Constantina Raveca Buleu: Obsesia completitudinii exegetice
Plecând de la Blaga şi aducând argumente textuale şi din alte poeme eminesciene, Rodica Marian construieşte un interesant studiu consacrat Inconştientului eminescian şi viziunii morţii ca „umbra unei vieţi eterne”.
Obsesia decriptărilor ultime reprezintă unul dintre „riscurile” fundamentale ale exerciţiului hermeneutic asumat responsabil, profesionist şi decomplexat, menit să genereze analize succesive, sensibile atât la exigenţele academice, cât şi la inflexiunile polemice. O asemenea atitudine trădează aventura exegetică a Luceafărului eminescian în abordările impecabile ale Rodicăi Marian, începând cu volumele apărute în 1999 – „Lumile” Luceafărului (o reinterpretare a poemului eminescian), respectiv, Mihai Eminescu. Luceafărul. Text poetic integral – şi continuând cu Dicţionarul Luceafărului emines
cian şi cu un CD de analiză poetică, gramaticală şi lexicografică. Ancorată teoretic în opera din 1999, Luceafărul. Text poetic integral. Studii, carte apărută în 2014 la Editura Eikon din Cluj-Napoca rafinează o metodologie originală care prescrie o reinterpretare a poemului eminescian, bazată pe o construcţie semantică textuală cu valoare de crez, numită de către autoare „text poetic integral”.
Preliminariile volumului încorporează nu numai conturul metodologic şi pledoaria pentru integralitatea versiunilor Luceafărului, ci şi istoria aventurii exegetice de o viaţă a autoarei, cu analiza faţetelor multiple ale poemului eminescian, subtil intersectată de o istorie dispersiv-polemică a interpretărilor acestuia, în care intră voci accentuate ale eminescologiei: Vasile Conta, Irina Petraş, Rosa del Conte, D. Caracostea, Constantin Noica, Perpessicius, I. Negoiţescu, Alain Guillermou, Dan C. Mihăilescu sau Petru Creţia. Pe măsură ce se deapănă, ambele istorii alunecă în microstudii ce decantează aspecte subtile ale corpusului poematic. O asemenea secvenţă este consacrată sensurilor thanatice din textul integral al Luceafărului şi voluptăţii morţii din poem, în care Rodica Marian vede, pe de o parte, „o depăşire a orgoliului romantic, cel care îşi impune propriile-i reguli, inclusiv pe cele de ordin emoţional”, iar, pe de altă parte „o întrepătrundere neromantică de viaţă şi moarte, într-un fel cvasisimilar cu depăşirea atitudinii romantice”. Mai puţin valorificată de exegeză, atenta lectură tematică a „motivului stelei singurătăţii” (cu un precedent în Dicţionarul Luceafărului eminescian) furnizează un incitant exemplu de abordare comparată a textului integral cu textul definitiv.
Pledoaria pentru explorarea Luceafărului ca text poetic integral, adică a tuturor variantelor şi manuscriselor „într-o conexitate semantică, ierarhic şi temporal organizată” constituie pivotul esenţial al capitolului Dedublarea nemuririi şi a Luceafărului-Hyperion, în limitele căruia sunt analizate pas cu pas aspectele semantice care circumscriu „nesfârşirea ciclicităţii în lumea creată şi eternitatea Creatorului la care este asociat şi increatul Hyperion”. Incursiunea permite izolarea unui prim binom – veşnicia fără început şi fără sfârşit a Creatorului şi nemurirea fără sfârşit a universului creat – şi clarificarea uneia dintre cele mai obscure zone ale poemului, răspunsul Domnului la cererea Luceafărului, în care o parte a exegezei tinde să vadă o fractură logică. Dezavuând o asemenea perspectivă, Rodica Marian susţine perfecta articulare logică a celor două teze ale discursului demiurgic, „respectiv ideea fundamentală că Hyperion este o esenţă nemuritoare congeneră divinităţii creatoare şi cea, insistent exersată în variante, numită teza eternităţii tiparelor efemerului”, argumentele demonstraţiei funcţionând graţie relaţionării cu ofertele alternative morţii şi cu cele două ipostaze textuale, Luceafărul şi Hyperion (ca urmare a botezului performat de primul cuvânt rostit de Creator).
Fascinaţia hermeneutică faţă de secvenţele nebuloase, de taină ale poemului a generat întotdeauna controverse şi reevaluări consecutive, fiind în bună măsură responsabilă pentru dinamica eminescologiei, un exemplu generos în acest sens oferind scena idilei din final, unde evoluţia lui Cătălin suscită perspective diverse. Potrivit autoarei acestui studiu, „portretul semantic al lui Cătălin are o mai accentuată dedublare decât cel al Cătălinei”. Ea vorbeşte chiar despre o „luceferire” a lui Cătălin. În siajul aceluiaşi demers de iluminare, Rodica Marian aduce argumente semantice menite să susţină o portretizare dilematică şi relativ complicată a Cătălinei, departe de zona derizoriului în care o plasează unele perspective critice.
Obscure şi susceptibile la interpretări divergente, ambele secvenţe amintite sunt traversate organic de principiul dedublării, idee coagulantă în exerciţiul hermeneutic al autoarei încă de la primul volum al ei consacrat Luceafărului. Însă implicaţiile acesteia merg mult mai în adânc, teza fundamentală a reinterpretării fiind „aceea conform căreia traseul cel mai profund al constituirii sensului în acest poem se întemeiază pe configurarea a două lumi de natură radical diferită”, dualitate constitutivă legitimată „în termeni semantici” şi izolată, nu în termenii cezurii ontologice între lumea pământească a fetei de împărat şi lumea Luceafărului (ca în exegeza tradiţională), ci prin opoziţia Luceafăr-Hyperion, deoarece „dualitatea semantică a simbolurilor poemului poate fi înţeleasă, pe deplin, doar din unghiul sciziunii profunde în însăşi natura eroului principal”. Această perspectivă opune lumii Luceafărului şi a celor doi pământeni (care constituie un singur „câmp” semantic omogen), o lume „hyperionică” sau „transcendentă”.
Fascinaţia autoarei pentru inventivitatea eminesciană se manifestă plenar în studiul consacrat „micului eu” în variantele Luceafărului, în vreme ce propensiunea sa înspre analize necontaminate de locurile comune, ancorate în substanţa textuală şi atente la interpretările furnizate de eminescologi, produce o reconsiderare a Alegoriei şi sensului global în poemul eminescian, căreia îi cad victimă atât teza reductivă a geniului neînţeles (demontată graţie reflecţiilor lui Constantin Noica, definitiv spulberată de publicarea corespondenţei dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle) cât şi formula „inaccesibilitate şi incompatibilitate” care configurează condiţia geniului trăitor printre oameni, înlocuită cu dualitatea constitutivă a naturii geniului, „încifrată în poem ca o devenire a Luceafărului spre Hyperion”.
Plecând de la Blaga şi aducând argumente textuale şi din alte poeme eminesciene, Rodica Marian construieşte un interesant studiu consacrat Inconştientului eminescian şi viziunii morţii ca „umbra unei vieţi eterne”, în vreme ce vectorul eminescologiei din ultimii ani orientează discursul autoarei înspre un studiu ultraspecializat, concentrat asupra rolului sintagmei „lumină din lu-
mină” în variantele Luceafărului.
În capitolul Antinomia „nefiinţei” cu „fiinţa ce nu moare” şi consecinţele ei în semantica textuală a Luceafărului, Rodica Marian analizează mai ales variantele B şi C ale Luceafărului, identifică în „nefiinţă” alternativa textuală a personajului implorat prin vocativele „Doamne” si „Părinte” şi substituie „încremenita opoziţie de orizonturi existenţiale” – adică binomul ceresc/teluric – prin polaritatea coagulată de „eternitatea fără început şi sfârşit a increatului” şi „veşnica reîntoarcere în timp a naturii cosmice şi umane”. În trena acestei dihotomii, se produce o identificare la fel de incitantă, cea a „fiinţei ce nu moare” cu natura.
„Textul poetic integral urmăreşte corecta orânduire a procesului creator, în sensul stabilirii variantelor, intertextelor […], în procesul dispariţiei şi/sau al menţinerii unor elemente, construcţii, unor schimbări de sens […], pentru reliefarea unor relaţii, metafore, motive sporadice ori insistent consecvente până în textul antum tipărit. Dar – precizează mai departe autoarea –, a ţine seama în interpretare de textul poetic integral înseamnă şi mai mult, şi în fond aceasta este esenţial şi trebuie subliniat, respectiv înseamnă faptul că textul poetic integral are o structură de adâncime comună şi identică (ori acelaşi sens simbolic profund) atât pentru variante, cât şi pentru textul definitiv”. Rezultatul acestei abordări este un dialog multiplu cu palierele textului liric, cu variantele manuscrise şi versiunile sale tipărite (insistând asupra formulelor eludate de eminescologia clasică), racordat la doctrinele semantice şi la ideile care populează orizontul critic al poemului, fascinat de completitudine şi de noutatea escavată de minuţioasa arheologie reconstructiv-critică a autoarei.
Rodica Marian nu e deloc dezarmată de obligaţia deconstruirii locurilor comune care bântuie istoria hermeneutică a poemului eminescian, fiind însă constant orientată înspre imperativele exegezei integrale, totale, realizată prin luarea în considerare a tuturor aspectelor gândirii eminesciene. Rezultă o sinteză integrativă majoră, axată pe logica reconstituirii conţinutului ideatic total.
