Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Mirel Taloș: Existenţialismul spaniol: Generaţia de la 1898

Mirel Taloș: Existenţialismul spaniol: Generaţia de la 1898

„Conştiinţa colectivă a poporului nostru are nevoie de o criză care să producă ceea ce în psihologie se numeşte schimbare de personalitate; o demolare a vechiului eu pentru ca pe ruinele lui, şi hrănit din ruinele lui, să se înalţe un nou eu”

În momente istorice cheie, intelectuali de cele mai diverse domenii (filosofi, scriitori, artişti plastici) iau atitudine faţă de evenimente politico‑sociale majore, exprimându‑şi opinii, singular sau în grup, formalizate sau nu, prin care încearcă să ajute societatea să vadă mai bine contextul istoric sau încearcă să sugereze sau să impună direcţii de viitor. Deseori, dorinţa de a influenţa viaţa publică este atât de mare, încât aceştia se implică făţis în politică. Când aceste voci de intelectuali sunt suficient de multe şi de puternice, ele sunt încadrate de istorici în generaţii. Aşa a fost în Spania grupul de intelectuali cunoscut astăzi ca generaţia de la 1898. Un an teribil în istoria Spaniei; o ţara încă bine izolată cultural şi informaţional, aflată în fazele incipiente ale industrializării, intră în conflict cu cea mai mare putere industrială a momentului, Statele Unite ale Americii. Pentru Spania, înfrângerea trebuia să aibă efectul trezirii la realitate; în realitate, guvernul nici măcar nu a fost demis. Cele câteva colonii minore pierdute în războiul cu SUA, care supravieţuiseră vastului imperiu colonial spaniol (Filipine, Cuba şi Puerto Rico) hrăneau încă iluzia multora că Spania este încă o mare putere, sau chiar centrul lumii. Pentru că politicienii au refuzat să vadă adevărata semnificaţie a evenimentelor, intelectualii spanioli pe care mai târziu istoria culturii spaniole îi va consemna ca generaţia de la 1898 au încercat să transfere impactul unui eveniment politic major asupra constiinţei spaniole şi să determine în acest fel o reflecţie naţională din care să rezulte o regenerare a sufletului spaniol (Azorin). Poate că cea mai bună exprimare sintetică a credinţei generaţiei de la 1898 cu privire la ceea ce trebuie să se întâmple cu Spania este formulată de Miguel de Unamuno: „Conştiinţa colectivă a poporului nostru are nevoie de o criză care să producă ceea ce în psihologie se numeşte schimbare de personalitate; o demolare a vechiului eu pentru ca pe ruinele lui, şi hrănit din ruinele lui, să se înalţe un nou eu”. Spania era într‑un moment de criză, pe care generaţia de la 1898 a denumit‑o criza constiinţei spaniole. În El arbol de la ciencia, Pio Baroja surprinde atmosfera acelei perioade din perspectiva unui tânăr student: „Pragmatismul naţional îşi îndeplineşte misiunea în timp ce lasă drum liber realităţii; dar dacă acest drum este obturat atunci normalitatea unui popor este afectată, atmosfera se rarefiază, ideile şi faptele capătă perspective false. Un ambient de ficţiuni, reziduuri ale unui pragmatism învechit şi nerenovat, aceasta era atmosfera Madridului de odinioară…”

Intelectualii spanioli încadraţi în generaţia de la 1898 nu erau un grup omogen, dar aveau în comun, în întregime sau parţial, câteva elemente: opoziţia faţă de modelul politic (Restauraţia bourbonică), dezbaterea cu onestitate şi francheţe a situaţiei istorice în care se găsea Spania, interesul pentru tradiţia spaniolă şi pentru Castilla, tendinţa modernizatoare în formele literare, critica dogmatismului catolic. În ciuda dezbaterilor, care continuă şi azi, cu privire la definirea acestei generaţii şi a stabilirii componenţei ei, se consideră în general că Miguel de Unamuno, Pío Baroja, Azorín, Ramiro de Maeztu, Antonio Machado şi Ramon del Valle‑Inclán formează generaţia de la 1898. Sunt multe lucrurile care îi leagă pe aceşti intelectuali, dar de remarcat pentru noi este interesul tuturor pentru iraţionalismul deschis în filosofia europeană de Schopenhauer, Nietzsche şi Sӧren Kierkegaard. Ceea ce este nou la nivel european este faptul că o întreagă generaţie intelectuală, nu personalitaţi izolate, este interesată de noile idei ce îşi propun să înlocuiască raţionalismul.

Generaţia de la 1898 a apărut însă şi pe fondul unei crize intelectuale. La sfârsitul secolului al XIX‑lea, când se afirma acest grup de intelectuali, raţionalismul era într‑adevar un model fatigado; obosise în primul rând în lupta îndelungată cu empirismul, pentru care orice cunoaştere vine din simţuri şi experienţă. Neta distincţie carteziană între subiect şi obiect, relaţionate prin raţiune, nega posibilitatea percepţiei realităţii ca o experienţă personală, complet diferită de la persoană la persoană, dat fiind caracterul universal al raţiunii. Raţionalismul a mers chiar mai departe, încercând să aplice modelul raţiunii nu doar la cunoaştere (matematica, ştiinţele naturii), dar şi la metafizică sau etică. Îndelungatul Ev Mediu inhibase raţiunea şi cunoaşterea; raţionalismul le exacerbase. Oboseala raţionalismului (fatiga del racionalismo – Unamuno) înseamna că acel model intelectualist care limitează experienţa umană la raţiune era, în opinia lor, perimat. Unamuno, spre exemplu, crede că modelul de gândire ce supralicitează raţiunea şi cunoaşterea prin intermediul ei şi‑a atins limitele în faţa vieţii, a existenţei, pe care o asfixiază şi pentru care nu are modele sau răspunsuri. În Arborele ştiinţei, Pio Baroja afirma cât se poate de lămurit aceeaşi credinţă: „Dorinţa de cunoaştere apare la indivizi care apar la finalul unui ciclu evolutiv, atunci când instinctul vital lâncezeşte. Omul, a cărui necesitate este cunoaşterea, este ca şi fluturele care rupe crisalida, doar pentru a muri. Individul sănătos, viu, nu vede lucrurile cum sunt, pentru că nu‑i convine. El se află într‑o halucinaţie. Don Quijote, căruia Cervantes a vrut să‑i dea o notă negativă, este un simbol al afirmării vieţii. Don Quijote trăieşte mai intens decât toate persoanele sănătoase din jurul lui, şi cu o intensitate mai mare decât ceilalţi. Instinctul vital are nevoie de ficţiune pentru a se afirma”. Pentru toţi reprezentanţii generaţiei de la 1898, ideea centrală era aceasta – cultul raţiunii şi obsesia cunoaşterii a golit viaţa de vrajă, de semnificaţii şi de spontaneitate, anulându‑i sensurile. În El sentimiento trágico de la vida Unamuno echivalează raţionalismul cu materialismul: „Raţionalismul, şi prin asta înţeleg doctrina ce se bazează exclusiv pe raţiune, pe realitatea obiectivă, este în mod obligatoriu materialist; să nu se scandalizeze idealiştii”. Raţiunea şi raţionalismul, negând ideile de Dumnezeu, de suflet, de nemurire, au negat însăşi viaţa; raţiunea este duşmanul vieţii (Unamuno), pentru că viaţa nu este „raţionalizabilă”. Viaţa şi raţiunea sunt fondul unei tragedii, pentru că raţiunea şi cunoaşterea nu sunt, pentru ei, motive suficient de puternice pentru a trăi (vivir). Supralicitarea raţiunii ajunge, astfel, sursa anihilarii ei: triumful raţiunii pune la indoială propria sa validitate (Unamuno). Raţiunea a golit fiinţa umană de viaţă, creând un gol (vacio‑Unamuno).

Intelectualii spanioli din generaţia de la 1898 au preluat ideile a ceea ce azi numim existenţialism încă de la origini şi le‑au dezbătut în texte de o mare profunzime intelectuală înaintea altor ţări europene şi cu mult timp înainte ca acesta (existenţialismul) să ajungă la maxima sa popularitate prin Sartre. În 1907, Unamuno a publicat un articol intitulat Ibsen şi Kierkegaard, remarcând transformarea de către dramaturg a personajelor în conştiinţe, preocupate de existenţă; cu alte cuvinte, coborârea teatrului de pe scenă în viaţa reală. Unamuno este, de fapt, unul din principalii promotori ai ideilor lui Kierkegaard nu doar în Europa, ci şi în America Latină. Conceptul de anxietate a fost tradus în spaniolă în 1930. Del sentimiento trágico de la vida, lucrare ce îi datorează mult din punct de vedere ideatic lui Kierkegaard, apare în 1912; El árbol de la ciencia de Pio Baroja apare în 1911, text greu de definit ca specie literară, probabil un roman filosofic, o excepţională punere faţă în faţă a vitalismului cu raţionalismul, cu un autor net de partea vitalismului. Şi fenomenologia, înrudită cu existenţialismul (ambele favorizând studierea realităţii din perspectiva subiectului, realitatea ca experienţă individuală, fără referiri la realitatea „obiectivă”), a fost promovat de timpuriu în Spania.

Dubiile asupra credinţei, dogmatizarea acesteia şi neîncrederea totală în raţionalism duc la o golire de sens a vieţii. Aşadar, momentul la care se ajunsese era un gol, care impunea conştiinţei o întrebare fundamentală: care este sensul vieţii? Intelectualii generaţiei de la 1898 au preluat ideile incipiente ale iraţionalismului, încercând să dea un răspuns acestei întrebări. Azorin, Unamuno, Pio Baroja şi Maeztu au fost interesaţi de Nietzsche, Unamuno a dus interesul pentru Kierkegaard până la efortul de a învăţa limba daneză pentru a‑l putea citi în original, iar filosofia lui Schopenhauer a avut un adept fidel, din nou, în Pio Baroja. Influenţa acestor gânditori este evidentă în opera generaţiei de la 1898, iar contribuţia acestora la dezbaterea existenţialistă în plan european extrem de consistentă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now