Lecturi - Despre Cărți

„Antiteza” lui D. R. Popescu În faţa justiţiei literare

Exegeza operei lui D.R. Popescu este dintre cele mai impresionante, oglindă a importanţei sale în literatura română postbelică. Cele mai importante istorii literare din ultimele decenii îl aşază cap de generaţie între prozatorii şaizecişti.
D.R. Popescu reuşeşte să surprindă, într-⁠o proiecţie romanescă singulară, toată această tragedie întoarsă a istoriei, în care nici un sacrificiu uman nu mai poate aduce renaşterea comunităţii bântuite de secularismul utopiilor moderne şi postmoderne. Aceasta este antigeneza lui D.R. Popescu

Metamorfoza proletcultistă

Exegeza operei lui D.R. Popescu este dintre cele mai impresionante, oglindă a importanţei sale în literatura română postbelică. Cele mai importante istorii literare din ultimele decenii îl aşază cap de generaţie între prozatorii şaizecişti. Monografia Mirelei Roznoveanu1 din 1981 reţinea nu mai puţin de 200 de studii, articole, cronici şi eseuri despre scrierile sale. Cea a Mirelei Marin2, din 2003, număra aproape încă vreo sută în plus. Până acum s-⁠au scris şase cărţi despre autor, semnate de Mirela Roznoveanu, Valentin Taşcu (Dincolo şi dincoace de „F”, Cluj-⁠Napoca, Editura Dacia, 1981), Marian Popescu (Chei pentru labirint, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986), Andreea Vlădescu Lupu (Dumitru Radu Popescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987), Sorin Crişan (Circul lumii la D.R. Popescu, Cluj-⁠Napoca, Editura Dacia, 2002), Mirela Marin. Radiografierea care urmează nu-⁠şi propune un inventar al scrierilor critice despre scriitor, ci va contextualiza împrejurările istorice şi estetice ale evoluţiei lui D.R. Popescu, strâns legate de ale generaţiei sale, focalizându-⁠se, îndeobşte, asupra prozei, vocaţia primă a autorului. Mai mult de atât, referinţa centrală va fi Vânătoarea regală, miezul de foc al ciclului de romane F.

De aceea, mă văd nevoit să apelez din nou la argumentul lui Mircea Eliade din 1953 privitor la marile primejdii pentru viitorul neamului românesc şi, evident, pentru al culturii lui, în condiţiile uriaşei agresivităţi asiatice a imperiului sovietic victorios în cel de Al Doilea Război Mondial, la umbra inocenţei politice a Unchiului Sam, care, prin vocea preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, era dispus a lăsa întreaga Europă civilizată pe mâinile Tătucului Stalin, cu care s-⁠a înţeles de minune. Iată ce spunea Eliade în conferinţa-⁠eseu Destinul culturii româneşti din 1953: „Adevărata primejdie începe, însă, pentru întreg neamul românesc, abia după ocuparea teritoriului de către Soviete. Pentru întâia oară în istoria sa, neamul românesc are de a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloc pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte, ca să ne poată, în cele din urmă, asimila.dr-popescu-foto Primejdia este mortală, căci metodele moderne îngăduie dezrădăcinările şi deplasările de populaţii pe o scară pe care omenirea n-⁠a mai cunoscut-⁠o de la asirieni. Chiar fără masivele deplasări de populaţii, există primejdia unei sterilizări spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile culturale autentic naţionale. Neamul românesc, ca şi atâtea alte neamuri subjugate de Soviete, riscă să devină, culturaliceşte, un popor de hibrizi.”3

Această primejdie, cu preludiu în „săptămâna roşie” de la 28 iunie 1940, pecetluită la 23 august 1944 (cu hăcuirea teritorială a ţării), a început să devină efectivă odată cu alungarea de pe tron a regelui Mihai I şi cu proclamarea Republicii Populare Române, la 30 decembrie 1947. În cultură, a urmat, pe căile deschise de „experimentul Piteşti” (Paul Goma), ceea ce Marin Preda va numi „obsedantul deceniu”, instaurator draconic al proletcultismului. Se ştie, chiar şi uriaşii literaturii, de la Camil Petrescu la Mihail Sadoveanu şi G. Călinescu, n-⁠au putut scăpa de sorbul acestei maladii spirituale, încât se confirma prezicerea monstruoasei hibridări culturale. Dar tot Mircea Eliade, în acelaşi text, îşi exprima speranţa că spiritul românesc va reacţiona, în cele din urmă: „Dar s-⁠ar putea, totuşi, ca această primejdie de moarte să se soldeze cu o extraordinară reacţie spirituală, care să echivaleze cu instaurarea unui nou «mod de a fi» şi să provoace în planul creaţiei culturale, ceea ce a însemnat pe planul creaţiei statale, «descălecarea» de acum şapte veacuri, provocată de marea năvălire a tătarilor.”

Aşteptata „reacţie spirituală” s-⁠a produs prin generaţia ’60 al cărei deschizător de drum s-⁠a dovedit a fi Nicolae Labiş, cu moartea lui rapid mitizată, de o profundă rezonanţă publică. Moartea lui Nicolae Labiş anunţă decesul proletcultismului, simbolizat de evoluţia poetului de la poemele comuniste la Moartea căprioarei şi Baladă. Marea ciudăţenie în cazul lui Nicolae Labiş vine de acolo că „revoluţia” din 1989, „demitizându-⁠l”, s-⁠a grăbit să arunce din copaie, odată cu apa, şi poemele destrămătoare de comunism, precum sumbra Baladă, scrisă chiar în anul morţii în urma călătoriei din Delta Dunării, realităţile întâlnite şocându-⁠l adânc precum în experienţa lui Panait Istrati din Spovedania unui învins (1929). De peste două decenii, Labiş este un prigonit de către „disidenţa autocronică” (Goma) care s-⁠a înstăpânit în instituţiile de cultură postdecembriste, dar „unanimitatea” în contra victimei ispăşitoare (René Girard) a fost spartă destul de repede prin cartea lui Cezar Ivănescu şi a Stelei Covaci, Timpul asasinilor (1997), urmată de alte gesturi reparatoare, culminând cu masivele ediţii critice semnate de Nicolae Cârlan4 şi Mircea Coloşenco5.

Am zăbovit asupra „cazului Labiş”, fiindcă este emblematic pentru întreaga generaţie ’60, cea mai strălucită de după aceea interbelică, cu lideri de anvergură europeană precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Breban, D.R. Popescu sau Paul Goma. Destinul literar al unora dintre ei seamănă cu al lui Nicolae Labiş. D.R. Popescu s-⁠a bucurat de gloria unui clasic în viaţă, după care a urmat „demitizarea” postdecembristă. Primele sale cărţi au trecut prin proba proletcultistă, succedată de revirimentul estetic, oblăduit însă, în bună parte, de aceiaşi teoreticieni şi promotori ai proletcultismului sovietic care au înţeles, cu un ceas mai devreme, că maladia nu putea supravieţui „obsedantului deceniu”. Între ei, la loc de frunte Paul Georgescu şi Ovid S. Crohmălniceanu. Fenomenul este straniu şi ar merita o investigaţie specială. Deocamdată, să ne mulţumim a vedea cum a fost, în context, receptată opera tânărului D.R. Popescu. Talentul i-⁠a fost remarcat încă de la debutul editorial din 1958, Fuga, proză scurtă. Mihai Gafiţa, remarcându-⁠l, îl subordonează, inevitabil, problematicii „legate direct de formarea conştiinţei socialiste”6, chiar dacă, încă de pe atunci, existau semne că e vorba de ceva mai mult. Paul Georgescu, în cronica din România liberă, vrea să sublinieze ceva în acest sens, identificând în proze „comedii triste sau mici drame vesele”, susţinute de „un talent deosebit”, cu un umor ţărănesc „bazat pe disimulare” (Logodna), pe când în Cutia de conserve „satira atinge tragismul”7. Imediat însă are grijă de a subordona aceste trăsături tot literaturii socialiste, invocând spusa „celebră” a lui Marx că trebuie să ne despărţim de trecut prin arma râsului. Că Paul Georgescu recurgea la un subterfugiu ideologic marxist inadecvat, o spune, tranşant, H. Zalis, a cărui critică mi se pare mai semnificativă din perspectiva timpului. Şi Zalis venea cu argumentul „estetic”, declarând, încă din titlu, că proza lui D.R. Popescu (în 1959, autorul publicase al doilea volum al său, romanul Zilele săptămânii) este „fragilă” din punct de vedere epic8. „Fragilitatea” consta tocmai în faptul că prozele lui D.R. Popescu nu slujesc nicicum formarea conştiinţei socialiste, ba, dimpotrivă, scriitorul se hazarda „să cizeleze îndelung portretul unui mijlocaş, şovăielnic, Friţă-⁠Firimiţă, adept al vechiului fel de viaţă, legat puternic de haturile şi tabieturile moştenite”, ratând, astfel, rostul luptei cu vechiul în „fixarea adevăratei esenţe umane şi sociale pe care realitatea prezentului o invederează.” Aşadar, ce afirmă H. Zalis? Anume că un foarte tânăr prozator, în loc să contribuie, cu entuziasm, la formarea variantei româneşti a lui homo sovieticus, se încăpăţânează să portretizeze tipologii „expirate” istoric, ca Marin Preda în Întâlnirea din pământuri şi în Moromeţii. Altfel spus, H. Zalis, între alţi zeloşi critici proletcultişti, observă că unii scriitori români dau semne că reacţionează conform previziunii din 1953 a lui Mircea Eliade: rezistenţă prin cultură. Păcat intolerabil. Or, de aici înainte, cu unele ezitări şi concesii vizibile până la Vara oltenilor (1964), D.R. Popescu va înainta, cu talentul său excepţional, în ceea ce voi numi antigeneza viziunii artistice şi sociale care va culmina cu Vânătoarea regală, cu întreg ciclul de romane F. Mai precis, scriitorul se arăta un reacţionar de anvergură eminesciană, opunând utopicei naşteri a unei lumi „noi” adevărata ei faţă de antinaştere apocaliptică. Citind atâtea texte critice despre D.R. Popescu, am fost izbit să constat că, la umbra, fie a laudelor, fie a sublinierii defectelor, această dimensiune estetică fundamentală a operei a fost cu obstinaţie ocultată deopotrivă cu argumente estetice sau ideologice. Cu puţine excepţii.

Întorcându-⁠mă la romanul lui Friţă-⁠Firimiţă şi la critica dură a lui H. Zalis, cel dintâi care i-⁠a luat apărarea a fost Eugen Simion. Admiţând că romanul nu este lipsit de „slăbiciuni”, tânărul critic neagă faptul că „proza nouă” ar fi incompatibilă cu eroi complecşi şi, mai mult de atât, Friţă-⁠Firimiţă avea şi o contrapondere în ţăranul Matei Călăraşu, care şi-⁠a găsit calea în gospodăria colectivă, chiar dacă la modul simplificator-⁠festivist. Concluzia era că nu construcţia epică a romanului este fragilă, ci critica sociologică a lui H. Zalis9. Evident. Însă acum putem reitera ideea că, deseori, detractorii surprind adevăruri despre un scriitor vecine cu „expresivitatea involuntară” descoperită, peste ani, de Eugen Negrici. În cazul nostru, teama-⁠obiecţie a lui Zalis că în proza lui D.R. Popescu se prefigurează elemente sfidător antisocialiste s-⁠a dovedit o intuiţie precoce de paznic al culturii homo sovieticus.

Apariţia volumului de nuvele Umbrela de soare (1962) înseamnă consacrarea definitivă a scriitorului, chiar în anul în care s-⁠a anunţat, triumfal, încheierea cooperativizării agriculturii. De-⁠acum încolo, se spun lucrurile „fundamentale” despre proza lui D.R. Popescu. Începutul e făcut, între alţii, de Ovid S. Crohmălnicarti-dr-popescuceanu, cu avantajul unui bun istoric literar. Lumea satului, observă Crohmălniceanu, îşi găseşte în tânărul prozator un înnoitor, abandonând definitiv realismul rebrenian, trecând prin experienţa lui Marin Preda, „care a demonstrat în modul cel mai categoric câtă complexitate ascunde universul moral al ţăranului”10. De la Preda, cu ascendent în „suciţii” lui Caragiale (v. Cănuţă, om sucit), D.R. Popescu ar fi luat „excentricitatea” eroilor (pe care „n-⁠o foloseşte în spirit epigonic”), tipologie care abundă de-⁠acum încolo opera, încât şi personaje ca Firiţă-⁠Firimiţă o prefigurau. Dar, precizează imediat criticul, meritul acestei metamorfoze în lumea satului este, exclusiv, al socialismului: „El desfiinţează inegalităţile economico-⁠sociale, dar creează individualităţilor condiţii de afirmare nemai­întâlnite vreodată în mediul rural, lărgindu-⁠i acestuia considerabil sfera îndeletnicirilor şi în genere orizontul uman. Interesul lui D.R. Popescu pentru formele de manifestare ale personalităţii omeneşti într-⁠o astfel de ambianţă e în măsură, cum se vede, să conducă la dezvăluirea unor aspecte din realitatea noastră de o mare actualitate.”

E în judecata lui Crohmălniceanu un straniu elogiu mistificator, specific gândirii ideologice a materialismului dialectic şi istoric. De astă dată, el se vede în situaţia ingrată de a oculta punerea în relaţie cu „suceala” din lumea lui Caragiale şi cu aceea din Moromeţii. „Excentricitatea” lui Ilie Moromete, pur şi simplu de ordinul evidenţei, nu este opera mediului socialist. Dimpotrivă, socialismul, cum se va vedea în volumul al doilea, i-⁠o va înăbuşi, însingurându-⁠l până la dispariţie. Aşadar, criticul, aflat în faţa unei opere de excepţie, încearcă imposibilul: să ascundă adevărul sub masca ideologică a unui elogiu, după ce acceptă că simplismul realismului socialist trebuie să fie amendat. Drama sofistică a acestei critici este că nu poate părăsi utopia în condiţiile ascendentului criteriului estetic în faţa celui sociologic. Din contră, crede că esteticul este menit să slujească utopia socialistă, chit că preţul era transformarea lui în estetism, care e contrariul esteticului. Şi aşa va rămâne din 1963 până în 1989, când se va recunoaşte deschis că estetismul elogiat de criticii din Ţară şi, deopotrivă, de către parizienii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca trebuia să fie est-⁠etică! Argument: „estetic” era şi Eugen Barbu, dar nu şi „est-⁠etic”. Tot despre o „est-⁠etică” vorbea, în definitiv, şi Crohmălniceanu, care, după aparentul elogiu al individualităţii umane favorizate de socialism, nu se poate abţine să nu revină în matca ideologică, afirmând că prozele lui D.R. Popescu subminează, simultan „individualismul burghez de pe poziţiile socialismului”.

Relativ la Vara oltenilor, G. Dimisianu va aborda problema din perspectivă etică, desigur, estică! Or, nimic mai imoral, în viziunea socialistă, decât modul de viaţă burghez! Ovid S. Crohmălniceanu argumentează cu „simbolismul” mânzului Nabucodonosor, sau cu cel din Umbrela de soare, care ar condamna excentricitatea ca rămăşiţe „individualiste din conştiinţa ţărănimii”. Paul Georgescu va prelua cam în aceiaşi termeni semnificaţia „reuşitelor artistice” din „proza de atmosferă” a „suciţilor” lui D.R. Popescu (tot în 1963), ca laitmotiv al luptei dintre vechi şi nou: „Victoria noului asupra vechiului nu se realizează uşor, ci printr-⁠o luptă reală şi dificilă. De altfel, eroii lui D.R. Popescu – îndeosebi în recentul volum – sunt oameni greu de cunoscut. Unii dintre ei depun o anume rezistenţă la nou, vădesc o anume acomodare la vechi, care nu provine dintr-⁠o încetineală a minţii sau dintr-⁠o atitudine retrogradă, ci dintr-⁠un amestec de mândrie rău înţeleasă cu dorinţa de a nu face ca alţii, de a atrage atenţia asupra lor printr-⁠o comportare deosebită.”11

Valeriu Cristea va recunoaşte în proza lui D.R. Popescu lirismul şi latura de „analist penetrant şi subtil”, dar nici el nu este dispus a-⁠i trece cu vederea „ezitările de concepţie”, ca în construcţia personajului Lena din Fata de la miazăzi (care dă şi titlul volumului de nuvele din 1964), cât şi „obscuritatea ideii artistice”12. Al doilea roman al scriitorului, Vara oltenilor (1964) atrage atenţia lui G. Dimisianu, care contextualizează lucrurile în „actualitatea imedia­tă”, est-⁠etică, a „etapei de consolidare a relaţiilor socialiste în agricultură, când satul e cooperativizat în întregime”, dar în mentalitatea ţăranilor supravieţuind vechiul, în pofida cadrului istoric generos de după… Eliberare. Noul e reprezentat de eroi ca Vică, „un conducător de nădejde” cu care ţăranii eliberaţi se mândresc, pe când Silviu Lungeanu e un purtător al „vechilor mentalităţi individualiste”13. Cu siguranţă, infuzia de est-⁠etică, atâta câtă există în primele cărţi ale lui D.R. Popescu, se datorează încă insuficientei sale maturizări, dar nu fără legătură cu presiunile mediului critic croit după standarde proletcultiste. În realitate, în cele mai bune texte ale perioadei, premisele stilului său deja se cristalizaseră pe viziunea antigenezei, fie şi numai pentru faptul că eroii „negativi” sunt mai complecşi şi mai vii decât cei „pozitivi”.

Surpriza vine de acolo că trecerea spre o abordare mai adecvată a lumii lui D.R. Popescu o realizează Mihai Ungheanu, în comentariul la Somnul pământului (1965). Deşi nici el nu părăseşte total perspectiva est-⁠etică, nu mai este tentat să valorizeze negativ „suceala” şi „excentricitatea” personajelor. Observă, mai întâi de toate, că D.R. Popescu „nu este un scriitor comercial”. „Suceala” devine o formă de rezistenţă în faţa vicleniilor istoriei, aproape în sensul eliadesc al cuvântului: „Mai toate povestirile sale se constituie în jurul unor cazuri în care oamenii rezistă unor întâmplări din viaţă prin refugiul într-⁠un plan foarte personal al conştiinţei. De aici, avalanşa de personaje sucite descoperită de critică. Oamenii comit în nuvelele sale gesturi excentrice, aparent anapoda, dar susţinute de o logică interioară. Fiecare are câte un asemenea semn distinctiv, pe care îl poartă ca pe un blazon, ca pe o insignă sufletească, şi fiecare din aceste insigne ale eroilor lui D.R. Popescu înseamnă un efort de păstrare a echilibrului psihologic.”14 Şi: „Cele mai bune din nuvelele şi povestirile sale sunt excelente naraţiuni de atmosferă. Elementele cu care lucrează scriitorul asupra cititorului sunt în primul rând cele vizuale. Scriitorul este un vizionar, un imagist cu ochi de grafician, un creator de tablouri regizate cu ostentaţie spre a da o impresie unică. Trăsătura fundamentală a prozatorului rămâne lirismul de care sunt îmbibate toate povestirile sale.”

Este, prin lirismul prozei, dacă vreţi, supravieţuirea lui ca poet realizat, în plan editorial, doar nesemnificativ, marca romantică a personalităţii sale de la debutul cu versuri din 1953, în publicaţia Crişana din Oradea. De altfel, o mare reuşită, sublinia Mihai Ungheanu, poeticeşte vorbind, era nuvela cu titlul liric Dor.

2. Critica şi biruinţa esteticului

Nu întâmplător nuvela Dor va da şi titlul unei antologii din 1966, naraţiune considerată cea mai înaltă reuşită şi de G. Dimisianu, invocând argumente ce ţin de poezie, de simbol, de viziune plastică, de dramatismul hamletian în faţa crimelor etc.15 Apusul proletcultismului fusese anunţat de perioada deschiderii de după Declaraţia din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-⁠Dej şi continuată la începuturile epocii Nicolae Ceauşescu, dar atenuată serios din 1971, după istorica vizită în Orientul Îndepărtat chinez şi nord-⁠coreean. România trăia o răscruce care arăta că rezistenţa prin cultură împotriva hibridării spirituale prindea contur şi la nivelul politicii oficiale, cele două laturi interrelaţionându-⁠se ca reacţie la dominaţia sovietică, momentul Primăverii de la Praga din 1968 devenind cheia cvasiîmplinirii profetismului eliadesc. A fost clipa când scriitori rebeli ca Paul Goma (trecut prin puşcăriile comuniste şi prin deportările în Bărăgan) au intrat în rândurile Partidului Comunist, unii având şi o ascensiune în ierarhia de partid, ca Nicolae Breban şi D.R. Popescu16. În est-⁠etica de după 1989, poziţia politică din acei ani a acestor scriitori a fost aspru judecată, fără să se ţină seamă de contextul istoric al renaşterii spiritului naţional în contra dominaţiei imperiale bolşevice. A existat, în realitate, o luptă dură în sânul puterii bicefale din partid între kominternismul supravieţuitor, fidel Moscovei, şi spiritul naţional. Din păcate, regenerarea naţională n-⁠a mers până la capăt, ciocnindu-⁠se de sistemul comunist al cărui prizonier a fost, în ultimă instanţă, Nicolae Ceauşescu17.

În ajutorul generaţiei ’60, după amnistierea generală din 1962-⁠1964, vor veni şi generaţiile anterioare „reabilitate”. Marii critici interbelici, supravieţuitori, vor sprijini ascensiunea tinerilor. În context, se va exprima despre D.R. Popescu, bunăoară, Vladimir Streinu, cu prilejul apariţiei, în volum, a extinsei nuvele Duios Anastasia trecea (1967). Evaluând evoluţia de până atunci a scrisului prozatorului, Vladimir Streinu exprima supoziţia că D.R. Popescu îşi limpezeşte „unele constante ale viitoarei lui cariere de prozator.”18 Cum romanele anterioare nu-⁠l exprimau plenar pe scriitor, nuvela i se părea ca promiţătorul traseu către o posibilă proză de anvergură, autorul ştiind să valorifice „complexele de cultură” la nivelul „complexelor de profunzime”, ca în cazul reînvierii mitului Antigonei. Deja nuvela schiţa confruntarea dintre legile scrise (ale clipei istorice) cu cele nescrise, de rezistenţă morală şi spirituală, în contra „est-⁠eticii” tiraniei de iz nazisto-⁠bolşevic: „Momentele când Anastasia înfruntă legea nescrisă şi trecătoare cu rânduiala nescrisă şi eternă sunt numeroase şi toate se înalţă la meditaţia asupra soartei omului, la poezia datinilor şi la tipul de lamento al corurilor tragediei antice. De altfel însuşi unghiul de patetism, intim, rural, şi dunărean, care dă sens vieţii şi morţii Anastasiei, ajunge să cuprindă între laturile lui, prelungite în istorie, situaţia tragică de la curtea lui Creon, tiranul Thebei. / Atunci şi acolo, biata inimă omenească a Antigonei a înfruntat cu acceptarea morţii pe despotul, care nu era primul, după cum din nenorocire n-⁠avea să fie nici ultimul. Căci tirania este o boală ciclotimică a istoriei, care, până să dispară de la sine, fără medici, ca o ciumă de ev mediu, urmăreşte oriunde se declară şi oricând să suprime mişcările conştiinţei la realităţi, fără de care omul nu mai este om.”19

Streinu intuise bine: de-⁠acum înainte, tema centrală a operei lui D.R. Popescu va deveni ciuma de ev mediu, culminând cu ciclul de romane F. Dar nu ciuma din viziunile scriitorilor occidentali, de la Albert Camus la rinocerita lui Eugen Ionescu, ci ceva cu mult mai devastator, specific Estului, antigeneza sau apocalipsa fără finalitate. După numai un an, apare romanul F (1969), în faţa căruia critica se trezeşte intempestiv, încercând să-⁠l coreleze cu proza anterioară a scriitorului, de astă dată strict sub semnul esteticului care devine armura de apărare a sistemului comunist, dispus a lăsa deviaţia spre substanţa ontologică numai pentru „obsedantul deceniu”, de care regimul păruse a se lepăda, în consonanţă cu lupta pentru independenţă faţă de Moscova.

■ Fragment

1. Mirela Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
2. Mirela Marin, Universul prozei contemporane, I. Antiutopia şi utopia valorii, Editura Viitorul românesc, Bucureşti, 2003.
3. Mircea Eliade, Profetism românesc, I, Editura „Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 143.
4. Cf. Nicolae Labiş, Opera magna, ediţie îngrijită, text stabilit, cuvânt înainte, note, precizări şi comentarii, de Nicolae Cârlan, Editura Lidiana, Suceava, 2013, 1295 p.
5. Cf. Nicolae Labiş, Opera poetică, I, Editura Timpul, Iaşi, 2013, 600 p., ediţie critică şi introducere, de Mircea Coloşenco.
6. Mihai Gafiţa, Debut promiţător. Pe marginea schiţelor studentului Dumitru Radu Popescu, în „Viaţa studenţească”, an. III, nr. 9/22, septembrie 1958, p. 5. Vezi D.R. Popescu interpretat de…, antologie, prefaţă şi aparat critic, de Andreea Vlădescu Lupu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 47, col. „Biblioteca critică”.
7. Apud ibidem, pp. 50-⁠52.
8. H. Zalis, O construcţie epică fragilă, în „România liberă”, an. XVII, nr. 4670, 18 octombrie 1959, p. 2.
9. Eugen Simion, O construcţie critică fragilă, în „Gazeta literară”, a, VI, nr. 44 (294), 29 octombrie 1959, p. 3.
10. Ov. S. Crohmălniceanu, [O tipologie a excentrităţii], în “Gazeta literară”, an. X, nr. 9 (468), 28 februarie 1963, p. 2. Vezi D.R. Popescu interpretat de…, p. 58.
11 Paul Georgescu, [„Umbrela de soare”: o proză de atmosferă], în „România liberă”, an. XXI, nr. 5724, 10 martie 1963, p. 2.
12. Valeriu Cristea, „Fata de la miazăzi” sau farmecul fiinţelor solare, în „Gazeta literară”, an XI, nr. 40 (551), 1 octombrie 1964, p. 2.
13. G. Dimisianu, [“Vara oltenilor”: procesul unor structuri etico-⁠sociale], în „Scânteia”, an. XXXIII, nr. 6319, 16 iulie 1964, p. 2. Citatele după D.R. Popescu interpretat de…, pp. 70-⁠71.
14. Mihai Ungheanu, Naraţiunea circulară, în „Ramuri”, Craiova, an. II, nr. 12 (17), 15 decembrie 1965, p. 15.
15. G. Dimisianu, Sarabanda măştilor, în „Gazeta literară”, an. XIV, nr. 12, 23 martie 1967, p. 2.
16. În 1968, D.R. Popescu era membru supleant al Comitetului Central al P.C.R., ca şi Nicolae Breban, iar în 1975 – deputat în Marea Adunare Naţională.
17. Pentru limpezirea adevărului istoric, a se vedea cărţile de o vastă documentare şi arguţie ale americanului Larry L. Watts, Fereşte-⁠mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu, Bucureşti, Editura Rao, 2012; Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, Bucureşti, Editura Rao, 2013, trad. din engleză, de Adriana Bădescu.
18. Vladimir Streinu, O Antigonă locală, în „Luceafărul”, an. XI, nr. 12 (308), 23 martie 1968, pp. 1, 7.
19. În D.R. Popescu interpretat de…, pp. 84-⁠85.

Total 0 Votes
0

Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară şi din străinătate: România literară (unde a debutat în critica literară, sub girul lui Geo Dumitrescu, printr-un articol polemic: Moştenire culturală sau… dezmoştenire?, nr. 21/1969), Convorbiri literare, Cronica, Ateneu, Luceafărul, Astra, Steaua, Porto-Franco, Viaţa românească, Bucovina literară, Oglinda literară, Pro Saeculum, Noua Revistă Română, Însemnări ieşene, Poesis, Contemporanul. Ideea europeană, Limba română, Literatura şi arta, Viaţa Basarabiei (ultimele trei din Republica Moldova), Origini, Lumină lină (S.U.A.) ş.a. A debutat în volum cu romanul Marele Zid, la Editura Junimea din Iaşi, în 1981, următorul roman fiind Varvarienii (1998, carte de sertar). Aforismul şi cugetarea incisivă fac obiectul volumului Fragmentele lui Lamparia (2002, cu o prefaţă, de Edgar Papu, carte de sertar). Autorul s-a impus în critica literară cu volumul Eminescu – Dialectica stilului (Ed. Cartea Românească, 1984), îmbogăţind, apoi, eminescologia şi cu alte cărţi: Modelul ontologic eminescian (1992), Controverse eminesciene (2000), Mitul Eminescu (2004), Eminescu în captivitatea „nebuniei” (2011), Eminesciene (2012). Este autorul unor exegeze de profundă ţinută hermeneutică: „Complexul Bacovia” (2002), Caragiale – abisal (2003), Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004), Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011), Cezar Ivănescu – transmodernul (2012). Th. Codreanu este teoretician al conceptului cultural de transmodernism, realizând prima sinteză românească în domeniu (Transmodernismul, 2005), concept care se sprijină şi pe metodologia transdisciplinarităţii elaborată de Basarab Nicolescu şi Edgar Morin. O abordare de anvergură, în acest sens, este masiva lucrare din 2008 A doua schimbare la faţă (o cercetare transdisciplinară a civilizaţiei române moderne). Vocaţia de excepţional polemist, pusă în slujba apărării valorilor româneşti şi europene, transpare în cărţile: Istoria „canonică” a literaturii române (2009) şi Polemici „incorecte politic” (2010). Un loc singular în opera lui Th. Codreanu ocupă seria de zece volume sub titlul Numere în labirint, din care au apărut primele trei (2007-2009), al patrulea fiind în curs de apariţie, la Editura Contemporanul. Este un „jurnal” ideatic din fragmente, o aventură spirituală şi istorică a fiinţei. Scriitorul a creat punţi trainice între cele două maluri ale Prutului, realizând câteva cărţi despre scriitorii basarabeni şi o sinteză cultural-istorică, apărută în trei ediţii: Basarabia sau drama sfâşierii (2003-2004).

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button