Contemporanul » Lecturi - Cronici - Despre Cărți » Livia Cotorcea: O religie a vieţii

Livia Cotorcea: O religie a vieţii

Agresat de tot felul de situaţii existenţiale incredibile, Petru Caraman îşi păstrează încrederea în normalitate, răului care i se face răspunzându-⁠i cu ironie, cu eleganţă şi cu o răbdare infinită

Există în corespondenţa Caraman (Petru Caraman, Corespondenţa, I, II, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2016) două expresii memorabile ce sintetizează câţiva poli atitudinali, care definesc nu două persoane, ci două lumi, două stări de lucruri ireconciliabile în societatea românească şi în viaţa ştiinţifică de atunci: A) „Am putinţa ca din onorarul ce voi primi pentru ediţia Creangă să pot uşura băneşte pe rarul învăţat (s.n.) care ne dăruieşte mereu însemnate lucrări privitoare la cunoaşterea sufletului românesc, pe care alţii nu-⁠s în stare să le facă şi să le înţeleagă” (Gh. Kirileanu, 10 martie, 1958) şi B) „Să-⁠şi ţină gura!”, cuvinte pronunţate de Iorgu Iordan la solicitarea unui confrate de a interveni, în 1948, pentru eliberarea din arestul securităţii ieşene a fostului său student. Şi refuzul lui Iordan venea la un an după ce, aprecierii pe plan intern a profesorului ieşean i se adăugase o dovadă de prestigiu internaţional prin invitaţia pe care, în 1947 (an în care savantul român fusese înlăturat definitiv din învăţământ) i-⁠o face cunoscutul etnograf şi etnolog francez A.Varagnac de a accepta să fie inclus într-⁠un sistem internaţional de cooperare ştiinţifică, menit, în final, a pregăti o Academie Internaţională de studii folclorice.

Să-⁠şi ţină gura în faţa nedreptăţilor de tot felul, care nu i se întâmplă numai lui, e tocmai ceea ce nu putea face savantul ieşean. Pentru el, aşa cum mărturiseşte în nenumărate scrisori, sinceritatea şi demnitatea erau nu reguli, ci o adevărată religie a vieţii. Întrevăzând în „tăcerea care ne dezonorează“ cea mai mare ruşine naţională, Petru Caraman nu-⁠şi deplânge cu asta propria situaţie de „descetăţenit” al Republicii Populare Române şi nici nu cere pentru sine însuşi drepturi care să nu poată fi garantate de constituţie pentru oricare om din ţară: dreptul la muncă şi la exercitarea meseriei pentru care s-⁠a pregătit: „Eu nu am cerut niciodată nimic nimănui şi nici nu-⁠i voi face cuiva onoarea de a cere ceva”. Invocând efectul nociv al tăcerii în faţa nedreptăţii, el se gândeşte, înainte de toate şi cu vie iubire de ţară, la efectele acesteia într-⁠un viitor nu prea îndepărtat în care duplicitatea şi „echivocul” ne vor falsifica şi, apoi, ne vor destrăma fiinţa şi istoria: „Nu trebuie să facem mereu lucrurile ca şi cum în Romania totul ar fi posibil. Nu avem dreptul”. Dar au fost destui care şi-⁠au luat acest drept, zădărnicind orice întoarcere a României spre normal, punând înaintea ei şi a poporului român fie micul interes personal, fie partidul cu funesta lui ideologie de distrugere a valorilor. Pe acest fundal, agresat de tot felul de situaţii existenţiale incredibile, Petru Caraman îşi păstrează încrederea în normalitate, răului care i se face răspunzându-⁠i cu ironie, cu eleganţă şi cu o răbdare infinită.

La aceste gânduri te îndeamnă faptul că, deşi ştia că prigoana împotriva lui se datora în cea mai mare parte fostului său profesor, Iorgu Iordan, deşi cunoştea în detaliu atitudinea acestuia faţă de „nesupunerea” lui, Petru Caraman nu şi-⁠a permis niciodată vreun comentariu dezaprobator la adresa celui ajuns academician, neuitând nici o clipă respectul pe care i-⁠l datora ca fost student. Dar oare cum s-⁠o fi simţit Iorgu Iordan când, în 1979, cu ocazia vizitei lui la Universitatea din Iaşi, aşa cum o atestă o fotografie publicată în monografia lui I.H. Ciubotaru, împuţinat de suferinţă şi de boală, Profesorul ieşean vine spre masa de prezidiu şi-⁠i întinde mâna, zâmbind cu bunătatea-⁠i cunoscută? Ce se vede este că Iorgu Iordan se află undeva sus faţă de cel care se apropie să-⁠l salute, că invitatul plin de onoruri nici un moment nu vrea să accepte că în faţa lui stă un savant recunoscut deja de o lume întreagă, iar nu un simplu învăţăcel. O dovadă în plus? Peste un an, când Petru Caraman se va stinge şi sicriul lui va fi depus cu toate onorurile în Sala paşilor pierduţi a Universităţii din Iaşi, ilustrul lingvist îi va reproşa rectorului de atunci, M.Todosia, că a acordat atâta cinste celui care n-⁠a ştiut să-⁠şi ţină gura niciodată şi care, chipurile, nu reprezintă cine ştie ce pentru ştiinţa românească.

E o întâlnire-⁠ciocnire dintre doi reprezentanţi ai culturii noastre, ce capătă pentru noi semnificaţii emblematice. Ar trebui ca acum, când fiecare din ei şi-⁠a scris opera şi şi-⁠a încheiat viaţa, să vedem dacă Iorgu Iordan putea să-⁠l privească de sus pe fostul său student. Şi ar mai trebui să nu uităm şi faptul că, la ora aceea, la noi, etnografia şi folcloristica încă erau considerate cenuşărese ale ştiinţei şi, mai ales, să ne amintim că tocmai cei care-⁠i serveau pe ruşi şi ideologia acestora, în numele unei duplicităţi aproape general consimţite, îşi puteau permite să-⁠i neglijeze – sau mai rău! – pe confraţii lor care studiau cu strălucire limbile şi culturile slavilor şi, deci, şi ale ruşilor.

Când a protestat public împotriva asasinării lui Iorga şi a anexării la URSS a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, când s-⁠a pronunţat decis pentru drepturile profesorilor eliminaţi, pe rând, din corpul profesoral al universităţii ieşene, când, cu aceeaşi energie, l-⁠a susţinut pe directorul Bibliotecii Centrale din Iaşi dat afară din motive politice, nici o clipă Petru Caraman nu ne lasă să înţelegem că a săvârşit un act de curaj sau de „rezistenţă prin cultură”. Iar nobleţea firii lui îl împiedică să vadă şi să comenteze că, în momente critice, deşi el i-⁠a sprijinit public pe atâţia confraţi, nimeni n-⁠a ridicat public glasul în apărarea lui atunci când a fost îndepărtat de la universitate sau când a fost arestat. Toate gesturile lui de revoltă care vor face din el un paria în propria ţară, în concepţia lui, ţin de normalul cel mai normal pe care l-⁠ar vrea reinstaurat într-⁠o lume pe care o simte „cu totul necunoscută şi vrăjmaşă”. Iar vrăjmăşia acestei lumi a făcut ca Petru Caraman să fie împiedicat în feluri diferite să-⁠şi publice opera, să facă cunoscute mediului ştiinţific internaţional propriile descoperiri şi interpretări originale, de o profundă semnificaţie pentru slavistica, etnografia şi etnologia europeană, şi nu numai. Tot ura cea cumplită pe care i-⁠o poartă oficialităţile de la noi l-⁠a pus pe Petru Caraman în situaţia de a-⁠şi felicita fostul coleg de doctorat la Cracovia, bulgarul Hristo Vakarelski, pentru primirea premiului Herder şi intrarea la Academia bulgară, în timp ce şi el – iar, prin el, şi Romania – ar fi avut dreptul la aceeaşi recunoaştere. Subliniem ultima parte a frazei de mai sus, specificând că profesorul ieşean nu şi-⁠a dorit niciodată premii şi titluri pentru sine, dar s-⁠a gândit constant cum să înalţe prestigiul ţării şi al poporului român, animat fiind profund de simţul adevărului şi de ceea ce el numeşte „patriotism cinstit şi luminat”.

Singura ieşire din regimul de viaţă dominat de „ţinerea gurii”, dintr-⁠o lume în afara „legilor raţiunii şi ale eticii” rămâne pentru Caraman munca. Slujitor smerit al muncii fără preget, la 28 august 1963, îi scrie lui Ion Muşlea aceste cuvinte amar-⁠ironice: „Noi nu ne putem îngădui luxul de a fi pesimişti, ba nici măcar deprimaţi! Ar fi un lux prea mare şi prea costisitor. Înainte dar, şi la lucru!” (În Petru Caraman, Corespondenţă, I, p.380), pentru ca, acestui adevărat omagiu al muncii, la 20 martie 1964, să-⁠i adauge aceste nobile cuvinte într-⁠o scrisoare către Al. Rosetti, care încerca să-⁠l readucă în circuitul ştiinţific al ţării: „O, dacă n-⁠ar fi fost lucrul, aş fi pierit demult, de bună seamă. Nu mă întrebaţi însă în ce condiţii am lucrat; prefer să tac în această privinţă”. Cu adevărat, aşa cum îi scrie lui Vakarelski un an mai tîrziu, munca i-⁠a fost „mântuirea” (Către Hristo Vakarelski, 30 IV, 1965. I., p. 491).

Şi, cu adevărat, cum se vede din corespondenţa pe care o comentăm, pentru omul de ştiinţă ieşean munca nu a fost un refugiu. Alături de adevăr, dreptate şi sinceritate, aceasta a fost o adevărată religie. Căci lucrul asiduu l-⁠a însoţit încă din anii studenţiei, în perioada pregătirii doctoratului la Cracovia pasiunea lui pentru muncă conturându-⁠şi nişte teritorii vaste, aşa cum înţelegem dintr-⁠o scrisoare expediată peofesorului său de la Iaşi, Ilie Bărbulescu: „Necunoscându-⁠se bine folclorul slavilor din jur, concluziile asupra celui al nostru, foarte adesea, sunt fanteziste şi pline de romantism ce nu-⁠şi au locul. (…) Am înţeles că trebuie să le (creaţiile folclorice – n.n.) cunosc la izvor, adică în limba lor”. Avea 27 de ani când îşi propunea un plan de lucru ce pare imposibil de realizat într-⁠o viaţă de om! Acestor repere ale viitorului efort în domeniul etnografiei, folclorului şi slavisticii, la ieşirea la pensie a profesorului Ilie Bărbulescu şi la intrarea sa în corpul profesoral al Catedrei de Slavistică de la Iaşi, Petru Caraman le adaugă planuri ambiţioase legate de catedra respectivă.

Corespondenţa de faţă ne oferă mărturii preţioase despre concepţia Profesorului privitoare la profilul secţiei de slavistică de la Iaşi, despre necesitatea dotării acestei secţii cu cea mai bogată bibliotecă de specialitate, despre condiţiile cu totul vitrege ale războiului, refugiului şi instaurării noului regim în care a putut realiza ceva în sensul extrem de exigent al acestei concepţii. Din câteva scrisori şi documente, dar mai ales din amplul Memoriu adresat la 7 decembrie 1944 Rectorului Universităţii din Iaşi, Al. Myller, aflăm că Petru Caraman pusese deja bazele unei secţii serioase ruso-⁠ucrainene şi că, riscându-⁠şi viaţa, cu aprobări speciale de la guvernatorii Basarabiei şi Bucovinei de Nord alipite Ucrainei, în plin război, în 1941, a salvat de la „aruncarea în răuri şi în bălţi” biblioteci întregi de literaură rusă şi ucraineană, pe care le-⁠a expediat la Iaşi. Rezultatul acestui efort? Profesorul Caraman este declarat „jefuitor al Rusiei Sovietice”. Memoriul semnalat mai sus izvorăşte din indignarea acestuia în faţa ignorării actelor legale care-⁠i dădeau dreptul la salvarea cărţilor, dar şi din speranţa că Rectorul Universităţii îl va apăra de periculoasele învinuiri de jefuitor. Dar nici un argument al învinuitului n-⁠a contat în faţa conducerii universităţii care era dispusă să-⁠l predea pe profesor organelor de stat sovietice, după cum dispusă va fi, în 1947, ca, aşa cum vedem în Memoriul lui din 25 octombrie 1947, să-⁠l înlăture definitiv din orice formă de învăţământ, fără a-⁠i da nici o explicaţie. În faţa acestei nedreptăţi, nu numai faţă de Petru Caraman, dar şi faţă de ea, Catedra pe care o adusese în cel mai strălucit moment al istoriei ei tace. Opinia publică tace. Singur Petru Caraman protestează, fără a-⁠şi face iluzii la vreun ecou în conştiinţa contemporanilor, aşteptând „înţelegere de la viitor”, cu conştiinţa clară a ceea ce reprezintă el pentru ştiinţa şi învăţământul din România.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest