Lecturi - Despre Cărți

George Bălăiţă sau comedia literaturii

Romanul lui George Bălăiţă este, indiscutabil, de o frapantă originalitate. El probează aderenţa scriitorului la satira socială, simbolistica magico-⁠fantastică pregătind un distonant eşafodaj esoteric, elogiul vieţii mărunte şi fixarea detaliului banal, observaţia şi pastişa ironică, inserţia jurnalistică. Povestirea creşte din sine, prozatorul are har şi haz, umflă lucrurile în jocul scrisului, aluatul se revarsă ameninţător peste rama naraţiunii.

Ca şi alţi prozatori ai generaţiei sale, George Bălăiţă a început cu genul scurt şi a atacat apoi, dezinvolt, romanul. Tehnician impecabil, punând la lucru o debordantă fantezie, prozatorul respinge deliberat romanul clasic. Cândva, convins că nu va face literatură, George Bălăiţă citea frenetic; viciul, fireşte, a rămas, dar atunci era vremea eclipsei proletcultiste, a lecturilor clandestine şi a bibliotecilor sigilate. Rondurile de noapte ale acestui „întârziat”, inventariind şi orchestrând – cu siguranţa profesionistului – procedeele romanului modern, „vânează” pulsaţiile vieţii ascunse. Indiferent ce scrie (indiferent de genul abordat), George Bălăiţă se hrăneşte cu o aceeaşi substanţă originară, povestind cotidianul, privind viaţa şi trecând-⁠o în text, sub veghea unui demiurg zglobiu şi jovial, atins de mirajul ludic, dispus „a năuci” realitatea (1, 347).

Totuşi, în George Bălăiţă izbucnesc trufiile, dar şi timidităţile „provincialului”. Publicat în Luceafărul, invitat să citească în Cenaclul Labiş, primind premiul de proză al revistei (1964), junele Bălăiţă dorea, ca „provincial sadea”, să elibereze rezervele Provinciei culturale. Simţul observaţiei, fixând detalii, libera mişcare a gândirii sfidând bariera dogmelor, virtuozitatea tehnică pusă în slujba ideii de creaţie, în fine, mitologia scriitorului, asigură textelor lui George Bălăiţă încărcătura problematică. Publicistica (Nopţile unui provincial, de pildă) e, şi ea, literatură, veritabil jurnal de creaţie, liant al pânzelor sale romaneşti. Aceste croquis vorbRachieru-George-Balaitaesc introspectiv despre misterul creaţiei, eliberând imaginaţia, potenţând digresiunea şi asociativitatea, lunecând în literatură, deoarece, avertiza Bălăiţă, scrierea îi urmează fidel gândurile: „Scriu în felul în care gândesc”.

Amuzându-⁠se, George Bălăiţă a început prin a recolta, sub unghiul pastişei ironice, clişeele prozei noastre, vădind o remarcabilă deschidere spre experimentalism. Virtuozitatea, din fericire, e ferită de gratuitate, deşi nu e lipsită de un accent ostenta­tiv-⁠demonstrativ, în prima fază, cu deosebire. Degajarea, dexteritatea, bucuria ludică nu funcţionează în gol, dar demarajul a fost greoi şi abia Lumea în două zile (1975) va certifica un mare talent epic, stăpânind diapazonul narativ; romanul era cartea de maturitate (cf. Lucian Raicu) a unui scriitor familiarizat cu „catalogul” tehnologic, supunând unei viziuni proprii, ingenioase achiziţii. Modelul Joyce drenează energia narativă şi descriptivă a scriitorului, impunând, se ştie, în mişcarea prozei, în segmentul interbelic, o nouă convenţie epică. Pionierul James Joyce, decupând în Ulysse cele optsprezece ore ale măruntului funcţionar din Dublin, refuză liniaritatea, restrânge timpul, multiplică naratorii (perspectivele) lunecând în fluxul existenţei interioare, transformând succesiunea (o cronică coerentă) în simultaneitate. Cheia lui Ulysse, va mărturisi însuşi Joyce, era uitatul Edouard Dujardin, care lansa – ca procedeu romanesc intenţional – monologul interior în Les lauriers sont coupés. Exemplul evidenţiază jocul întâmplării şi recepţia prin efort cultural, ambele prezente, influenţând traiectoria unui scriitor, declanşând o radioactivitate literară imprevizibilă prin consecinţe. Cu atât mai vârtos această chimie romanescă e prezentă (şi, în acelaşi timp, greu de sesizat) în productele unui scriitor livresc, care, aşa cum nota Nicolae Manolescu, discutând cazul Bălăiţă în Arca lui Noe, ocoleşte tiparul mare şi clar, dezvoltând imaginaţia în detaliu. George Bălăiţă amestecă banalul şi extraordinarul, mitologizează şi desacralizează, maschează fondul grav printr-⁠un spectacol carnavalesc, surpă pilonii romanului clasic şi relativizează construcţia romanescă prin mobilitatea privirii şi varietatea mijloacelor. Ci­tind şi citând, parodiind şi polemizând, George Bălăiţă nu sufocă prin simbolistică ocultă materia epică, deoarece fantezia sa, neîndiguită, insuflă demiurgic viaţă. Existenţa umană e misterioasă, aici se încrucişează tendinţe contrarii, îşi zâmbesc extremele, vieţuieşte echivocul. Lumea în două zile este un roman etajat, bogat în simetrii şi opoziţii. Infernul caraghios al lumii şi paradisul cuvintelor vorbesc despre o ambiguitate structurală, supravegheată, în care gravul e hilar şi farsa sfârşeşte în tragic.

Romanul lui George Bălăiţă este, indiscutabil, de o frapantă originalitate. El probează aderenţa scriitorului la satira socială, simbolistica magi­co-⁠fantastică pregătind un distonant eşafodaj esoteric, elogiul vieţii mărunte şi fixarea detaliului banal, observaţia şi pastişa ironică, inserţia jurnalistică. Povestirea creşte din sine, prozatorul are har şi haz, umflă lucrurile în jocul scrisului, aluatul se revarsă ameninţător peste rama naraţiunii. Legenda lui Antipa, un homo duplex şi filosof de provincie, un umil funcţionar navetist, asigură nucleul epic. Un provincial plictisit, insignifiantul Antipa, „moale şi absent”, mai degrabă tăcut este un spirit cazanier la Albala, unde domiciliază, moţăind într-⁠un fotoliu; dar devine „alt om” la Dealu-⁠Ocna, unde navetează, în el – comentează Paşaliu – zăcând o putere pe care nu o cunoaşte. Omul domestic (angelic) şi omul infernal (demonic) zac în fiinţa profetului Antipa, atins de o caraghioasă spaimă de boală; un măscărici şi un stăpân, impulsionat de o ambiţie nemăsurată, de care îşi bate joc. Antipa trăieşte glumind (gluma pentru el era totul, va spune Viziru), va provoca ciudate pariuri, „pricinuind” un şir de decese. „Funcţionarul neantului” se adăposteşte sub un zâmbet ambiguu, fără a şti ce vrea, plin totuşi de o credinţă ciudată în propria-⁠i putere. Oblomovianul Antipa, intrat în delirul amănuntului, reprezintă o existenţă fără destin; glumele sale capătă o desfăşurare monstruoasă. Moale şi inactiv, el „străluceşte prin absenţă”; este un farsor salvat de la ridicol, fermecând prin minciună şi nepăsare.

Devotata Felicia, soţia lui Antipa, stăpâneşte din bucătăria-⁠templu, acceptându-⁠i trăsnăile (cele două solstiţii inversate): ajunul inventat (o aiureală, va constata Paşaliu), noaptea de veghe, probând „puterea unei nopţi de decembrie”. Calmul domestic inundă această casă. Dar Felicia vroia adevărul; minciuna lui lua „înfăţişarea adulterului”. Or, Antipa se apără minţind, caută o minciună care să dea un sens adevărului, să atingă perfecţiunea. Lumea sărbătorii se naşte prin mâinile neobositei Felicia, la decizia lui Antipa, însă; minciuna, va spune Felicia, 1-⁠a ales pe el şi eu l-⁠am ales pe el. Critica a observat imediat că Antipa este un balcanic, atras de spectacolul lumii: un amestec de forme, culori, miresme, zgomote. George Bălăiţă impresionează prin minuţia observaţiei şi preciziunea microscopică; efluviile bucătăriei inundă acest univers explorat prin gaura cheii, în care poezia culinară şi voluptatea gastronomică se însoţesc cu tentaţia abstractizării discursului, distanţat orgolios de formulele în circulaţie. La George Bălăiţă, alunecarea în fantastic, relativizarea, gustul pentru concreteţe, plasticitatea etc., reîmprospătează realitatea, asigură textului prospeţime epică. Realitatea îşi conservă ambiguitatea, ochiul multifaţetat (permiţând percepţia gazetărească a lumii, flagelând colecţia de clişee în uz) explorează ironic, saturat de concret. Ironia e şi onomastică: Felicia reprezintă liniştea casnică, Antipa, cum scrie Cornel Ungureanu, semnifică o negare a lumii. Şirul de farse funeste înseamnă trezirea sa, ieşirea din somnolenţă. Lumea în două zile trăieşte în vălmăşagul faptelor mărunte; spaţiul epic e înţesat cu bizarerii, dar privirea autorului îl controlează suveran. Eroii nu trăiesc liberi, bufoneria şi tragedia, realul şi fantezia, adevărul şi minciuna, seriosul şi farsa sunt de neseparat. Ne însoţeşte râsul gros, gogolian, precum în conversaţiile câinilor Argus şi Eromanga (o personificare-⁠replică, trimiţând la Nuvela exemplară a lui Cervantes, în contrast cu modernitatea ostentativă a romanului). Digresiunea, proza carnavalescă, bufoneria estetico-⁠morală caută semnificaţia faptelor vidate de semnificaţie; adevărul e neaşteptat şi inepuizabil. Un alt text „înghite” pe cel anterior, un alt anchetator (de pildă, Al. Ionescu) preia ştafeta naratorilor, fiind, observa Eugen Simion, ca prim cititor, un narator fără naraţiune.

Apetitul pentru farsă al „fanfaronului” Antipa, cel ce fascinează şi îngrozeşte, pune în umbră adevărata sa identitate; Antipa ascunde ceva, el este mai degrabă creaţia naratorilor, pendulând între tentaţia absolutului şi pasivitate, golit de voinţă. Ambiguitatea personajului e întreţinută prin acest joc de oglinzi: „ceea ce unul numeşte putere, altuia i se pare slăbiciune”. Acest „fanfaron fricos”, părăsin­du-⁠şi destinul, trăieşte sub semnul unei puteri irosite, constată Anghel. La Albala, el era alt om; la Dealu-⁠Ocna, în grupul petrecăreţilor ce se adunau la crâşma lui Moiselini, băşcălia e suverană, zeflemeaua fără măsură stăpâneşte şi risipeşte amorţeala târgului. Antipa, omul furios şi liber, e mezinul acestui grup ce conservă atmosfera balcanică, lansând „un joc absurd”, programând decesele. Cât de mare este puterea farsei? Până unde se poate glumi? Iată întrebări la care cei care l-⁠au cunoscut pe Antipa vor să răspundă, încercând să-⁠1 cunoască cu adevărat pe cel „stăpân pe viaţa lor”. În spaţiul casnic, apărat de indiscreţia vecinilor de blajina Felicia, Antipa „lucrează”; citeşte şapte sau nouă cărţi deodată, notează, redactează texte incoerente (aprecierea e a procurorului Viziru). După dispariţia lui Anghel, judecătorul Viziru adună material, clasează, impulsionat de imperativul „trebuie să ştiu”; el luptă cu timpul, întocmeşte un fel de cronică vie a oraşului, condus de bucuria de a pătrunde în om. Vrea să-⁠1 „descopere” pe adevăratul Antipa, acoperit de adevărul faptelor, până nu e prea târziu, interesat de gravitatea glumelor şi implicarea lor în existenţă. În fond, totul a început de la o glumă. Viziru, un biet martor, ştie că „trebuie notat totul”. Fostul judecător rescrie romanul lui Antipa, dar acesta „nu se lasă prins”; Antipa îşi creează adevărul. „Scriu ca să-⁠mi amintesc”, mărturiseşte judecătorul, respectând un „contract”; dar a scrie despre „măgarul simpatic” Antipa, singurul lui prieten, admirând traiul lui liber, minciuna surâzătoare, nepăsarea neproductivă presupune ocolul epic: „ideea despre întâmplările lui are forma mişcătoare a unui nor”. Ancheta lui Viziru devine scop în sine: înainte de a fi strivit de o maşină, judecătorul e surclasat de avalanşa faptelor. Bolnav de hiperrealism, el transcrie fără selecţie, acumulează aproape întâmplător. Viziru e un maniac al faptelor, condus de acel „aud şi văd” în care simţurile există şi lucrează. Lumea se face încet, constată judecătorul; în cea mai lungă zi de vară (partea a doua a romanului se desfăşoară în ziua de 21 iunie, la Dealu-⁠Ocna), Viziru simte ameninţarea unei schimbări, deşi nu bănuia nici un semn rău. Construit pe ideea opoziţiei, romanul lui Bălăiţă are o structură duală, descoperind lumea cu două feţe: domestică şi infernală. Lumescul şi diavolescul, banalul şi extraordinarul, gravitatea şi farsa definesc antilumile lui George Bălăiţă, văzute simetric, prin corespondenţe simbolice, stăpânite de un duh demoniac.

Total 0 Votes
0

Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava (1967) şi al Facultăţii de Filosofie-Sociologie (1971), Universitatea din Bucureşti.

Debut: 1983, Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), Editura Facla, Timişoara

Volume publicate:

Critică şi istorie literară: Pe urmele lui Liviu Rebreanu, 1986; Scriitorul şi umbra (Sorin Titel), 1995; Poeţi din Bucovina (1996); Marin Preda – Omul utopic (1996); Liviu Rebreanu – Utopia erotică (1997); Alternativa Marino (2002); Nichita – un idol fals? (2006); Eminescu după Eminescu (2009); Poeţi din Basarabia (2010); Ion Creangă – spectacolul disimulării (2012); Despărţirea de Eminescu? (2012).

Sociologia culturii: Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii), 1983; Vocaţia sintezei (Eseuri despre spiritualitatea românească), 1985; Elitism şi postmodernism (1999, 2000); Globalizare şi cultură media (2003), McLumea şi cultura publicitară, (2008);

Eseistică: Cele două Românii? (1993), Bătălia pentru Basarabia (2000, 2002)

Roman: Trilogia Legea conservării scaunului. Au apărut deocamdată Vina (2002); Frica (2004); în pregătire Revoluţia SRL.

Publicistică sportivă: Biblioteca din iarbă (2002), Viaţă de microbist (2004), Mutumania (2005), Cei doi Hagi (2007).

Premii literare: Premiul pentru critică al revistei Luceafărul (1982); Premiul „M. Eminescu” – Suceava (SSB): 1995, 1996, 2010; Fundaţia Culturală a Bucovinei: 1995, 1999; Salonul Naţional de carte (Iaşi): 1997, 1999; Salonul Internaţional de carte (Chişinău): 2000, 2006, 2007, 2010, 2012; Diplomă de onoare Societatea Română de Radiodifuziune (2001); Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de Cavaler (2002); Premiul pentru critică (Reims, Franţa): 2002; Premiul revistei Lumina (Novi Sad, Serbia): 2007; Premiul revistei Cafeneaua literară, Piteşti, 2012; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova: 2001, 2011, 2012; Premiul pentru istorie literară, Filiala Bacău a USR, 2011. Membru al USR, al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Asociaţiei Sociologilor din România. Membru ARIP (Asociaţia Română de Istorie a Presei).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button