În lucrarea „I miti del nostro tempo”[1], controversatul filosof Umberto Galimberti rezervă două capitole tehnicii şi noilor tehnologii. În viziunea sa, tehnica este esenţa fiinţei umane şi condiţia fără de care întreaga istorie umană nu s‑ar fi putut înfăptui. Prin mijlocirea tehnicii, necesitatea care constrânge natura umană a putut fi depăşită, fapt care a condus treptat la o schimbare de paradigmă. De la simpla observare a legilor naturii s‑a făcut trecerea spre experiment şi spre formularea unor legi universale, fundamente ale organizării naturii după propriile noastre nevoi şi proiecte. Din spectator omul a devenit creator, modelând, cu ajutorul uneltelor şi tehnicilor, lumea artefactelor.
În ştiinţele sociale termenii „tehnică” şi „tehnologie” sunt adesea definiţi prin contrast, primul făcând referire la dimensiunea primitivă, tradiţională şi tacită a uneltelor şi practicilor, în timp ce al doilea descrie un sistem complex, o ştiinţă modernă a tehnicilor, în care rezidă principiul activ şi o sumă de cunoştinţe validate ştiinţific. Cercetarea antropologică şi studiul filosofic ne oferă multiple perspective asupra tehnicilor şi tehnologiei, prin intermediul cărora putem înţelege dinamica acestei transformări, modul în care tehnicile s‑au despărţit de corp, un salt de la esenţă, la mijloc şi scop în sine.
Convingerea primilor antropologi, conform căreia tehnica este doar o extensie a capacităţilor fizice şi psihice ale omului, a delimitat direcţia evoluţionistă de la începutul secolului XX. Văzută drept
exteriorizare a funcţiilor biologice, senzoriale şi cerebrale, tehnica încetează să mai fie rezultatul unui efort conştient şi devine doar un proces care urmează principiile evoluţiei biologice. Această perspectivă este alimentată şi de o interpretare eronată a determinismului tehnologic formulat de André Leroi‑Gourhan în anii ’40 ai secolului trecut. Acesta propunea conceptul de „tendinţă”[2], un criteriu logic de clasificare a lumii materiale, în baza unui chaîne opératoire[3] implicat de unelte, dar nu indica în teoria sa ideea autodezvoltării istorice a tehnicilor, independent de alegerile umane. Constituirea lumii materiale este pentru antropolog un răspuns la probleme precise care admit un număr de soluţii limitate.
Analizând fenomenul transmiterii cunoaşterii tehnologice şi logica inovaţie Leroi‑Gourhan observă că istoria tehnicilor devine o istorie a alegerilor făcute în cadrul unei comunităţi, decizii modelate şi de valoarea simbolică pe care diverse societăţi o atribuie unui chaîne opératoire sau unei materii.
Tehnica‑esenţă a omului o regăsim însă pentru prima dată în perspectiva behavioristă a lui Marcel Mauss. „Corpul este primul şi cel mai natural instrument al omului. Sau mai exact, fără a vorbi de instrument, primul şi cel mai natural obiect tehnic şi, în acelaşi timp, mijloc tehnic, al omului este corpul său”[4]. Tehnicile corpului rezultă din imitarea unor secvenţe de gesturi, fiecare societate dezvoltând propriile ei obişnuinţe tehnologice (habitus), acţiuni care simbolizează. Cu cât prestigiul celui care execută tehnica este mai mare, cu atât mai mulţi indivizi îl vor imita[5]. Tehnologia este pentru Mauss un act tradiţional eficient, o strategie pentru a trăi, a gândi şi a fi împreună, esenţă, mijloc şi mediu al vieţii sociale care contribuie la construcţia unui om total şi poate salva lumea din criza morală şi materială. Vehiculul transmiterii eficiente a cunoştinţelor tehnice este tradiţia.
Cercetarea sistemelor tehnice este îmbrăţişată şi de Pierre Lemonnier. Tehnicile transformă lumea materială, iar în acest proces creează, pe lângă cunoaştere, şi legături sociale, cu alte cuvinte, tehnicile ne redefinesc mediul social. Ceea ce Lemonnier doreşte să evidenţieze este atât interacţiunea sistemului tehnologic cu societatea, cât şi interacţiunea între elementele sistemului, logica tehnicii[6]. Observând şi analizând dimensiunea fizică a acţiunilor tehnice, modul în care omul acţionează asupra materialului, se poate deduce comportamentul său social şi starea societăţii producătoare de artefacte. Deciziile tehnologice sunt condiţionate de factori politici, economici, religioşi, estetici, iar aceste reprezentări non‑tehnice determină dezvoltarea tehnicii, felul în care este utilizată, eficacitatea ei sau chiar soarta celor care o folosesc.
Dacă în studierea tehnicii antropologia se axează pe analiza uneltelor şi artefactelor, pe logica transmiterii cunoaşterii tehnologice sau pe analiza raporturilor dintre tehnică şi societate[7], filosofia pune accentul pe subiect şi modul în care oamenii sunt transformaţi de medierea constantă a tehnologiei[8]. În lucrarea sa „Thinking about Technology”, Joseph Pitt defineşte tehnologia drept „umanitatea la lucru”[9], ceea ce indică, pe lângă dimensiunea activă, şi o dimensiune socială, „umanitatea la lucru” implicând o comunitate, o echipă care lucrează pentru a crea obiecte de care să dispună membrii societăţii, după anumite ierarhii şi reguli. Dacă până în epoca modernă tehnicile erau extensii ale capacităţilor corpului uman, modernitatea, prin tehno‑ştiinţele sale, distanţează omul de acţiunea tehnologică, el regăsindu‑se într‑o lume în care nu mai este creator. Această depersonalizare o aflăm şi în lucrarea lui Don Ihde, „Expanding Hermeneutics”[10]. Teza „Eutehnologie-lume” ne vorbeşte despre modul în care oamenii interacţionează cu tehnologiile, dar şi despre modul în care tehnologiile interacţionează cu oamenii şi cu mediul.
Tehnologia a fost mult timp considerată neutră moral, cei care o foloseau în scopuri negative sau pozitive erau agenţii ei, oamenii. Max Weber propune o morală a responsabilităţii opusă moralei
intenţiei, deoarece, spune Weber[11], nu trebuie să analizăm intenţia cu care oamenii fac anumite acţiuni, ci efectele pe care le au aceste acţiuni. Această morală funcţionează atâta timp cât efectele sunt previzibile, însă o caracteristică a tehnologiei este faptul că utilizarea ei produce efecte imprevizibile. Decizia tehnologică este, de cele mai multe ori, luată de ingineri, oameni de ştiinţă sau politicieni care „devin marii preoţi ai tehnologiei, o preţuiesc, dar nu ştiu s‑o stăpânească.”[12]
În drumul tehnologiei de la esenţă la mediu, acest proces în care se creează „mobilierul omului”[13], umanitatea s‑a transformat ireversibil. Paradigma hipertehnologizării şi a inovaţiei cu preţul „creaţiei distructive”[14] influenţează nu doar condiţiile materiale ale vieţii, ci şi modul în care ajungem să ne raportăm la axele majore ale existenţei umane, îmbunătăţind, augmentând sau relativizând. Pe fondul unui val al inovaţiilor fără precedent în istorie, suntem martorii unei etape autocatalitice, în care tehnologiile încep să se „hrănească” din cunoaşterea pe care o generează, schiţând o lume a artefactelor fără care relaţiile umane îşi pierd din consistenţă.
■ Muzeograf, Casa Filipescu-Cesianu
Note:
[1] Galimberti, 2019.
[2] Leroi‑Gourhan, 1945.
[3] Chaîne opératoire: lanţ operativ sau secvenţă de acţiuni. Este un termen folosit de discursul antropologic. Funcţionează drept instrument metodologic pentru analiza proceselor tehnice şi a actelor sociale implicate în producţia secvenţială, utilizarea şi eventuala eliminare a artefactelor.
[4] Marcel Mauss, Sociologie et anthropologie, Paris, PUF, 1968, p. 365.
[5] Mauss, 1973.
[6] Lemonnier, 1986.
[7] Rosenberger, 2008; Rapp, 1999; Meghani, 2008.
[8] Selinger, 2005; Crease, 2007.
[9] Pitt, 1999.
[10] Ihde, 2000.
[11] Weber, 1919.
[12] Ellul, 1964.
[13] Leroi‑Gourhan, 1945, p. 361.
[14] Schumpeter, 1942.
Alexandra Rusu
