Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Spaţiul mioritic şi satul românesc

Spaţiul mioritic şi satul românesc

Satul Românesc, încremenit în frumuseţea lui, ca o icoană a copilăriei, i se părea lui Blaga, poetul şi filosoful, ca fiind „atemporal”, veşnic identic cu sine ca Fiinţa lui Parmenides, care nici nu mai poate să respire, căci ea este Unul, Totul şi în afara Ei nu mai este nimic…

Faptul că există deosebiri evidente între culturile materiale şi spirituale ale diferitelor popoare a fost cunoscut din vechime, căci deosebirile s‑au manifestat de la începuturile civilizaţiei. Fără nicio pregătire specială, oricine distinge un desen, o pictură sau un obiect de artă de provenienţă egipteană, grecească, indiană sau chineză. La fel se întâmplă însă şi cu locuinţele obişnuite, cu palatele, podoabele, veşmintele, obiceiurile şi cântecele popoarelor, uneori chiar apropiate în timp şi spaţiu. O melodie populară românească este foarte uşor de identificat faţă de una sârbească, grecească sau turcească. De regulă se consideră că deosebirile acestea ţin de stil.

Lucian Blaga considera că există, în aceste cazuri, o „unitate stilistică” a oricăror manifestaţii culturale, populare sau culte şi chiar ştiinţifice şi tehnice, după care putem să le distingem. Există, fireşte, şi interferenţe culturale în măsura în care, din anumite motive, populaţii diferite au ajuns să trăiască împreună. Şi în aceste cazuri se observă predominaţia unei culturi asupra celeilalte sau a celorlalte şi, până la urmă, dobândirea unei alte unităţi stilistice.

Problema discutabilă era aceea de a găsi factorii care determină unitatea stilistică a unei culturi. Blaga se referă la concepţia fenomenologică, descriptivă a diferitelor culturi, necesară, desigur, pentru cunoaşterea deosebirilor dintre acestea şi a ceea ce au specific. Fenomenologia culturii poate fi completată cu istoria fiecărei culturi, cu descoperirea formelor străvechi ale acestora, ceea ce nu explică însă originea lor diferită. Morfologia culturii rezidă în despărţirea formelor (morphé) caracteristice ale fiecărei culturi şi reconstituirea întregului prin formele sale presupus originale, cum încerca, zice Blaga, să reconstituie Goethe planta dintr‑o frunză, sau cum fac paleontologii când reconstituie un animal preistoric dintr‑un dinte.

Se poate ajunge în felul acesta la presupusele „mume” (configuraţii originare de genul trovanţilor) care îşi caută formele spre care ar tinde, cum fac evoluţioniştii vulgari care ajung la om pornind de la un fel de moluscă originară care se face peşte, reptilă, patruped, biped, maimuţă, om. Explicându‑se în felul acesta şi anomaliile unor încercări nereuşite sau hibride, cum apar în artele primitive vieţuitoarele zooantropice, pe jumătate oameni, pe jumătate animale.

Lucian Blaga porneşte pe o altă cale. El consideră că factorii determinanţi ai unităţii stilistice ţin de inconştient şi, ca atare, nu pot fi nici înţeleşi şi nici reprezentaţi. El face apel la „psihologia abisală”, pe care zice că o întregeşte cu o nouă disciplină, „noologia abisală”, adică nu se va referi numai la sentimente şi simţăminte, ci şi la gânduri care ar subzista în adâncurile inconştientului, pe care îl concepe „cosmotic”, adică supus unei rânduieli. „Personanţa”, consideră Blaga, este o însuşire a inconştientului de a răzbate, de a se face vădit la nivelul conştiinţei în cadrul proceselor de creaţie, mai ales al celor artistice.

Oarecum pe linie morfologică, Blaga numeşte totalitatea factorilor inconştienţi, care determină prin personanţă o anumită unitate stilistică, „matrice stilistică”. Factorii aceştia, care pot fi caracterizaţi prin categorii stilistice, sunt: 1) orizontul spaţial al inconştientului; 2) orizontul temporal al inconştientului; 3) accentul axiologic (afirmativ sau negativ); 4) anabasicul, catabasicul şi atitudinea neutră, şi 5) năzuinţa formativă.

Categoriile abisale sau stilistice ale acestor factori ai inconştientului sunt, de exemplu, în legătură cu primul factor: infinitul, spaţiul‑boltă, planul; cu al doilea: timpul havuz, timpul cascadă, timpul fluviu; cu al treilea: atitudinea pozitivă sau negativă faţă de orizonturile spaţiale sau temporale ale inconştientului; cu al patrulea: atitudinea de înaintare sau de retragere din orizonturile inconştientului, şi, cu al cincilea: modul individualizant, tipizant sau stihial de realizare a creaţiilor artistice. În arhitectură, de exemplu, stilul individualizant se manifestă prin construcţii unice, cel tipizant cu multe construcţii asemănătoare şi cel stihial prin construcţii amestecate.

În legătură cu orizontul spaţial al inconştientului, Blaga recunoaşte constatările dependenţelor culturale, de exemplu, muzicale, de formele reliefului, iotlărele săltăreţe ale tirolezilor care locuiesc în zone montane stâncoase faţă de baladele ruseşti monotone ale locuitorilor din stepe, dar consideră că în aceleaşi spaţii pot trăi populaţii cu orizonturi spaţiale diferite. Căci nu contează relieful ca atare, ci sentimentul spaţialităţii, sentimentul originar care se păstrează şi atunci când populaţia, din anumite motive, ajunge în alte spaţii.

În legătură cu românii, Blaga vorbeşte despre „Spaţiul Mioritic” (1936), determinat de orizontul inconştient al spaţiului ondulatoriu, caracteristic plaiurilor carpatine, podişurilor cu dealuri line, cu urcuşuri şi coborâşuri moderate. Sentimentul matricial al Spaţiului Mioritic îl urmăreşte pe român oriunde s‑ar găsi, oricât de departe s‑ar afla de Spaţiul Mioritic, el „trăieşte cu nostalgia plaiurilor carpatine”.

Heideggerian vorbind, aici se pune şi problema „locuirii”, căci plaiurile carpatine nu erau numai locuri de pelerinaj ale românilor. Or, din cele mai vechi timpuri românii au locuit în comunităţi numite „sate”. Astfel de comunităţi au fost descoperite pe teritoriile locuite de traco‑geţi încă din epoca neolitică (culturile Cucuteni‑Ariuşd şi Gumelniţa). Dar şi Lucian Blaga se referă la satele româneşti, iar în Discursul de Recepţie la Academia Română aduce chiar Elogiul Satului Românesc (1937).

Se dovedeşte, în primul rând, că satele, cum zice şi Blaga, nu erau făcute la întâmplare: „Topografia satului era plină de locuri mitologice”, de locuri cu semnificaţiai deosebite. Şi se cunosc sate clădite şi reclădite pe aceleaşi terenuri. În Spaţiul Mioritic, fireşte, dar nu oriunde. Istoricul Cornel Sigmirean ne povesteşte că, făcând săpături la ruinele unui sat neolitic din Transilvania, a venit o ploaie care a întrerupt lucrul, iar studenţii îngrijoraţi credeau că satul neolitic a fost inundat. Profesorul i‑a liniştit însă: „Nici un sat neolitic n‑a fost inundat vreodată!” Inundate sunt doar locuinţele recente, făcute uneori pe malul râurilor. Dacă satele româneşti ar fi fost făcute la întâmplare, ar fi pierit demult. Ele au fost însă ridicate ca zidurile cetăţii Troia, de şapte ori în acelaşi loc, cu credinţa sătenilor că acolo este Centrul Lumii şi Buricul Pământului. Iar în mijlocul satului erau Biserica şi Cimitirul. Erau simbolurile Vieţii Veşnice şi ale Morţii, ale Eternităţii şi ale Vremelniciei, pe care le cuprindea Pământul, din care purcede şi la care se întoarce totul. Iar Pământul Acesta era Spaţiul Mioritic al românului, cu vechea lui denumire Terra, de unde s‑a născut şi terranul, adică ţăranul, omul Pământului, cum nu se mai numeşte nicăieri în Lume. Iar Patria lui se numeşte Terra, adică Ţara, adică Pământul, adică Spaţiul Mioritic, cum i‑a zis atât de frumos Lucian Blaga.

Aşa trăiau, în mod tradiţional, românii după matricea lor stilistică, în orizontul inconştient al spaţiului, care era al plaiurilor carpatine, şi al timpului care era cuprins între Viitorul Vieţii Veşnice şi Trecutul strămoşilor săi. Spaţiul ondulatoriu şi timpul oscilant, cu prezentul între Viitor şi Trecut. Cu accentul axiologic pe cultul strămoşilor, preţuirea virtuţilor şi a jertfei pentru Credinţă şi pentru Comunitate, pentru Pământ, Terra şi Ţară.

Virtutea ţăranilor, ca locuitori ai satelor, era şi aceea de a nu le părăsi niciodată şi de a se reîntoarce de oriunde ar fi plecat, pentru a‑şi găsi locul de veci, alături de ceilalţi terrani, în aceeaşi glie strămoşească. Românii au înaintat şi s‑au retras mereu pe propriile lor pământuri, căci nu trebuie să uităm că strămoşii lor traco‑geţi şi apoi traco‑ şi daco‑romani au stăpânit teritoriul din Nordul Munţilor Carpaţi până în Peloponez şi Anatolia şi din Nordul Mării Negre până la Marea Adriatică. Până după Primul Război Mondial, România era singura ţară înconjurată din toate părţile numai de români, în Nord spre Marmaţia şi Sarmaţia erau marmaţienii şi bucovinenii, în Răsărit până la Odesa şi mai departe erau descendenţii masageţilor, la sud până în Balcani şi până în Grecia era vlahii, macedo‑românii şi aromânii, iar la apus urmaşii romano‑pannonienilor şi ai romano‑ilirilor. Romanitatea sau Latinitatea Orientală a fost tot în retragere catabasică până s‑a ajuns la graniţele de astăzi ale României.

În privinţa năzuinţei formative, individualizarea o reprezintă până în zilele noastre, în satele româneşti, Biserica. Ea este construcţia colectivităţii. Este imaginea Centrului Cosmic, legătura Pământului cu Cerul. Aşa se explică şi năzuinţa de a ridica Biserici cu turnurile cât mai înalte. În satele româneşti se văd de la distanţă turnurile Bisericilor. Casele însă sunt tipizate şi asemănătoare. Ele sunt aşezate într‑un cerc larg în jurul Bisericilor care au lângă ele sau împrejurul lor şi cimitirele. Simetria s‑a spart datorită extensiunilor de uliţe şi străzi. Aceasta, faţă de construcţiile „stihiale” ale locuinţelor din zilele noastre atât în mediul rural, cât şi în cel urban.

Satul clasic românesc, pe care îl elogiază Lucian Blaga, este o ilustraţie a matricei stilistice româneşti cu specificul ei, care poate fi extinsă şi la părţile sale componente. Începând cu Biserica şi stilul de construcţii bisericeşti, cu arhitectura caselor şi chiar a crucilor din cimitir sau a troiţelor, recunoaştem aceleaşi particularităţi stilistice. Se adaugă sculpturile în lemn şi uneori în piatră, ale stâlpilor totemici, ale stâlpilor de pridvoare, în genul Coloanei Infinitului a lui Brâncuşi. Dar urmează apoi pictura bisericească a zidurilor exterioare, a icoanelor (în lemn, pe sticlă, murale).

Dar satele nu pot fi concepute fără locuitori, fără oameni, fără terrani, nici Bisericile fără credincioşi şi nici cimitirele fără morminte. Iar unde sunt oameni se aud glasuri şi cântece. Râsete şi bocete. Şi toate se fac după rânduială. Aşa cum îşi aminteşte Lucian Blaga din anii copilăriei sale, de la început de secol XX, dinaintea Primului Război Mondial şi de după Marea Unire.

Satul Românesc, încremenit în frumuseţea lui, ca o icoană a copilăriei, i se părea lui Blaga, poetul şi filosoful, ca fiind „atemporal”, veşnic identic cu sine ca Fiinţa lui Parmenides, care nici nu mai poate să respire, căci ea este Unul, Totul şi în afara Ei nu mai este nimic. Este Absolutul, Infinitul şi Eternitatea, ceea ce l‑a îndemnat şi pe Poetul Blaga să creadă că Eternitatea s‑a născut la Sat. Numai că, în aceeaşi poezie, el vorbeşte şi despre „sufletul satului” şi, întrucât Satul acesta este Românesc, vorbeşte despre Sufletul Românesc şi despre Eternitatea lui.

Traco‑geţii credeau şi ei că Sufletul este nemuritor şi credeau, de bună seamă, că şi satele lor sunt eterne, dar ele au dispărut de mult, ca şi locuitorii lor. La noi se petrec de la o vreme lucrurile altfel, au dispărut locuitorii şi au rămas doar satele. Pentru cine oare vor mai fi de acuma Suflete Nemuritoare?

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S‑a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now