Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Un secol de la înfiinţarea primei universităţi româneşti din Transilvania

Un secol de la înfiinţarea primei universităţi româneşti din Transilvania

Până la 1 Decembrie 1918, românii ardeleni erau socotiţi „străini” în propria ţară, adică erau discriminaţi, netrecuţi între adevăraţii cetăţeni şi supuşi unor decizii şi legi pe care nu le făceau ei

Transilvania (în sens larg, cu Banatul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul) reprezintă circa 40% din teritoriul şi din populaţia României de astăzi şi a avut încă din finalul etnogenezei românilor, de când se pot face estimări şi apoi de când s‑au făcut primele „sămi” sau recensăminte, majoritate etnică românească. Dar, paradoxal, aceşti români nu trăiesc într‑o ţară românească – în sens de structură politică şi instituţională românească, alcătuită din elite româneşti – decât din 1918 încoace. Până la 1 Decembrie 1918, românii ardeleni erau socotiţi „străini” în propria ţară, adică erau discriminaţi, netrecuţi între adevăraţii cetăţeni şi supuşi unor decizii şi legi pe care nu le făceau ei. Încă de la debutul luptei de emancipare naţională, din secolul al XVIII‑lea, singurul român admis în dietă (adunarea ţării) – episcopul unit Ioan‑Inochentie Micu – şi‑a ridicat curajos vocea, convocând un congres naţional românesc şi cerând nihil de nobis sine nobis („nimic despre noi fără noi”). Propoziţia aceasta eliptică latinească, spusă într‑o vreme când istoria românilor începea ab Urbe condita („de la fondarea Cetăţii”, adică a Romei Eterne), voia să arate că stăpânii nu puteau lua decizii pentru majoritatea locuitorilor ţării fără să fie întrebaţi şi aceştia, adică românii. Motivarea vajnicului vlădică era una specifică epocii, dar şi foarte modernă, dincolo de spaţii şi de timpuri: dacă românii erau cei mai vechi, mai nobili (fiind urmaşii romanilor, stăpânii lumii de odinioară) şi mai numeroşi locuitori, dacă ei purtau majoritatea sarcinilor publice (produceau cele mai multe bunuri, plăteau cel mai mare cuantum de impozite, aveau cea mai mare pondere în armată şi apărau cu sângele lor ţara etc.), atunci ei trebuiau să fie, alături de unguri, saşi şi secui, parte alcătuitoare de stat, adică să exercite puterea în proporţie cu numărul lor. Fireşte, stăpânii nici nu au vrut să audă, s‑au folosit de exclusivismul puterii lor discreţionare şi l‑au exilat pe primejdiosul episcop luptător. Acesta, după zeci de memorii adresate marilor monarhi ai Europei în numele poporului său obidit şi după 24 de ani de înstrăinare – vreme în care nu i s‑a permis niciodată să mai calce în Ardeal – a scris un memorabil text‑testament în care cere să‑şi doarmă somnul cel lung în ţara sa, în mănăstirea Blajului, de el zidită. Nimeni nu a crezut, nici atunci şi nici după aceea, că dorinţa i s‑ar putea îndeplini. A murit singur, părăsit şi amărât, fiind înmormântat într‑un loc anonim din Roma, într‑o biserică unită ucraineană. Cu tot acest scepticism, în 1997, după 229 de ani de la „marea sa trecere”, osemintele i‑au fost aduse de la Roma în Catedrala Blajului, prin grija Bisericii Române Unite şi a naţiunii române în ansamblul ei. Motivarea dorinţei lui Inochentie Micu de a se odihni în ţară este, însă, unică pentru acea vreme: „Nu poţi învia cu‑adevărat decât din pământul patriei!”. Prin urmare, el, marele ierarh şi teolog, ştia un adevăr tulburător: cei care aşteaptă, ca toţi creştinii, obşteasca înviere nu vor putea învia cu‑adevărat, când va veni sorocul, decât din pământul patriei. Lucian Blaga, care a descoperit textul, a scris că nu a întâlnit vreodată cuvinte mai frumoase despre patrie şi despre dragostea de patrie. Între faptele care arată această dragoste a episcopului pentru patrie şi pentru „turmă”, adică pentru poporul său, una este semnificativă: planul făcut pentru naşterea înaltelor şcoli româneşti ale Blajului, lucru întâmplat în vremea exilului său, sub episcopatul lui Petru Pavel Aron, la 1754. Românii ardeleni aveau şcoli româneşti, susţinute de ei şi pentru ei, încă din Evul Mediu, pe lângă biserici şi mănăstiri, în Şcheii Braşovului, dar şcolile Blajului erau de rang mai înalt. Ulterior, după anii 1800, comunităţile româneşti şi‑au mai făcut şcoli la Arad (o preparandie), la Braşov (viitorul Colegiu Naţional „Andrei Şaguna”, la Beiuş, la Năsăud, la Caransebeş şi în alte locuri. Niciuna dintre ele nu era susţinută de stat! La 1848, liderii români au cerut universitate românească, dar totul a fost în zadar. După încheierea pactului dualist austro‑ungar, autorităţile au creat, la 1872, în orgoliul lor nemăsurat, o universitate naţională maghiară la Cluj (pe urmele celei latine, fondate la 1581), în care singura mărturie de „bunăvoinţă” faţă de copleşitoarea majoritate românească era o catedră de limbă română. În rest, toate specialităţile se făceau în ungureşte. Cu alte cuvinte, românii care ajungeau la un anumit nivel de instruire erau admişi acolo, dar trebuiau să ştie perfect ungureşte şi să înveţe toate disciplinele în limba maghiară. Elita românească nu a încetat niciodată se ceară universitate românească şi/ sau învăţământ superior de stat în româneşte în Ardeal, dar fără niciun rezultat. Jalea şi amarul păreau să facă parte din destinul românilor ardeleni, meniţi ca stăpânii lor să rămână la starea de supuşi inculţi şi săraci.

Marea şi legitima dorinţă nu s‑a putut împlini decât după Marea Unire, prin grija Consiliului Dirigent, care a creat o comisie universitară şi apoi prin decret regal al suveranului întregitor, Ferdinand I, în 1919. Această laborioasă lucrare de reîntemeiere s‑a făcut prin adevăraţi „părinţi fondatori”. Aceşti „părinţii fondatori” ai Universităţii din Cluj – numită acum un secol „Universitatea Naţională a Daciei Superioare” – au pentru noi aceeaşi importanţă pe care ar trebui s‑o aibă, pentru toţi românii, „părinţii fondatori” ai Patriei. Universitatea este Patria spiritului, garanţia cunoaşterii şi cheia viitorului nostru. Despre organizarea universităţii avem păstrate scrieri de temelie ale lui Vasile Pârvan (care a rostit lecţia de deschidere a Cursurilor de Istoria Antică şi de Istoria Artelor – numită „Datoria vieţii noastre” – la 3 noiembrie 1919), ale lui Onisifor Ghibu (secretar general al resortului de instrucţie din Consiliul Dirigent, deputat în Marele Sfat Naţional al Transilvaniei şi organizator pe baze româneşti al Universităţii din Cluj) şi ale lui Nicolae Iorga (membru al comisiei independente, formate din 20 de personalităţi). Comisia era formată din 12 profesori universitari de la universităţile existente în ţară şi 8 intelectuali ardeleni; preşedintele comisiei era Sextil Puşcariu (ardelean, dar venit de la Universitatea din Cernăuţi, unde fusese decan), iar membri erau Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Petre Poni, Gheorghe Ţiţeica, Emanoil Teodorescu, Mihail Cantacuzino, Ştefan Longinescu, Ion Teodorescu, Mihail Manicatide, Gheorghe Marinescu şi Ernest Juvara. Ardelenii (localnicii) selectaţi erau Vasile Goldiş, Ioan Lupaş, Onisifor Ghibu, Alexandru Borza, Emil Haţieganu, Petru Poruţiu, Iuliu Moldovan şi Iuliu Haţieganu.

Vasile Pârvan şi cu Onisifor Ghibu au pus, cu ştiinţă şi conştiinţă, temeliile Universităţii româneşti din Cluj, i‑au asigurat preluarea de la vechile autorităţi, transformarea în aşezământ românesc şi dezvoltarea interbelică în postura unei instituţii europene. Vasile Pârvan – care a ars ca o flacără pe altarul ştiinţei şi al ţării sale – voia o universitate modernă, cu orientare pragmatică, precum în lumea germană şi americană, dar şi cu o aplecare pronunţată spre nevoile sufleteşti ale naţiunii, spre specificul naţional, spre propăşirea poporului român. Cunoscând experienţa celor două universităţi moderne ale României – cea din Iaşi, fondată la 1860, şi cea din Bucureşti, născută la 1864 – Pârvan vedea la Cluj o universitate care să nu mai repete erorile trecutului, care să fie competitivă, care să aibă institutele de cercetări integrate, care să îmbine sănătatea trupului şi a spiritului, care să se extindă mereu în comunitate şi să ducă la nivelul cel mai de jos mesajele ştiinţei. Onisifor Ghibu, un pedagog al neamului său, aduce aici definirea conceptelor de naţiune şi educaţie, fixând, în coordonate valabile şi astăzi, „patriotismul luminat şi sănătos”, menit să ne învioreze mereu viaţa, să ne ajute să trăim demn în societate, să ne facă oameni între oameni. Ghibu vede cultura naţională integrată în universalitate, consideră universitatea drept cea mai înaltă expresie a educaţiei şi consideră, în manieră foarte modernă, că femeia îndeplineşte un rol de prim rang în acest proces de pregătire a copiilor şi tinerilor.

Nicolae Iorga vine la finele acestei triade de savanţi români şi de „apostoli” ai neamului şi ai statului naţional ca o sinteză sau ca o întregire. Iorga a fost cel mai erudit dintre toţi istoricii români, singurul universalist, singurul care a văzut toate sursele importante şi care a citit toate lucrările semnificative, cunoscător al câtorva zeci de limbi clasice şi moderne, cu o imagine panoramică asupra poporului său şi asupra lumii. Marele om, intelectual şi istoric a văzut cel mai bine unitatea fundamentală a poporului român, prezentă chiar şi în manifestările sale regionale, a descoperit dezvoltarea omogenă a acestui popor fie şi în diversitatea localismelor sale, a înţeles transmiterea mesajului unităţii şi latinităţii peste generaţii şi prin generaţii şi a intuit vocaţia unirii noastre, care nu ne‑a părăsit niciodată din Evul Mediu încoace, de la micile agregări numite „Romanii” sau „Vlahii”, trecând prin actul simbolic al lui Mihai Viteazul şi ajungând până la 1859 şi 1918. Iorga a predicat unirea peste tot, elogiind „neamul românesc din Basarabia”, „satele şi preoţii din Ardeal”, studenţii români strânşi la Putna, adică rotunjimea unui pământ românesc dăruit de Dumnezeu cu har, cu lacrimi şi cu binecuvântare.

Mărturiile acestor „părinţi fondatori” şi „lucrarea” lor de la Cluj ne aduc mereu aminte, ca să nu fie cufundate în uitare „boabe de mărgăritar”, file din cartea neamului românesc şi din înţelepciunea înaintaşilor. În al doilea rând, receptarea lor astăzi ne atrage atenţia că au trecut o sută de ani de când visul cărturarilor români ardeleni de a avea propria universitate pentru poporul lor s‑a împlinit. A fost o împlinire aşa de copleşitoare, în ciuda unor previziuni sumbre ale detractorilor, încât lumina şcolii înalte şi a cercetării s‑a revărsat cu mult peste hotarele României, ducând „podoabele limbii noastre în româneşti cuvinte” (ca să‑l parafrazăm pe Ienăchiţă Văcărescu). În fine, din perspectiva unei istorii a ideilor, a mentalităţilor, dincolo de întâmplările cunoscute şi studiate, aceste mărturii de‑acum un secol oferă material de reflecţie specialiştilor pentru descifrarea atmosferei de‑atunci, de când intelectualii şi oamenii de stat plămădeau o lume nouă, conştienţi că prin aceasta intrau în nemurire. Marea lor operă a făcut epocă în Europa şi în lume, prin nume ca Emil Racoviţă şi Victor Babeş, ca Florian Ştefănescu‑Goangă şi Lucian Blaga, ca Sextil Puşcariu şi Hermann Oberth sau prin primul institut de speologie, prin primul laborator de psihologie experimentală, prin Muzeul Limbii Române şi Arhiva de Folclor, prin Institutul de Istorie Naţională şi prin câte altele!

Aceşti ctitori veniţi la Cluj de pe toată rotunjimea pământului românesc – ctitori la care trebuie să ne gândim mereu cu smerenie – au făcut parte dintr‑o generaţie copleşită de Marea Unire, o generaţie care a scris „Poemele luminii” şi care a lăsat prin testament o ţară întreagă, renăscută din propria cenuşă şi numită cu „acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească” (Nicolae Iorga). Astăzi ctitoria lor se numeşte Universitatea „Babeş‑Bolyai” şi este prima universitate a ţării şi una dintre cele de elită din această parte a Europei. Ea are succes pentru că s‑a ivit pe lume într‑un moment sublim, prin concentrarea energiilor spirituale ale elitei tuturor provinciilor istorice româneşti, elite care aveau atunci privirea aţintită deopotrivă spre poporul lor şi spre Europa.

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan-Aurel Pop

Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj) Este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, din 2018 președinte al Academiei Române. Cariera științifică: Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now