Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Ioan-⁠⁠Aurel Pop: România noastră la Centenarul Unirii

Ioan-⁠⁠Aurel Pop: România noastră la Centenarul Unirii

Acum un secol nu s-⁠a făcut România – România o făcuseră demult strămoşii – ci ne-⁠am adunat cu toţii sub acelaşi edificiu naţional, aşa cum au făcut mulţi europeni atunci. Ceea ce nu este puţin lucru!

Recent, un „analist politic” îi învăţa pe români, de la înălţimea tribunei sale televizate, că românii nu au cu ce să se laude în faţa Europei, pentru că au stat 500 de ani sub turci. Altul voia să ne convingă că, făcând cu chiu cu vai România abia acum un secol, suntem scoşi din rândul popoarelor şi statelor civilizate. În fine, un „om politic” atrăgea atenţia că arhitectura Europei de Răsărit rezultată după Primul Război Mondial a fost labilă, din moment ce numai România a rezistat cu greu, aflându-⁠se şi ea acum în plin pericol de dezintegrare. Asemenea viziuni catastrofice se bat cap în cap cu altele, emanate de alţi „învăţaţi ai neamului”, care scot în prim plan „eterna şi fascinanta Românie” şi pentru care, de la cultura Cucuteni încoace, românitatea este egală cu sine şi este centrul universului pământesc. Ce să înţeleagă din toate acestea românul mediu, dornic să ştie câte ceva, acum la Centenar, despre poporul său şi despre ţara sa? Dacă nu are o pregătire solidă – şi nu prea are de unde s-⁠o aibă – rămâne descumpănit şi crede ce poate şi ce aude. Despre străinii dornici să ştie ceva despre România ce să mai zicem!

Or, românii nu au fost de-⁠a lungul istoriei lor nici îngeri şi nici demoni, nu au răsturnat munţii din loc, dar nu au stat nici de pomană. Ei nu s-⁠au particularizat excesiv în raport cu vecinii, dar nici nu s-⁠au confundat cu aceştia. În privinţa, statului naţional, lucrurile sunt simple şi uşor de înţeles. Dacă în Occident, ideea statului naţional a fost mai timpurie (secolele XV-⁠XVI), în Orient, lucrurile capătă contur în acest sens abia în secolele al XVIII-⁠lea şi al XIX-⁠lea. În aceste secole, cei mai luminaţi dintre greci, cehi, slovaci, croaţi, polonezi, lituanieni, estonieni, letoni, ucraineni, români, bulgari, sârbi şi alţii – adică dintre acele popoare care nu aveau state naţionale sau state naţionale moderne şi unitare – au fost animaţi de ideea naţională, imitând ceea ce francezii, englezii, spaniolii şi alţii făcuseră mai devreme. Cei mai mari intelectuali şi politicieni ai acestor nea­muri au înţeles un lucru elementar: fără stat naţional, popoarele lor riscau să fie înghiţite de imperiile rapace, să fie deznaţionalizate sau silite să emigreze. Românii, care până la 1859 aveau doar două state autonome, supuse Porţii, restul, adică mai mult de jumătate dintre ei, fiind risipiţi în Imperiul Ţarist, în Imperiul Otoman şi mai ales în Imperiul Habsburgic, au înţeles prin elitele lor că nu aveau altă alternativă decât unirea. Revoluţia Română de la 1848-⁠1849 a trasat programul de dezvoltare a românilor şi de formare şi consolidare a României până la 1918. Prin urmare, după 1848, obiectivul fundamental al românilor, care formau încă din secolele al XVII-⁠lea şi al XVIII-⁠lea o naţiune modernă, s-⁠a dovedit a fi unitatea politică naţională. Au înţeles atunci conducătorii (dar nu numai ei) românilor că orice naţiune merita să aibă propriul său stat unitar, privit drept cadru de conservare şi dezvoltare a corpului naţional, în ansamblu, şi al fiecărui individ care compunea acest corp. Imperiile multinaţionale dădeau semne de oboseală, nu se mai puteau menţine prin preceptele lor medievale depăşite, prin absolutism şi neoabsolutism, prin soluţii parţiale şi prin reforme controlate, care nemulţumeau grav popoarele asuprite.

După 1848, dorinţa masivă de unire a românilor într-⁠un stat naţional, a fost conjugată cu acţiunile pe plan internaţional, de obţinere a sprijinului marilor puteri. Românii ştiau că, fără suportul unora dintre marile puteri, efortul lor intern de unire nu putea avea succes şi că unirea trebuia făcută în etape, cum aveau să procedeze şi italienii şi germanii. Era clar că, înainte de unirea provinciilor ocupate efectiv de străini, trebuia format un nucleu de stat naţional din Moldova şi Ţara Românească, care erau state cvasi-independente, aflate doar formal sub suzeranitatea otomană. Unirea românilor într-⁠un stat naţional a cuprins următoarele etape:
1) 1848-⁠1859-⁠1866: unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într-⁠un stat, numit oficial România şi reformat după principiile occidentale;
2) 1877-⁠1878-⁠1881: Războiul pentru independenţa României şi lupta pentru recunoaşterea oficială a independenţei absolute a ţării pe plan internaţional; unirea Dobrogei cu România şi proclamarea ţării drept regat;
3) 1914-⁠1918-⁠1920: participarea românilor şi a României la Primul Război Mondial; unirea cu România a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei; recunoaşterea pe plan internaţional a statului naţional unitar român în graniţele sale istorice.

Jumătatea secolului XIX şi deceniile care au urmat au marcat pentru mai multe naţiuni o epocă de formare sau de consolidare a unităţii lor politice. Aşa a fost cazul germanilor, italienilor, românilor, dar şi al americanilor, care, în urma Războiului Civil, au evitat secesiunea şi au întărit forţa naţiunii lor.

Un punct culminant al istoriei românilor a fost anul 1918, când, prin aplicarea dreptului la autodeterminare – oficializat în urma declaraţiei preşedintelui Woodrow Wilson, din ianuarie 1918 – s-⁠au unit provinciile istorice cu Regatul României. Actele înfăptuite în 1918 au fost recunoscute oficial de către marile puteri la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-⁠1920. Tratatele speciale cu Austria (la Saint Germain), cu Bulgaria (la Neuilly-⁠sur-⁠Seine) şi cu Ungaria (la Trianon) au consacrat pe plan internaţional, ceea ce poporul român decisese în anul 1918, adică noua componenţă a ţării şi noile graniţe ale României. Numai Rusia Sovietică (din 1922, URSS), absentă la conferinţa de pace, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România, dar au făcut-⁠o, în schimb, marile puteri occidentale. Noul cadru politic-⁠teritorial din Europa Centrală a creat, după 1918, condiţiile favorabile dezvoltării naţiunilor, dar a conţinut şi germenele unor rivalităţi şi contradicţii, acutizate o dată cu accentuarea revizionismului. Oricum, în 1919-⁠1920, pentru prima oară în istorie, marile puteri au ţinut seama şi de voinţa popoarelor, nu numai de propriile interese, când au aprobat noua arhitectură a Europei. Această arhitectură, în ciuda modificărilor mari pe care le-⁠a suferit după Al Doilea Război Mondial, este validă în linii mari şi astăzi. După căderea comunismului, configuraţia de la 1919-⁠1920 s-⁠a şubrezit pe alocuri şi s-⁠a consolidat în alte locuri.

Românii au avut un anumit handicap faţă de popoarele occidentale, dar nu numai ei şi nici pentru că erau români. Toate popoarele din această parte de Europă au trebuit să facă faţă unor grave provocări, trăind, de exemplu, sub otomani, ca bulgarii (de la 1390 la 1878/1908) sau ca ungurii (1541-⁠1699), stând sub suzeranitate otomană ca românii (sec. XV-⁠1878), fiind şterşi de pe hartă, ca polonezii (sec. XVIII-⁠1918) sau nemaiavând stat propriu din secolul al X-⁠lea până la 1918, ca slovacii. Ţările Române nu au fost însă niciodată topite în Imperiul Otoman, nu au permis turcilor să fie proprietari funciari la nord de Dunăre, nu au permis desfăşurarea propagandei islamice, nu au fost conduse de paşi şi beglerbei şi nu şi-⁠au dizolvat niciodată instituţiile lor creştine. Este drept că o parte din teritoriile care aveau să formeze România modernă s-⁠au aflat, în anumite perioade de timp, sub stăpânire otomană directă, dar acestea au fost excepţii. Prin urmare, suzeranitatea Imperiului Otoman asupra Ţării Româneşti, Moldovei şi chiar Transilvaniei nu are nimic de-⁠a face cu ocupaţia otomană trăită de alte neamuri, dar nu de români. Aşa că românii nu au stat sub turci 500 de ani! În al doilea rând, România nu s-⁠a format acum un secol, ci s-⁠a format, prin mai multe nuclee medievale de stat, acum un mileniu şi s-⁠a chemat Ţara Românească/ Ţări Româneşti. La fel s-⁠au petrecut lucrurile la toţi vecinii noştri. Este drept că România modernă şi unită s-⁠a format târziu, dar nu mai târziu decât Italia, decât Germania sau decât Polonia. În al treilea rând, arhitectura politică a Europei formate la finele Primului Război Mondial a fost confirmată, în linii mari, după Al Doilea Război Mondial şi după 1989 şi este valabilă până azi. Este drept că Cehoslovacia şi Iugoslavia s-⁠au destrămat ca federaţii, dar există în graniţele istorice ale naţiunilor care le-⁠au compus; în schimb, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, România, Ungaria, Austria, Bulgaria etc. există cam aşa cum erau – cu anumite excepţii dictate de Stalin şi acceptate de aliaţii săi – la 1918-⁠1920. Prin urmare, nu avem motive să ne simţim neapărat handicapaţi, ameninţaţi, exceptaţi, terorizaţi, singularizaţi de viaţă şi de istorie. Este evident, însă, că românii nu sunt cehi sau polonezi, ci sunt ei înşişi, cu toate ale lor, mai aproape de italieni şi de spanioli (cel puţin prin limbă) şi mai departe de germani (cel puţin prin eficienţă). Cehii şi polonezii, nefiind est-⁠europeni şi nici cvasi-⁠balcanici – ca românii – s-⁠au înscris de la început (inconştient, fără intenţie) în curentul occidental catolic şi protestant, devenit concurenţial, individualist şi competitiv. Românii s-⁠au înscris (tot inconştient şi neplanificat) în curentul spiritual răsăritean, ortodox, devenit, mai ales după căderea Bizanţului sub turcii otomani, contemplativ şi fatalist, îngrădit şi hulit. Curentul de succes în Europa şi în lume, cu precădere din secolul al XVI-⁠lea încoace, nu a fost cel profesat de greci, de bulgari ori de români. Acest handicap nu a împiedicat aceste popoare să pornească, începând cu secolul al XVIII-⁠lea, pe o cale a sincronizării cu cultura şi civilizaţia occidentală, atât cât s-⁠a putut şi în ritmurile fiecăruia. Românii nu au putut parcurge marile curente ale culturii occidentale – devenită modelul dominant în lume – dar, în raport cu unii dintre vecini, au avut avantajul limbii lor neolatine, al conştiinţei originii „de la Roma”, al creştinării în haină latină, iar această apropiere de „ginta latină” le-⁠a facilitat sincronizarea. E drept că această variantă latino-mediteraneană a Occidentului nu este culmea eficienţei şi nici a productivităţii, dar este, totuşi, o cale magistrală a civilizaţiei. Pe de altă parte, ortodoxia şi vecinătatea cu lumea slavilor răsăriteni şi sudici ne-⁠a ferit de alte „ispite” şi „asalturi”, ne-⁠a întărit adesea identitatea etnică şi naţională, ajutând la păstrarea unui specific al nostru aparte.

Cum nu există popoare superioare şi inferioare pe lumea asta, nici noi nu trebuie să avem complexe de inferioritate sau de superioritate. Am trăit în istorie câteva momente sublime, câteva momente penibile şi multe momente obişnuite, de viaţă derulată tern, cotidian, cu grija zilei de mâine, cu gândul la coarnele plugului şi la sabie, la copii şi la părinţi, la vreme şi la vremuri. Nu avem motive să ne victimizăm şi nici să ne credem idoli. Acum un secol nu s-⁠a făcut România – România o făcuseră demult strămoşii – ci ne-⁠am adunat cu toţii sub acelaşi edificiu naţional, aşa cum au făcut mulţi europeni atunci. Ceea ce nu este puţin lucru! Prin urmare, când celebrăm Ziua Naţională de 1 Decembrie 2018, triumfalismul nostru trebuie să fie ponderat, pentru că nici Marea Unire nu am făcut-⁠o noi, ci acei mari oameni de stat de la 1918, pe de o parte, iar pe de alta nu am reuşit încă să le pregătim nepoţilor şi strănepoţilor o Românie bună pentru următorul secol. Sărbătoarea noastră trebuie să ne dea de gândit şi să ne îndemne la mai puţine discursuri şi la mai multă acţiune.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest