Contemporanul » Lecturi - Cronici - Despre Cărți » Dana Pocea: O călătorie în memoria teatrului

Dana Pocea: O călătorie în memoria teatrului

Pentru Alexa Visarion teatrul oferă o posibilitate unică de a topi şi coagula experienţe şi revelaţii creatoare de un interes vital

La Festivalul Internaţional de Dramaturgie Contemporană de la Braşov (10-⁠19 noiembrie 2017), revenit la o condiţie de normalitate graţie domnului Dan Cogălniceanu, un manager hotărât să revigoreze, de altfel, o instituţie cu o imagine destul de şifonată în ultima vreme, mi s-⁠a făcut propunerea să rostesc câteva cuvinte cu prilejul lansării cărţii lui Alexa Visarion, Împotriva uitarii, apărută la Editura Ideea Europeană. Nu am avut niciun motiv să nu accept. O citisem de curând şi chiar am primit-⁠o ca pe o provocare. Problema era cum să o abordez pentru a nu lăsa impresia că e un adaos colateral evenimentului, ci face corp comun cu el, integrându-⁠i-⁠se prin anvergură şi atractivitate. Am fost scoasă din încurcătură de un scenariu ingenios, cum nu mai întâlnisem în alte împrejurări similare. O tânără doamnă, prezentatoarea festivalului, Roxana Marin, beneficiară, între altele, şi a unei vestimentaţii constant surprinzătoare, prefaţa seară de seară publicului fiecare spectacol ca pe o succesiune de repere ale unei călătorii teatrale. Da, asta e ideea, am exclamat deodată. Cartea lui Alexa Visarion în datele ei esenţiale, cel puţin în accepţiune metaforică, e o călătorie fascinantă. O călătorie în şi prin istoria şi memoria teatrului. Emiţând o atare ipoteză, imediat mi-⁠au venit în gând stihurile, cu un puternic impact asupra mea, din poezia lui Antonio Machado, Călătorul, citită pentru prima dată la Sevilla, acum câţiva ani, pe piatra unui monument într-⁠un „parc al poeţilor”: „Călătorule, sunt urmele tale/ Drumul şi nimic mai mult/(…)/Călătorule nu există drum/Ci doar urme peste mare”. Într-⁠adevăr, Alexa Visarion e un călător şi încă unul în accepţiunea poetului spaniol. Adică foarte atent la „urmele” sale şi ale celorlalţi. Priorităţile lui sunt creaţia, comuniunea, dăruirea, prietenia, aspiraţia permanentă către o împlinire artistică superioară etc. Toate aşezate sub semnul „arderii” şi evlaviei. Bizar şi anacronic probabil pentru vremuri când consumerismul a luat-⁠o razna. De ce să nu recunoaştem? Consumăm mult şi orice. Mai ales tehnologie. Ne dorim cele mai performante şi funcţionale gadgeturi. În speranţa că ne vor permite să ne facem un portofoliu de cât mai multe suveniruri, dar şi din teamă de carenţele memoriei, de uitare într-⁠un cuvânt.

Pentru Alexa Visarion teatrul oferă o posibilitate unică de a topi şi coagula experienţe şi revelaţii creatoare de un interes vital. Cititorilor curioşi nu le rămâne altceva decât să-⁠şi asume condiţia de pelerini şi să se abandoneze în aventura lecturii. Vor fi răsplătiţi deplin cu miracolul unei vieţi trăite în teatru şi pentru teatru. Alcătuită din douăzeci şi cinci de capitole, fiecare fiind precedat de un motto („Arta este un act personal împotriva uitării , o luptă împotriva morţii” – S. Murasaki, „Tot ce e decis se construieşte pe orice ar fi” – Nietzsche, „Instinctul filosofic e o expresie a pauzelor timpului” – Emil Cioran, „Eroarea provine din excludere” – Blaise Pascal etc.), Împotriva uitării s-⁠ar fi putut structura tematic în două secţiuni distincte. Prima care să includă galeria de imagini ale artiştilor portretizaţi, iar a doua să fie rezervată eseurilor şi reflecţiilor. Autorul optează însă pentru o structură caleidoscopică. El preferă să asigure capitolelor o derulare liberă, fără să-⁠şi asume criterii de gen sau conţinut, cu interacţiuni şi devieri multiple atât între capitole, cât şi în interiorul aceluiaşi capitol. Analogiile la care recurge sunt de profunzime şi conving. Sunt cazuri când comentariul depăşeşte perimetrul convenţiei teatrale şi se extinde la realitatea socială şi politică. Nu sunt ocolite, de pildă, referirile la preşedinţii Statelor Unite, Kennedy sau Ronald Reagan (evident, şi ei nişte actori, ultimul chiar de profesie) şi la Holocaust. Împotriva uitării lasă senzaţia prin tot ce investighează şi relevă că echivalează imaginea unui veritabil „theatrum mundi”, reuşind să realizeze acea „funcţie de sinteză” atribuită de Mihail Sebastian teatrului în spaţiul cultural. Cu precizarea că Alexa Visarion îi conferă sensuri mult mai largi, situându-⁠se nu departe de Michel Foucault când considera „că oglinda este o heterotopie (…) care deschide calea către un alt tip de spaţiu şi chiar de timp”. Pornind de aici, caracterizările făcute acelora despre care scrie impresionează prin intuiţie şi găsirea cuvintelor cele mai potrivite şi expresive pentru o definire cât mai exactă a lor. Aureliu Manea este „vizionarul”, Victor Rebengiuc „autenticul”, Liviu Ciulei „magul”, George Constantin cel care „călărea visurile imaginând universuri”, Liliana Tomescu „o vrăjitoare a sufletelor”, Olga Tudorache o sursă inepuizabilă de „intensitate” şi Radu Penciulescu „arta de a nu trăi oricum”. Sentimentul pe care îl are cititorul-⁠pelerin (dacă acceptăm combinaţia lexicală carte-⁠călătorie) este acela că în fiecare filă palpită sufletul personalităţilor evocate.

Deşi vocaţia sa e de creator, în primul rând de regizor cu reuşite de răsunet la activ, Alexa Visarion e şi un excelent teoretician, cu o solidă cultură de specialitate, dar şi cu deschidere spre alte zone, însuşită din lecturi bogate, cu acoperire într-⁠o bibliografie vastă. Numeroase sunt numele de prim-⁠plan din domeniul cercetat, de la noi şi de aiurea, prin intermediul cărora ne pune în faţă mostre semnificative ale unor puncte de plecare pentru temele abordate. Din acest motiv secţiunea de factură eseistică necesită o parcurgere cu creionul în mână. Ea abundă în idei, ridică întrebări, este un instrument de lucru pentru orice om de teatru, fie el regizor, actor, scenograf şi, de ce nu?, spectator. Subliniez câteva opinii citate ce au drept obiect raportul dintre trecut şi prezent, dintre tradiţie şi inovaţie, dar mai ales conceptul de originalitate. Liviu Ciulei e de părere, de exemplu, că „Originalitatea este o iluzie. Ignoranţă şi prostie” sau „Originalitatea este ceea ce se uită… ” De aceea îşi doreşte să fie „misterios” şi nu „original”. Radu Penciulescu consideră că „orice relaţie” poate duce la o „nonconcordanţă cu ceilalţi” dacă vechile „percepţii” se distrug şi nu se construiesc altele noi în loc. Actorului nu-⁠i este îngăduit să fie „un imitator al celui ce-⁠a fost ieri”, ci acela „care-⁠şi colorează, în fiecare seară, existenţa cu şi prin implicarea sa”. În fine, Aureliu Manea nutreşte pentru înaintaşi un cult sinonim cu extazul. În concepţia lui teatrul e „o artă a solidarităţii umane”, iar regizorul e acela căruia îi revine misiunea „să înnoiască formele spectaculare şi pentru aceasta el îşi va pregăti actorii în vederea întâlnirii cu noi substanţe psihologice, care vor răscoli raţional şi visceral sufletele”.

Alexa Visarion insistă pe ceea ce spun Ciulei, Penciulescu sau Manea, cum şi mulţi alţii, cu luciditate, cu bucuria că se descoperă pe sine, că se aude vorbind despre problemele mereu aceleaşi, deşi diferit formulate, de la generaţie la generaţie ale teatrului. Raportul dintre trecut şi prezent e o temă care l-⁠a obsedat de-⁠a lungul întregii cariere, iar concluzia în final nu poate fi alta decât cea la care a ajuns un pictor controversat ca Balthus: „Adevărata modernitate provine dintr-⁠o reinventare a trecutului”. Am cădea în eroare dacă ne-⁠am limita exclusiv la „aici şi acum”. Se ştie că teatrul, ca şi dansul, ca şi celelalte arte ale spectacolului, în lipsa contactului cu tradiţia riscă un „prizonierat al prezentului”. Nu e nimic anormal dacă nu mai gustăm teatrul din vremea lui George Vraca, taxându-⁠l că e desuet, de muzeu. E însă absolut anormal să se ignore. În fond, totul este relativ şi nu-⁠l putem reduce, cum zice George Banu, „la curentul prezenteismului”, întrucât, iarăşi foarte expresiv spus, „totul se încheie ca să se evite fosilizarea, dar cât timp amintirile persistă doliul rămâne parţial”.

Împotriva uitării e o carte scrisă cu patimă şi iubire.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest