Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Revizionismul şi antirevizionismul interbelic

Revizionismul şi antirevizionismul interbelic

Aceste directive erau cunoscute, dar se cunoşteau deja şi acţiunile întreprinse: pe plan economic, ocuparea întreprinderilor industriale şi administrarea celor agrare în dauna celor româneşti, destul de puţine pe teritoriul Transilvaniei…

În preajma Centenarului Marii Uniri (2018) au apărut câteva cărţi semnificative pentru evenimentele petrecute în urmă cu un secol, de regulă necunoscute de către istoricii noştri, din cauza faptului că nu s‑a scris nimic despre ele, au fost considerate fără vreo semnificaţie deosebită sau privesc zone restrânse sau mărginaşe ale ţării noastre. Despre altele, cunoscute înainte de 1948, nu s‑a mai scris în epoca dictaturii comuniste, din cauza directivelor internaţionale din lagărul socialist, pentru a nu leza „sensibilitatea” ţărilor învecinate, şi, apoi, au rămas, ca să zicem aşa, „îngropate” sub nisipurile uitării.

Laurenţiu Batin de Berbeşti, doctor în istorie şi în filosofie, fost comandant al Poliţiei de frontieră în judeţul Maramureş şi actualmente primar al Comunei Giuleşti din Marmaţia Centrală, a publicat, printre alte lucrări (Maramureşul şi maramureşenii în Primul Război Mondial, 2014; Armata şi Biserica Ortodoxă în Maramureşul interbelic, vol. I şi vol. II, 2017) şi una, intitulată Oameni de seamă ai Maramureşului. Dr. Ion de Kovats, apărută la Editura Limes, Cluj‑Napoca, 2017.

Lucrările acestea sunt bazate pe documente inedite: date din Arhivele locale, acte, declaraţii, jurnale, scrisori, fotografii, care ne redau evenimentele aşa cum au fost. Acestea, chiar dacă prezintă un interes deosebit, nu vor putea fi integrate ca atare în istoria generală a românilor, datorită imensităţii lor documentare, dar, pentru ceea ce numim noi „istoria concretă” a românilor, ele sunt esenţiale, căci reprezintă adevărul. Şi, ca atare, mai ales după apariţia lor în tomuri impresionante, ar trebui cel puţin menţionate bibliografic.

După retragerea trupelor române de la graniţa promisă pe Tisa, prin cedarea practic a Crişanei de Vest, a avut loc ocuparea acesteia de către trupele maghiare. Despre românii de acolo nu s‑a mai auzit însă nimic. Cei care au scăpat cu viaţă s‑au refugiat în România. Dar şi din România, din Cehia şi Serbia s‑au refugiat în Ungaria mii de maghiari care făcuseră parte din administraţia austro‑ungară a teritoriilor pierdute de către Ungaria în urma Păcii de la Trianon sau care comiseseră atrocităţile cunoscute asupra populaţiilor nemaghiare din aceste locuri. Persoane, cu familiile lor, nemulţumite de pierderile suferite, care s‑au şi organizat în tot felul de asociaţii, sprijinite de conducerea Ungariei, care militau pentru revizuirea deciziilor internaţionale din 1920. Aceştia s‑au alăturat celor peste 200.000 de unguri refugiaţi, de exemplu, numai din Transilvania în Ungaria în perioada dintre 1918 şi 1920. Menţionăm aceste cifre pentru ilustrarea faptului că mişcarea iredentistă din Ungaria avea o susţinere serioasă, activă şi direct interesată în mişcările revizioniste maghiare, care nu pot fi puse numai pe seama guvernelor care s‑au perindat la conducerea acestei ţări din 1918 şi până astăzi: fasciste, comuniste sau liberale.

Ne putem imagina situaţia precară în care trăiau cei aproape o jumătate de milion de refugiaţi maghiari în tabere improvizate la marginea oraşelor, în condiţiile în care Ungaria, învinsă în război şi hărţuită de comunişti, era la limita subzistenţei.

În Ungaria au fost organizate, după 1918, de către refugiaţi, dar şi de către localnicii revoltaţi, numeroase asociaţii ca: Liga Apărării Teritoriului, Consiliul Naţional Secuiesc, Uniunea Naţional Maghiară, Uniunea „Gabor Aron”, organizaţiile pentru tineret „Levente”, Uniunea Mondială a Ungurilor, Tânăra Gardă şi Liga Revizionistă Ungară, înfiinţată în 1927, care cuprindea 34 de asociaţii din Ungaria şi din ţările vecine.

Acţiunile interne şi internaţionale ale statului maghiar au fost însă nu numai favorabile activităţilor desfăşurate de către asociaţiile revizioniste, ci chiar stimulatoare pe plan cultural‑ştiinţific şi educaţional. Propaganda revizionistă se făcea în parlamentul Ungariei, în toată presa, în şcoli de toate gradele, dar şi la preşcolari, în unităţile militare, în biserici, la posturile de radio. Erau emise tot felul de ştiri false, alarmante despre persecutarea maghiarilor în teritoriile pierdute şi în mod special în Transilvania.

Condiţiile vitrege de după război, în special economice, erau justificate prin pierderile teritoriale, iar toate soluţiile erau revendicative, sprijinite şi de o literatură istorică, politică şi economică stimulativă pentru sentimente naţionalist‑şovine de tipul celor fasciste care vor deveni dominante în Ungaria horthystă.

Deosebit de puternică era şi propaganda internaţională, care se făcea prin toate mijloacele diplomatice, în special prin ponegrirea statelor învecinate: România, Iugoslavia şi Cehoslovacia, despre care erau emise ştiri alarmante în legătură cu încălcarea drepturilor naţionalităţilor minoritare. Erau tipărite în tiraje mari, în limbi străine, cărţi scrise de autori maghiari cu prestigiu internaţional.

Pe plan intern, statul maghiar sprijinea financiar şi material organizaţii de tip paramilitar, mai ales ale tinerilor, instruite în mod special pentru acţiuni teroriste, având ca model organizaţiile fasciste italiene şi hitleriste germane.

S‑ar putea spune că, în fond, toată această politică revizionistă maghiară, cu sau fără perspective de reuşită, era o problemă a Ungariei, cum s‑a considerat că şi politica hitleristă era o problemă a Germaniei şi s‑a greşit, fireşte. Dar în cazul Ungariei, cel puţin în privinţa directivelor de acţiune destinate maghiarilor din Transilvania, problema era, în mod evident, şi a României. Aceste directive erau cunoscute, dar se cunoşteau deja şi acţiunile întreprinse: pe plan economic, ocuparea întreprinderilor industriale şi administrarea celor agrare în dauna celor româneşti, destul de puţine pe teritoriul Transilvaniei; pe plan cultural‑educaţional, introducerea de cărţi şi materiale simbolice, manuale, drapele şi hărţi ale Ungariei Mari, ziare şi broşuri de propagandă; pe plan politic, sprijinirea formaţiunilor cu tente antistatale sau antiromâneşti, şi chiar acţiuni de tip terorist, sabotaje, manifestaţii, demonstraţii, atentate.

Toate acestea erau cunoscute autorităţilor româneşti, care au fost nevoite să intervină, dar erau cunoscute şi opiniei publice româneşti. Reacţia societăţii româneşti a intervenit în anul 1933 (faza de apogeu a declaraţiilor revizioniste maghiare cumulate cu cele fasciste italiene şi hitleriste germane), când s‑a constituit Liga Antirevizionistă Română (15 decembrie 1933). S‑ar putea considera că aceasta era o replică a Ligii Revizioniste Ungare. Dar situaţia este cu totul alta. Liga Antirevizionistă Română (L.A.R.) nu prevedea nimic împotriva statului ungar, ci urmărea doar informarea cetăţenilor români în legătură cu intenţiile revizioniste ale Ungariei şi cu acţiunile Ligii Revizioniste Ungare (L.R.U.).

Preşedintele L.A.R. a fost Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”. Din conducerea onorifică a Ligii făceau parte: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, Mitropolitul Ortodox Nicolae Bălan al Ardealului, ceilalţi mitropoliţi şi episcopi ortodocşi şi mari personalităţi cultural‑ştiinţifice. Scopul L.A.R., prevăzut în Actul constitutiv, era: 1) Să dezvolte simţăminte de solidaritate şi de rezistenţă românească organizată împotriva încercărilor de încălcare a unităţii teritoriale a României şi a demnităţii naţionale a poporului român; 2) să organizeze în ţară şi în străinătate o propagandă intensă pentru menţinerea şi asigurarea păcii, a respectării tratatelor internaţionale şi a statelor vecine; 3) să contribuie la menţinerea relaţiilor de prietenie şi de respect cu ţările învecinate; 4) să lupte pentru întărirea conştiinţei naţionale a maselor populare şi pentru pregătirea lor spre a fi gata oricând să apere integritatea patrimoniului naţional; 5) să combată propaganda şi acţiunile tendenţioase de orice natură în vederea revizuirii tratatelor de pace; 6) să informeze opinia publică naţională şi internaţională despre orice încercări ale unor state sau asociaţii de ameninţări sau acţiuni contra României, contra unităţii sale teritoriale şi naţionale şi contra păcii.

Pentru realizarea acestor obiective, L.A.R. îşi propunea să organizeze comitete de acţiune în oraşe, în comune şi în sate, să colaboreze cu asociaţiile patriotice existente deja şi cu organele oficiale ale statului; să organizeze manifestaţii publice, să elaboreze şi să publice lucrări de informare naţională şi internaţională.

La 8 ianuarie 1934 s‑a constituit, în clădirea Episcopiei Ortodoxe Române din Cluj, Comitetul Regional pentru Transilvania al L.A.R., din conducerea căruia făceau parte mitropoliţi şi episcopi ortodocşi şi greco‑catolici, dar şi personalităţi politice marcante: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida‑Voevod, Alexandru Lapedatu, Octavian Goga ş.a. Preşedintele Comitetului a fost ales istoricul Ioan Lupaş, iar ca vicepreşedinţi au fost: Onisifor Ghibu, G. Bogdan Duică, Iuliu Haţieganu, Alexandru Dragomir şi Gheorghe Moroianu.

În cartea menţionată a istoricului Laurenţiu Batin este vorba în mod special de Liga Antirevizionistă Română din Maramureş. Aceasta s‑a constituit la 26 noiembrie 1934, după ce avuseseră loc trei adunări impresionante antirevizioniste la Sighetul Marmaţiei (1 decembrie 1932), la Vişeu (28 mai 1933) şi din nou la Sighet (28 mai 1934), la care au participat peste 6.000 de intelectuali şi ţărani din judeţul Maramureş. Atunci au luat cuvântul intelectuali de prestigiu din Marmaţia, sub preşedinţia avocatului dr. Gavrilă Iuga, fost prefect de Maramureş. După primul preşedinte al L.A.R. din Maramureş, Vasile Kindriş, ales în lipsă, care a şi demisionat, a devenit preşedinte avocatul dr. Ion de Kovats. Ca preşedinţi de onoare au fost aleşi: Simion Balea, protopop de Săpânţa, Nicolae Doroş, protopop de Şugatag, şi av.dr. Gavrilă Iuga, plus zece membri de onoare, personalităţi marcante ale Marmaţiei.

În primele adunări ale Ligii Maramureşene au fost identificate principalele surse ale revizionismului maghiar din judeţ: presa ungurească în care era ponegrit statul român şi erau inventate acţiuni româneşti antimaghiare; Partidul Maghiarilor din Transilvania care avea legături permanente cu Ungaria; şcolile confesionale ungureşti în care se făcea o educaţie şovină, declarat antiromânească; instituţiile economico‑financiare ungureşti care favorizau întreprinderile maghiare din Transilvania; organizaţiile culturale ungureşti şi Biserica ungurească. Toate acestea funcţionau nestingherite în toată România şi reprezentau focare de manifestări antiromâneşti, care trebuiau cunoscute şi faţă de care presa românească trebuia să aibă o atitudine fermă.

Liga Antirevizionistă Maramureşană a trecut la extinderea activităţilor pe cele patru „plase”: Sighet, Vişeu, Şugatag şi Dragomireşti. Urma să se constituie şi subsecţiile pe localităţi, oraşe, comune şi sate. S‑au perfectat legături cu Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, ASTRA, Despărţământul Maramureş. S‑au organizat sărbători populare, adunări comemorative pentru personalităţile marmaţiene, acţiuni de amenajare şi îngrijire a mormintelor eroilor români din Primul Război Mondial. A fost programată ridicarea unor monumente pentru „Desrobitorii Maramureşului”. S‑au ţinut numeroase conferinţe cu caracter informativ. Au fost trimise materiale scrise la publicaţiile de la Cluj, care erau distribuite alături de cele câteva cărţi apărute în legătură cu activităţile antirevizioniste din Transilvania: „Gazeta Antirevizionistă”, gazeta „Piatra de Hotar”, ziarul „Universul”. Sunt menţionate şi două cărţi, apărute la Cluj, cu titluri sugestive: Revizionismul Maghiar şi Ungaria Revizionistă.

Puţin, s‑ar putea spune. Dar Liga Antirevizionistă Română a fost desfiinţată după venirea la putere a guvernului Armand Călinescu, la 7 martie 1939. Oricum, în Ungaria, Liga Revizionistă Maghiară a publicat, între 1927 şi 1940, după consemnarea lui N. Popescu din revista „Foaie Naţională” din 2010, 228 de cărţi, reviste şi ziare cu caracter revizionist în limbile germană, franceză, engleză, spaniolă, finlandeză, portugheză şi maghiară. „Din acest total, un număr de 124 de publicaţii se ocupau de problema Transilvaniei şi ajungeau pe diferite căi şi în Ardeal”.

Mult sau puţin, aceasta a fost situaţia din România şi, mai ales, din Maramureş. Ceea ce a urmat, în 1940, a întrecut însă cu mult toate previziunile funeste ale patriotului român Ion de Kovats, preşedintele Ligii Antirevizioniste din Maramureş.

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S‑a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now