fi uimirea când vei constata că un avion merge pe loc, că o bătălie are loc înainte de a începe, că un prunc nu creşte spre maturitate, ci descreşte, pe măsură ce oasele îi devin mari şi grele, că orice descoperire e veche de când lumea şi câte altele.”
*
Instabil, torenţial, fluxul lingvistic al cărţii nu rămâne însă la această for­mulă a instrucţiunilor de folosire parodice. Monologul lui Zahek se desface – concurând în productivitate istorisirea Şeherazadei – într-⁠o amplă arborescenţă de alte formule, epice, lirice şi eseistice. În afară de faptul că ne sunt oferite poveşti şi poveşti în poveşti – cum sunt acelea despre mânăstire şi despre bărbatul misterios care bate într-⁠o zi la porţile ei −, ni se propun poeme în proză, dizertaţii, relatări gazetăreşti, descântece, proverbe, biografii, discursuri, portrete, evocări istorice, dialoguri etc. etc. Despre ce? Despre orice, ca în Pseudokynegheticos. Numai că, spre deosebire de Odobescu, Ciobanu nu este senin, nu are voluptatea erudiţiei, ci doreşte parcă să consacre şi să discrediteze totodată întreaga suită de tehnici de comunicare, să termine odată cu – vorba lui Mircea Iorgulescu – „marea trăncăneală” în care sunt angajaţi oamenii de pe planetă.

Cele mai expresive sunt, în acest sens, interminabilele enumerări de obiecte şi fiinţe, de idei şi fantasmagorii din Estetica morţii. Înaintea lui Ciobanu, mulţi alţi autori, de la Rabelais la Márquez, au compus liste de efect. La noi, Caragiale a exploatat expresivitatea latentă a inventarului. Ciobanu, însă, nu se lansează într-⁠o carnavalescă paradă de cunoştinţe enciclopedice ca Rabelais, nu inventariază fabulosul, ca Márquez, nu îşi propune să reconstituie o atmosferă prin enumerarea ironică a elementelor de decor, asemenea lui Caragiale. De fapt, face câte puţin din toate acestea, însă sensul principal al trecerilor în revistă este altul. El vrea, parcă, să se elibereze de tot ceea ce ştie, de tot ceea ce civilizaţia modernă l-⁠a obligat să ştie. Ajunsă la saţietate, memoria sa vomită informaţiile pe care le deţine. Enumerările din Estetica morţii constituie de fapt o teribilă batjocorire a straturilor succesive de vechituri din care este compusă lumea de azi, a surplusului de lucruri şi ideologii. În carte există foarte multe luări de poziţie împotriva comunismului, înţeles ca o atitudine grobiană, antielitistă, însă satira realizată prin aceste enumerări vizează în primul rând societatea de consum. Ca şi Soljeniţîn, Ciobanu a fost structural incompatibil cu comunismul, dar a privit cu spirit critic şi lumea occidentală.

Lansându-⁠se în ameţitoarele sale enumerări, autorul are şi momente de de­lectare, când în mod evident se bucură la „vederea” imensului bric-⁠à-⁠brac planetar, când îi face plăcere să „mângâie” un val de catifea sau să „pună în funcţiune” o maşinărie romantică. În general, însă, el repudiază ceea ce inventariază, repudiază însuşi faptul că inventarierea nu se mai termină. Fiecare nou cuvânt trecut pe listă îl agasează, îl irită, îl exasperează:
„În cufăr se află lenjerie fină, dantelă de Bruges, rochii de tafta, vizonuri şi linxuri, pantaloni raiaţi şi veste de mătase cu flori, precum şi veste de antilopă, clopuri, trei bastoane, 48 de ţigări de Havana şi 5 de Sumatra, un frac, două cravate papillon, scheletul unei pisici” etc. etc.
*
Multe episoade din carte sunt antologice. Printre ele se numără şi colecţia de fapte senzaţionale preluate din presă (o presă imaginară, o parodie de presă, bineînţeles), galeria de personaje excentrice şi estropiate care compun lumea mondenă (reprezentată prin fauna umană găzduită la mânăstire), portretele şi discursurile miniştrilor (caricaturi fără nimic caragialesc, rezultate parcă dintr-⁠o fuziune între imaginaţia lui Dante şi aceea a lui Jarry), satira la adresa aparaturii electronice („maşini infernale îşi pun în mişcare ecrane şi clopote, butoane, lămpi, circuite, huruituri şi ţiuituri, păcăneli, târţâieli, foşnituri, pocnituri, raze luminoase”) şi aşa mai departe. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că mai mult decât orice mi-⁠a plăcut şi m-⁠a emoţionat un pasaj în care Ciobanu evocă nostalgic cum trăiau pe vremuri boierii valahi:
„Era o vreme, Zaharia, când marii boieri din Carpaţi se îndestulau în dimineţile frumoase cu lapte de mamă-⁠copi­landră, turte de grâu şi de secară stropite până la mustire cu vin dulce de coastă lină şi pământ cărămiziu. Alţii beau laptele cald al vacii, pe care slugi pricepute îl mulgeau când stăpânul deschidea primul ochi, iar dobitoaca simţea copitele taurului de prăsilă bătând un flamenco ancestral între stănoage. Mestecau boierii laptele cu clăbuci, aburind a împreunare, cu ouă de sub găina înţeleaptă şi ajutându-⁠l a se petrece pe esofag cu plăcinte de cireşe amare. Erau alţii care se lăfăiau cu salate din floare de regina nopţii, unduită cu ulei de peşte nestatornic şi catifelată în cerul gurii şi sub limbă cu spumă de icre roşii de Manciuria bătute în smântână de bivoliţă. Ceaiuri de anghinare, de floare de răchită, de frunze de vişin neîndulcite sfârşeau plantele dimineţii.”

După ce s-⁠a simţit străin în ţara lui de origine, infestată de comunism, după ce şi-⁠a dat seama că rămâne inaderent şi la stilul de viaţă din Occident, care tinde să facă din bunăstare un scop în sine, Ciobanu s-⁠a întors, ca la un refugiu, la România de altădată, aceea din memoria lui culturală sau din visurile lui de exilat. Este unul dintre puţinele momente în care sarcasmul lasă loc reveriei.

Afirmam că, datorită naturii ei aluvionare, „suprarealiste”, Estetica morţii ar putea continua la nesfârşit. Ar putea, într-⁠adevăr, continua la nesfârşit şi tocmai de aceea, chiar dacă autorul ar fi trăit suficient şi ar fi reuşit s-⁠o încheie, ea tot ar fi părut neterminată. Cu alte cuvinte, Ciobanu îmbogăţeşte, postum, literatura română nu numai cu o operă, ci şi cu un mod de a scrie. Ne pune la dispoziţie un algoritm literar, un know-⁠how. Pentru o ţară ca a noastră, rămasă în multe privinţe în urmă, care are nevoie mai curând de tehnologii decât de bani sau produse, este un dar preţios.