Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Poezie şi identitate naţională. Două tipuri de naţionalism

Poezie şi identitate naţională. Două tipuri de naţionalism

Deosebirea dintre naţionalismul ceauşist şi cel basarabean o sesizează foarte bine Sorin Alexandrescu, în prefaţa unei antologii a poeziei din Republica Moldova…

Şaizeciştii basarabeni descoperă cu întârziere tradiţia estetică a literaturii române şi atunci decupează din ea ceea ce le slujeşte programul de recuperare a identităţii naţionale. O spune şi unul dintre cei mai buni critici din stânga Prutului, Andrei Ţurcanu: „Şaizecismul ca efort de relansare a unei tradiţii de continuitate creatoare a fost şansa istorică de supravieţuire a Basarabiei în expresia ei originară de spiritualitate românească. Aceasta e valoarea şi semnificaţia esenţială a fenomenului”[1]. Sigur, undeva, în fibră, a pulsat ceea ce Mihai Cimpoi numeşte „conştiinţa înstrăinării”[2], ceea ce şi explică un fenomen foarte interesant: lupta pentru identitatea naţională s‑a purtat mai întâi în literatură şi abia la destui ani după ce limba română revenise în cărţi şi în plan politic şi, semnificativ, şi acolo combatanţii cei mai importanţi au fost tot scriitorii! Contactele mai degrabă sporadice dintre scriitorii basarabeni şi cei români (Grigore Vieru a fost tot printre pionieri, având nu mai puţin de trei volume publicate în România înainte de 1990) nu au putut face din literatura basarabeană o parte din literatura română, astfel încât, după ieşirea din comunism, în primă instanţă s‑au resimţit mai puternic diferenţele decât apropierile. Iar principala diferenţă era, de departe, cea legată de sensul naţionalismului în cele două spaţii culturale: în România exista o saţietate, ba chiar un dezgust faţă de fundătura grotescă în care ceauşismul împinsese ideea naţională, tarată atât politic, cât şi retoric, pe când dincolo de Prut lupta pentru românitate nu se încheiase (şi nu s‑a încheiat nici acum!), iar literatura nu dădea semne a se grăbi să îşi părăsească poziţiile combatante. În România comunistă esteticul devenise un instrument de luptă împotriva propagandei, a naţionalismului ca ultimă versiune a ideologiei comuniste, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, esteticul era nu un scop în sine, ci un mijloc de a întreţine vie conştiinţa naţională într‑un stat rusificat, deznaţionalizat. Deosebirea dintre naţionalismul ceauşist şi cel basarabean o sesizează foarte bine Sorin Alexandrescu, în prefaţa unei antologii a poeziei din Republica Moldova: „În timp ce primul, în ultimele două decenii, se manifesta la nivel oficial în mod exacerbat, cel de al doilea, la acelaşi nivel, era edulcorat şi chiar emasculat. Scriitorul român nu îşi putea regăsi autenticitatea decât rezistând acestui naţionalism periculos, în timp ce scriitorul din Moldova se simţea obligat să îi dea amploare, să‑l radicalizeze”[3].

Scriitor român, nu sovietic

Acesta este, pe scurt, contextul în care Grigore Vieru devine un clasic al literaturii din Basarabia. Sunt toate acestea relevante din punct de vedere literar? Sunt convins că nu au cum fi altfel, pentru că istoria literară nu se poate rupe de istoria socială, politică, mai larg culturală. Şi mai ales pentru că alegerile formelor literare nu sunt întotdeauna determinate de tensiuni sau opţiuni estetice, ci şi de necesităţi sociale, de care literatura, atunci când îşi asumă un rol social şi are un impact real, este obligată să şi le calculeze. Pentru poezia scrisă în Basarabia, apariţia din 1968 a volumului Numele tău a însemnat enorm, mult mai mult decât ne putem imagina azi. Micul volum negru, cu alfabet chirilic, a dat startul, semnalul aproape oficial că accesul la literatura română este posibil. „Posibil” nu înseamnă şi „permis”, pentru că, la fel cum s‑a întâmplat şi în România, în primii ani ai „dezgheţului”, normalitatea a fost cucerită discret, în trepte. Prin Numele tău, Grigore Vieru a reprezentat, pentru poezia din Basarabia, cam ceea ce a fost (sau ar fi putut fi!) Labiş pentru poezia din România sau ce a fost Nichita Stănescu, prin primele lui două cărţi, cu bunele şi relele lor conjuncturale: dovada că dogma poate fi mimată, dar împinsă în plan secund, că modelele autentice ale literaturii revin, uşor‑uşor, la locul lor, că încep să fie acceptate în spaţiul public al tiparului. Nu întâmplător, cartea era prefaţată de Ion Druţă, prozatorul care a dat semnalul pentru revenirea prozei, la început tot sub semnul tradiţionalismului care căuta şi fixa identitatea naţională în universul rural, arhetipal, la modelul clasic românesc.

În Numele tău apar, pentru prima oară în literatura aşa‑zis „sovietică” din Basarabia, trimiteri directe şi repetate la autori români precum Eminescu, Creangă, Arghezi, Blaga, Marin Sorescu, Nicolae Labiş, ca şi la Brâncuşi. Cultul pentru Eminescu, „poetul naţional”, ale cărui dâre sunt evidente în toată poezia lui Vieru, nu are cum să fie şi nici să pară naiv sau „nevinovat” politic, mai ales când el se manifestă sub forma subtilă, dar radicală, a unui „legământ”:

Ştiu: cândva la miezul nopţii,
Ori la răsărit de soare,
Stinge‑mi‑s‑or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
 
Am s‑ajung atunce poate
De mijlocul ei aproape,
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile‑mi pleoape.
 
S‑o lăsaţi aşa deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n‑a reuşit nici tata.
 
Iar de n‑au să‑auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi‑mi‑o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.

Poemul, tipărit prima oară în 1964, în revista „Nistru”, cuprinde aproape explicit ideea continuităţii spiritului naţional prin intermediul versurilor lui Eminescu: trecerea lor de la o generaţie la alta devine un act de rezistenţă.

Alte texte sunt dedicate lui Arghezi, Blaga, Sorescu, Labiş. E adevărat că sunt şi poeme dedicate lui Esenin, Lorca, Maiakovski, dar autorul nu face decât să îşi orienteze, ingenios, cititorul către tipul de lectură de care are nevoie: da, el scrie o poezie militantă, „revoluţionară”, deloc străină tensiunilor epocii sale, implicată în social. Şi îl putem contrazice? Atâta doar că angajamentul său nu e de partea puterii sovietice, ci de aceea a românilor din provincia ruptă de Ţară, care luptă să îşi păstreze identitatea. Interesant e că autorul are capacitatea de a împrumuta firesc maniera fiecărui poet căruia i se închină, nu din mimetism, ci tocmai în semn de omagiu şi pentru a reface legăturile de mult stinse dintre aceste modele şi poezia din Moldova sovietizată. Gestul nu e doar recuperator, ci de‑a dreptul manifest, indicând o răzmeriţă împotriva instrumentalizării ideologice a literaturii, un refuz al statului ei hibrid, imposibil în ordine culturală: o literatură „sovietică” nu există, spune, în fond, poetul, şi nici una „moldovenească”, pentru că nu are o tradiţie reală. Adevărata tradiţie este cea românească! De fapt, prin asumarea entuziastă şi repetată a acestor modele, Grigore Vieru nu se mai recunoaşte ca scriitor sovietic ori „moldovean”, ci îşi afirmă răspicat statutul de scriitor român! Un pas mic pentru poet, un pas uriaş pentru poezia de dincolo de Prut!

Cele trei cicluri ale volumului aduc în prim‑plan teme esenţiale prin potenţialul lor identitar: maternitatea, pământul, iubirea. Mama, casa părintească, satul natal, pământul, străbunii şi, nu în ultimul rând, graiul sunt, toate, simboluri ale originii. Or, această origine nu are cum fi altfel decât românească! Sigur, poemele despre mamă alcătuiesc un corpus aparte, fixându‑se în memoria afectivă a cititorului prin duioşie, tandreţe, recunoştinţă. Deşi e probabil că în acest fel le va reţine timpul, cu indiferenţa lui cinică faţă de tot ceea ce condiţionează la un moment dat literatura, nu cred că le putem citi naiv, văduvindu‑le de mesajul lor politic. Cel puţin nu în logica acestei recuperări a unei cărţi care nu a marcat o cotitură în literatura din Moldova de peste Prut (numai) prin excelenţa ei estetică, ci şi prin alonja ei politică, antidogmatică. Mama e legată însă de dramele istoriei, prin ea viaţa continuă în orice condiţii, legăturile ei cu pământul, cu limba sunt organice, arhetipale (ceea ce poate însemna şi: neasumate sau poate şi neconştientizate ca atare), ţinând de o ordine a structurii lumii, a eternităţii, pe lângă care tot ceea ce pare durabil, un imperiu, de pildă, e trecător:

Nimic nu‑i veşnic! Veşnic
E laptele matern.
Prin laptele mămucăi
Şi graiul mi‑i etern.

Câtă vreme există mama, există legătura directă cu originea, care se întreţine prin limbă. Prin limba maternă, deloc întâmplător numită aşa. Limba e suma istoriei, a culturii, a spiritualităţii. Este, de fapt, condiţia identităţii. Chiar şi sovietizată, ea şi‑a păstrat specificul, esenţa:

Desigur,
cuvintele astea mai noi
pot fi şi ele sfâşiate cândva,
de altele, viitoare.
Dar sunt şi cuvinte
nemuritoare:
m a m ă,  p a t r i e,  d r a g o s t e.

Titlul volumului, Numele tău, trimite, prin echivocul său, la numele adevărat, dar interzis al Ţării: România. Cartea este, de la cap la coadă, un manifest pentru recuperarea identităţii naţionale. Poemul Densitatea culorilor, reluat apoi în antologii cu titlul Trei culori, alcătuieşte subversiv‑metaforic imaginea tricolorului românesc, nu a drapelului sovietic. Sintagme precum „pământul tău”, motivul lutului, care poartă în el oasele strămoşilor, patria văzută nu ca un construct politic, parte a unui ansamblu de ţări care alcătuiesc o unică ţară, sovietică, ci ca un teritoriu al românităţii, preluarea modelului poeziei populare, chiar cultivarea poeziei patriotice – sunt moduri de a afirma repetat că moldovenii sunt români, că identitatea sovietică e un fals ideologic, că adevărata patrie este cea spirituală, că harta e, ca la Călinescu, una a valorilor literare, purtătoare de specific naţional:

Iată la răsărit
pământul nostru
se mărgineşte
cu portretul marelui Eminescu,
la asfinţit –
cu cel al marelui Creangă

Numele tău a avut, prin toată această pledoarie extraordinară în epocă, forţa de a marca începutul unui reviriment naţional nu numai în literatura de dincolo de Prut, dar şi în istoria ei. Volumul nu este o colecţie de lozinci, ci cartea unui poet adevărat, care a ştiut să îşi acordeze lira în aşa fel încât cântecul său orfic (orfismul e una dintre dominantele poeziei lui Vieru) să mişte conştiinţele. Şi a făcut‑o, chiar dacă această adecvare la nevoile unor cititori pentru care marea poezie modernă era o necunoscută a însemnat o simplificare voită a discursului!

Note:
[1] Andrei Ţurcanu, Fenomenul şaizecist: recuperări ale (est)eticului, prefaţă la Dreptul la nume: O antologie a poeziei şaiezeciste din Basarabia, Editura Cartier, Chişinău, 2016, p. 5.
[2] Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, ediţia a II‑a, Editura Porto‑franco, Galaţi, 1997, p. 152: „o înstrăinare relativă, din moment ce conştiinţa înstrăinării a fost mereu trează şi şi‑a activizat progresiv funcţiile reparatoare şi compensative.”
[3] Sorin Alexandrescu, Une nouvellle poésie roumaine en Moldavie, în vol. La modernité à l’Ést. 13 aperçus sur la littérature roumaine, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999, p.á302-303.

Bogdan Creţu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now