Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Problema transcendenţei în Trilogia cunoaşterii

Problema transcendenţei în Trilogia cunoaşterii

Lucian Blaga, în Schiţa unei autoprezentări filosofice, afirmă, încercând să‑şi expliciteze ideile fundamentale ale sistemului, că „lucrul în sine”, despre care vorbeşte Kant, nu este decât una dintre nenumăratele variante posibile ale ideii de mister. Referinţe asemănătoare face Blaga şi în legătură cu „noua teorie a cunoaşterii” care ar fi o completare, din perspectiva fizicii moderne, a celei kantiene, potrivită pentru fizica lui Newton; şi chiar în legătură cu problema categoriilor, care ar necesita şi ele o extindere corespunzătoare. Pe aceeaşi linie, pot fi interpretate şi „censura transcendentă” şi „antinomiile transfigurate”. Prima în legătură cu limitele kantiene trasate intelectului, ultimele cu antinomiile corespunzătoare din Critica raţiunii pure.

Pe de altă parte, independent de aceste consideraţii, se dovedeşte că filosofia lui Blaga este axată pe cele două coordonate kantiene, transcendenţa şi transcendentalitatea. Prima, în accepţia de ceea ce este dincolo de lumea noastră, este numită ca atare şi discutată pe larg în Trilogia cunoaşterii; a doua, în accepţia de ceea ce este dincoace de lumea noastră, în inconştient, nu mai are corespondent kantian direct şi nu mai este numită ca atare.

Or, Blaga afirmă că există anumite „facultăţi şi predispoziţii ale conştiinţei” care „ne deschid poarta spre transcendenţă”. Metafizica ar reprezenta tocmai o astfel de încercare de a trage, zice poetul Blaga, cu săgeţi aprinse în bezna transcendenţei. De a ne bucura oarecum de minunăţiile din acel tărâm de dincolo, fără să‑l putem străbate ca atare. În această accepţie generală, potenţială a transcenderii, Blaga avea dreptate. Paznicul cel fioros poate fi păcălit. La lumina oricât de slabă a „săgeţilor aprinse” se poate observa că el nu păzeşte numai tărâmul de dincolo, ci şi pe cel de dincoace de noi, ceea ce Kant nu şi‑a mai permis să distingă cu toată precizia.

Problema este dacă nu cumva Blaga, în principiu şi apoi chiar în realitate, a vorbit totuşi prea mult despre ceea ce alţii susţin, doar parţial îndreptăţit, că ar trebui să se tacă.

El are de la început o scuză: faptul că metafizica în genere a fost şi a rămas „un salt în transcendenţă”. Deci, dacă alţii au greşit, un Platon sau un Aristotel, să zicem, de ce ar fi Blaga mai vinovat decât aceştia? Mai ales că ultimul este şi conştient de ceea ce face. Lucrurile nu stau însă chiar atât de simplu. Când au vorbit despre transcendenţă, metafizicienii, chiar mistici, nu şi‑au permis să spună prea multe (reprezentanţii teologiei negative, de exemplu). Şi Blaga îşi va lua principial astfel de rezerve. Dar să vedem, pe scurt, despre ce este vorba.

Postulând existenţa anumitor facultăţi ale conştiinţei, care ne obligă oarecum la transcenderea existenţei, metafizica devine, în accepţia ei de teorie a transcendenţei, o „necesitate a spiritului omenesc” – dovadă marile sisteme filosofice de la antici până la moderni. În acest context, Blaga îi concede şi lui Kant o evadare principială din existenţă: „Ideea de Dumnezeu, de nemurire şi de libertate sunt considerate de Kant, zice Blaga, ca ferestre ale credinţei, ca adevărate spărturi prin care privim în transcendenţă”. Ceea ce este totuşi prea mult pentru Kant, căci acesta admite aventura raţiunii spre transcendent, dar nu o socoteşte corectă, tocmai pe motivul antinomiilor la care ajunge. În această privinţă, dreptatea este însă de partea lui Blaga. Faptul că ajunge la raţionamente antinomice nu este un argument împotriva metafizicii. Dar acest lucru fusese deja postulat de Hegel. Din perspectiva unei logici dialectice, antinomiile nu mai reprezintă încălcări ale gândirii corecte. Blaga nu acceptă însă această viziune, căci în cadrul ei antinomiile îşi pierd caracterul spectacular, paradoxal şi misterios. Din această cauză el va deveni adeptul poziţiei dogmatice, în cadrul căreia transcendenţa este concepută ca ceva iraţional, contrar oricărei logici, reprezentând ca atare un mister.

Pentru cine nu acceptă aceste premise, în speţă ideea de mister, sistemul filosofiei lui Blaga nu mai prezintă, în principiu, niciun interes. Cel puţin aceasta este situaţia în Trilogia cunoaşterii. Premisele respective îşi au însă temeiul lor, chiar dacă vor duce, abia ulterior, la concluzii inacceptabile din cauza excesului de precizie pe care Blaga a dorit să‑l introducă cu orice preţ, prin transfer analogic, din existenţă în transcendenţă.

„Antinomiile transfigurate”, despre care vorbeşte Blaga, nu sunt încadrabile pur şi simplu în logica lui Hegel, căci aceasta se substituie logicii obişnuite a intelectului şi a raţiunii. Ele şi‑ar pierde, într‑adevăr, orice specific şi, în primul rând, pe acela de antinomii transcendente. La Hegel, din moment ce întreaga lume este contradictorie (deci antinomică), transcendentul ar trebui să fie ceva necontradictoriu, de tipul identităţii absolute. Or, el se dovedeşte totuşi antinomic. Blaga aduce exemple din microfizică. Astăzi există şi altele, din macrocosmos. Fenomene care se petrec cu viteze mai mari decât ale luminii şi care presupun deplasarea unor mase infinite conduc la formulări antinomice ale unor evenimente care s‑au sfârşit înainte de a lua naştere. În domeniul parapsihologiei, fenomenele telepatice se petrec simultan, indiferent de distanţa dintre ele, iar cele de premoniţie sunt observate înainte de‑a avea loc! Acestea încalcă într‑adevăr legile logicii obişnuite, rămânând misterioase chiar dacă vom accepta, dar nu în spirit hegelian, că există o logică a lor aparte. Ceea ce nu admite Blaga, dând astfel o tentă iraţională întregului său sistem.

Nu există intelect enstatic, în cadrul funcţiilor sale logice normale, şi ecstatic, care evadează din sine, în nepotrivire cu funcţiile sale logice, cum credea Blaga, şi din această cauză nici cunoaştere paradisiacă şi luciferică, cu toate variantele lor. În realitate, nu este vorba despre un „nou tip de cunoaştere”, ci despre aceeaşi cunoaştere care se opreşte în faţa unui alt tip de fenomene – cele transcendente şi respectiv transcendentale (în sens nekantian). Or, dacă lui Kant i se poate reproşa, cum o face Blaga, că nu insistă asupra transcendentului, considerându‑l doar în mod general, ca „lucru în sine” nediferenţiat, lui Blaga i se poate reproşa că sparge transcendenţa într‑o infinitate de lucruri în sine (mistere) particulare, uitând în cele din urmă că în afara transcendenţei şi a transcendentalităţii se poate vorbi şi despre existenţă ca atare. Or, tocmai aici situaţia se inversează la Blaga. În mod normal (kantian), cunoaşterea se desfăşoară în limitele existenţei, restul fiind transcendent – un rest a cărui ignorare este recomandată. La Blaga însă obiectele cunoaşterii paradisiace, deci ale existenţei ca atare, devin cazuri particulare de transcendenţă; sunt „mistere latente” care pot fi deschise prin cunoaşterea luciferică. Deschiderea unui mister nefiind altceva decât punerea unei probleme şi existând „o infinitate de mistere latente”, totul ar depinde de noul tip de cunoaştere luciferică, care le actualizează, le permanentizează sau le potenţează. Acceptarea acestui tip de cunoaştere ar duce însă la banalizarea ideii de mister, la fel ca în logica lui Hegel. Or, Blaga tocmai reuşise să ne convingă de măreţia acestei idei. Într‑o notă la „misterele permanentizate”, el compară filosofia lui Kant cu un sfinx şi recomandă „să nu i se răpească caracterul de sfinx, cum au făcut‑o interpreţii”.

Aceasta nu înseamnă că aşa‑numita „cunoaştere luciferică” nu ne oferă date demne de reţinut, cu condiţia de a o considera o cunoaştere obişnuită a unui fapt neobişnuit, a unei transcendenţe autentice. Actualizarea şi potenţarea misterului, dacă este cu adevărat mister, şi se referă, de exemplu, la aspectul ondulator şi corpuscular al fenomenelor microfizice, aminteşte de aceleaşi concepte utilizate de Ştefan Lupaşcu şi de nuanţele teoriilor din mecanica cuantică. Ele se desfăşoară, într‑adevăr, într‑un tempo pentadic de toată frumuseţea, al cărui ecou nu putea să îi scape marelui filosof din Lancrăm, care ne‑a dovedit adesea că simte pulsul transcendenţei. Misterul autentic are: (1) o fază latentă, (2) una de deschidere, după care urmează (3) actualizarea sa, (4) permanentizarea şi (5) potenţarea. Acestea, va zice Blaga, pot fi considerate „faze ale dramei interioare a cunoaşterii individuale”, „faze transcrise parcă dintr‑un scolastic tratat de dramaturgie”. Şi avea dreptate în acest sens, căci orice proces autentic de cunoaştere este o „dramă” care se joacă în cinci acte, ca „tragediile” lui Shakespeare.

■ Scriitor, filosof, profesor universitar, membru al Academiei Române

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S-a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest