Lecturi - Despre Cărți

Ce este soarele?

Apariţia vorbirii la copii era, în vechime, asociată prezenţei cosmice a principiului creator de lumi pe care, mai apoi, l-am găsit tradus în cuvântul Logos. La Anaxagora, acest principiu spiritual creator de lumi era numit nous. La Platon, este numit idee.

Moştenim forme de cunoaştere atavică, instinctivă. Nu le putem aduce în forma abstracţiunilor intelectuale. Când le conştientizăm, impresia pe care o lasă intelectului pare a fi aceea că ar fi vorba de realităţi mai degrabă decât de impulsuri de natură subconştientă ale cunoaşterii. Acesta este cazul căutărilor actuale în direcţia identificării formelor de viaţă extraterestră.

Înţelepciunea care era încă activă până spre secolul al IV-⁠lea d. H. reuşea să stăpânească impulsurile instinctive ale cunoaşterii fără să-⁠şi imagineze alte fiinţe extraterestre de natură fizic-⁠materială. Se ştia, în vechime, că natura fizică a corpurilor noastre este dependentă de planeta Pământ, iar natura raţională a omului – de Soare. Se ştia că natura eterică a corpurilor se află în corespondenţă cu planetele Saturn, Jupiter, Marte, iar natura astrală – cu Venus, Mercur şi Luna. Extratereştrii din concepţia noastră actuală eram chiar noi în viziunea celor înţelepţi din vechime. Altfel spus, se ştia că doar natura materială a corpurilor noastre este terestră, în vreme ce componentele eterice şi astrale ale naturii umane nu sunt terestre. Cunoaşterea neintelectualizată radical a vremurilor mai vechi avea acces la intuiţia instinctivă că omul este o sinteză de componente terestre şi extraterestre. Sufletesc-⁠spiritualul din om era explicat prin componentele non-⁠terestre ale compoziţiei cosmice care suntem.

Până spre secolul al IV-⁠lea d. H. încă era activă în cunoaşterea celor dedicaţi înţelepciunii vechi o altă înţelegere a Logosului decât aceasta pe care o moştenim, acum, prin retraducerea intelectuală a acelor impulsuri atavice ale intuiţiei. Apariţia vorbirii la copii era, în vechime, asociată prezenţei cosmice a principiului creator de lumi pe care, mai apoi, l-⁠am găsit tradus în cuvântul Logos. La Anaxagora, acest principiu spiritual creator de lumi era numit nous. La Platon, este numit idee. La Aristotel, din acest principiu este dedusă logica vorbirii noastre adulte. Subiectul logic era înţeles în corespondenţă cu subiectul cosmic al Logosului.

Cum s-⁠a intelectualizat subiectul logic, pierzând, totodată, obiectivitatea spirituală a Logosului? A fost un proces obiectiv de pierdere a intuiţiei instinctive care aducea în cunoaştere prezenţa componentelor noastre extraterestre: preexistenţa sufletelor, de pildă. Procesul era necesar evoluţiei umane. Era necesar ca, în timp, ceea ce altă dată era atavic-⁠instinctiv să devină conştienţă stăpânită de intelect. Necesitatea aceasta ţinea de ţelurile cosmice ale evoluţiei umane, care ţeluri întemeiază evoluţia noastră întru cauza finală a libertăţii. Or libertatea nu s-⁠ar putea întemeia pe intuiţii instinctive, ci numai şi numai pe intuiţii pe deplin conştiente de natura lor. Iar natura lor nu este terestră. Intelectul, da. El ţine de organizarea noastră corporal-⁠fizică (de creier). A fost necesar ca intuiţia extraterestrităţii din noi să piară pentru ca intelectul, singur, să se afle, cândva, în faţa necesităţii de a redescoperi ce este terestru în noi şi ce este extraterestru.

Apogeul acestei situaţii (a te afla în faţa unei necesităţi cosmice) a fost atins la mijlocul secolului al XIX-⁠lea – când intelectul a devenit, în forma sa exterioară, materialist. Necesitatea cosmică arăta, acum, aşa: cum putem deduce viul din ceva neviu? Era acestei necesităţi se continuă încă şi azi: este încă preponderentă, la nivelul concepţiilor oficializate, viziunea potrivit căreia am putea deduce viul din neviu. La nivelul neoficial (neacademic) al cunoaşterii a devenit deja preponderent dorul care cere ca neviul să fie dedus din viu şi ca materialismul să fie dedus din ceva superior lui. Dor, în acest caz, este, din nou, instinctiv-⁠atavicul, dar, de astă dată, împlinirea dorită nu s-⁠ar mai putea mulţumi cu explicaţii pe care intelectul să nu le poată lua în stăpânirea sa.

Intelectualizarea azi preponderentă în lumea cunoaşterii nu face, deocamdată, faţă acestei cerinţe. Se lasă mai degrabă răpită de mitul fiinţelor extraterestre de natură fizic-⁠materială decât să redescopere vechea înţelepciune care vorbea despre propria noastră extraterestritate spirituală. Deja ceea ce a fost o necesitate, materialismul, a devenit un potrivnic al dorului omenirii de a-⁠şi găsi temeiurile demnităţii sale – dor care fusese, cândva, împlinit prin recunoaşterea LogosuDSC_0150-sitelui ca principiu creator de lumi. Azi, teologia vorbeşte despre Logos ca despre o idee abstractă. Cum s-⁠ar fi putut întrupa, oare, o astfel de idee? Ar fi, oare, intelectualmente acceptabil ca un concept filosofic să se întrupeze, mâine, în carnea unui om concret, viu. De pildă, conceptul filosofic de om ca fiind o creatură ce s-⁠ar fi născut din evoluţia fără de viaţă de pe planeta Pământ: elementele din tabelul lui Mendeleev… Cum ar fi întrupabil acest concept într-⁠un trup de homunculus creat în laborator? Aha, dacă laboratorul ar fi întregul cosmos şi dacă experimentul ar dura eoni şi eoni… Atunci, da. Am avea în faţa ochilor noştri nemuritori ceea ce s-⁠a întâmplat în ordinea cosmo-⁠spirituală, cea prin care Logosul ne-⁠a creat pe noi, experimentatorii din spatele acestui experiment. Am avea, mai întâi, extraterestritatea unui eon în care s-⁠ar forma prototipul spiritual al corpurilor noastre fizice dar încă nu şi materiale, apoi am avea extraterestritatea unui alt eon în care s-⁠ar forma prototipial forţele de creştere din interiorul primului prototip ş.a.m.d. Am descoperi, în timpuri eonice, astfel, că mai întâi au fost prezente în noi forţele sufletesc-⁠spirituale şi abia apoi a putut fi prezent temeiul gândirii care să conştientizeze aceste forţe: eul. În fine, am înţelege natura cosmo-⁠spirituală a forţelor sufleteşti pe care le numim, acum, voinţă, simţire, gândire şi am înţelege expresia lor în oglinda care este trupul: voinţa – în metabolism, simţirea – în sistemul ritmic (respiraţie – circulaţia sângelui), gândirea – în sistemul neurosenzorial al capului. Căci acestea sunt cele mai importante fapte extraterestre pe care le moştenim: voinţa, simţirea, gândirea.

Gândirea noastră, acum, se vrea a fi o creaţie strict terestră. Pomul Cunoaşterii, da, este o creaţie strict terestră. Dar Pomul Vieţii nu este nimic dacă nu este o creaţie cosmică. Şi atunci? Ce are a fi acea cunoaştere căreia izvorul viului îi rămâne inaccesibil sau care crede că îi poate fi accesibil numai din forţele neviului?

Credem că Soarele luminează. Nu este adevărat. Lumina sa este invizibilă. Devine spectrală (colorată şi vizibilă) abia în ambianţa de sub atmosfera terestră. Când te afli, fiind cosmonaut, într-⁠o navă din afara atmosferei terestre, ai nevoie de lumină artificială ca să vezi în interiorul navei. Nimic venind de la Soare nu luminează interiorul acelei nave. Mister? Da. Soarele nu este un corp gazos (fizic) care luminează spre exterior, ci o fiinţă spirituală constituită dintr-⁠o lumină nefizică. Ea devine fizică abia în contact cu lucrurile fizice din atmosfera terestră şi cu lucrurile fizice de la suprafaţa Pământului. Frunza este verde pentru că reflectă partea de verde din lumina invizibilă a Soarelui după ce această parte de verde s-⁠a individualizat în întregul invizibil al luminii spirituale la contactul cu ambianţa atmosferei terestre. Atmosfera terestră joacă rolul unei prisme care desface lumina invizibilă (spirituală) în cele şapte culori spectrale ale sale (lungimi de undă de natură fizică).

Aşadar, ce este Soarele? În orice caz nu un glob gazos enorm care luminează. A-⁠l imagina aşa este o extrapolare a ceea ce vedem ca fiind luminos aici, în lumea naturii pământeşti, un cărbune arzând, de pildă. Nimic în soare nu are natura cărbunelui sau a gazului.

De ce au cârtiţele ochi dacă trăiesc în întuneric, sub pământ? E o întrebare care stă pe neînţelegerea luminosului. Nu mai e posibilă, azi, când ştim că orice corp caloric emană raze infraroşii de lumină. Cârtiţa se orientează, sub pământ, potrivit zonelor de infraroşu, căutând acele zone care, nefiind prea reci, permit săparea de canale şi aerisirea. După ploaie, îşi sapă canalele până spre suprafaţa pământului din nou afânat de apă. Dar şi râmele „ştiu” când a plouat şi ies la suprafaţă – nu mai riscă să-⁠şi piardă fluiditatea corporală în praful uscat al ţărânii. Noi, azi, din punct de vedere extraterestru, nu conştientizăm mai mult decât circuitul apei în natură. N-⁠am mai putut menţine – în ciclul de dezvoltare a intelectului abstractizant – intuiţia legăturilor noastre extraterestre cu Saturn, Jupiter, Marte, Mercur, Venus, Luna şi mai ales am pierdut intuiţia legăturilor cu Soarele. Vechii greci încă mai simţeau (fără să prelucreze asta intelectual) legătura eului cu Soarele. Ce este soarele afară este eul în interior! Aşa simţeau. În acest sens, erau copernicani. Astronomia lor era încă de natură eterică. Nu considerau că Soarele ar fi doar un glob gazos care luminează. Când intelectul a luat locul acelei simţiri clarvăzătoare, Soarele a mai putut fi înţeles doar potrivit naturii acestei gândiri care nu este decât o umbră a viului din simţirea instinctiv-⁠clarvăzătoare. Intelectul fiind o umbră a viului cosmic, s-⁠a putut specializa în înţelegerea celor fără de viaţă, materiile moarte din natura pământească, apoi a extrapolat umbrele morţii în natura cosmică. Astronomia a devenit pur fizică. S-⁠a pierdut conştienţa extraterestrităţii care lucrează în eu, în corpul astral, în cel eteric şi în materia trupului fizic.

„Desrămarea” noastră are a fi misiunea unei ştiinţe spirituale a extraterestrităţii omeneşti. Ceea ce altădată a fost instinct atavic are a deveni conştienţă, clarvedere intelectuală. Era acestei evoluţii a fost numită epoca sufletului conştienţei (1413-⁠4573) şi ea urmează să dea intelectului conştienţa faptului că sufletul raţiunii (dezvoltat în cei 2160 de ani anteriori lui 1413) umple tot Universul, nefiind o proprietate egoistă a omenescului. Ceea ce se mai ştia încă în scolastica de dinainte de 1413 – când încă în evoluţia umanităţii nu erau create condiţiile de posibilitate ale gândirii imprimate în corpul fizic, ci gândeam din interiorul corpului eteric (cu inima şi cu sângele, nu cu creierul şi cu sistemul lui neurosenzorial).

 

Total 0 Votes
0

Ioan Buduca

Ioan Buduca (n. 1952). Scriitor, critic literar, eseist. A publicat: Dupa Socrate, Editura Cartea Romaneasca, 1987, Razboiul nevazut, Editura Cuvantul, 1994 (Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania), Doamne, Dumnezeule…, Editura Amacord, 1998, Si a fost seara, si a fost dimineata, Editura Polirom, 1998, Noua Atlantida, Editura Albatros, 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button