Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Michael Metzeltin: De ce a fost posibilă constituirea României? Devenirea României ca stat naţional

Michael Metzeltin: De ce a fost posibilă constituirea României? Devenirea României ca stat naţional

Statalitate

Omul poate trăi doar în grup, un grup care îi oferă posibilitatea de a satisface nevoile fundamentale, îi oferă siguranţă şi putere. În favoarea existenţei în grup, omul renunţă la o serie de înclinaţii personale. Grupurile se constituie totdeauna în temeiul unor interese comune, acceptate de bunăvoie sau impuse. Ele au tendinţa de a se omogeniza, centraliza şi ierarhiza şi a‑şi asigura dăinuirea.
Comunităţile omeneşti se pot constitui în moduri diferite: ca cete de vânători, ca locuitori ai unui sat sau ai unui oraş, ca ordine religioase, confrerii etc. Formarea statală reprezintă un tip aparte de constituire a grupurilor, după cum arată Aristotel la începutul Politicii: „Constatăm că fiecare cetate este o comunitate determinată şi că fiecare comunitate a fost alcătuită în vedere unui bine determinat, căci toţi acţionează în numele a ceea ce li se pare a fi bine. De aceea, este clar că toate comunităţile tind spre un bine determinat, şi mai ales cea care le întrece pe toate celelalte tinde către binele cel mai ales dintre toate. Aceasta este aşa‑numita cetate şi comunitate politică.” (I, 1). Statalitatea derivă din natura umană – omul este prin natura sa o fiinţă care formează asemenea comunităţi, spune Aristotel (ib. I, 2) – şi ia naştere prin „contractualism”. Natura omului îl conduce pe acesta spre viaţa în comunitate, fără sprijinul căreia insul singular cu greu ar putea supravieţui. Însă pentru ca o comunitate să funcţioneze, individul trebuie să renunţe la o parte din libertatea lui, iniţial nemărginită, lucru reglementat prin înţelegeri generale. Aceste înţelegeri dau naştere dreptului, motiv pentru care statul poate fi văzut şi ca o comunitate a cetăţenilor bazată pe legi („Quid est enim civitas nisi iuris societas civium?“ spune Cicero, De re publica I, 32). O comunitate statală (polis, res publica) ocupă mereu un anumit spaţiu şi poate avea dimensiuni foarte variate. Un stat implică, aşadar, o anume populaţie, administrarea unui anumit teritoriu şi o putere centrală sau o constituţie care prevede împărţirea puterilor. În termeni de drept: statalitatea presupune un popor statal, o regiune statală şi o putere statală autonomă şi efectivă (Seidl‑Hohenveldern 1985, s.v. Staat). Puterea centrală de sine stătătoare şi graniţele teritoriale îl disting de alte state. Statul poate fi înţeles ca o legătură comunitară care serveşte spre a garanta binele comunităţii.

Există diferite forme de a constitui o statalitate. O formă rudimentară este o uniune slabă a mai multor clanuri sau triburi supuse autorităţii unui şef ales şi a căror activitatea principală este păstoritul sau un anumit mod de agricultură. Relaţii de putere nu sunt foarte dezvoltate, teritoriul are graniţe variabile, mijlocul de comunicare – limba – nu este omogen. O formă mai dezvoltată cultural e reprezentată de oraşele‑stat din Sumer şi din Grecia.

În mileniile al IV‑lea şi al III‑lea anumite elite concep o statalitate mai vastă, imperiul (Imperiul Egiptean, Imperiul Akkadian), în care un grup dominant îşi supune mai multe triburi, oraşe‑stat, regiuni în propriul avantaj, cu o populaţie mai mult sau mai puţin sclavizată, exploatată, capabilă să o menţină pe elită. În imperii, deţinatorii puterii au tendinţa de a continua cuceriri, a lărgi spaţiul supus, până la stăpânirea mondială. În general, când lărgirea se face prea mare pentru un control centralizat, imperiul respectiv se prăbuşeşte.

Pornind din Iluminism se creează în Europa concepţia statului „naţional”. Formarea statelor naţionale îşi trage originea de regatele europene în care regele sau o dinastie a luptat – sângeros – pentru o centralizare structurală până la absolutism regal şi în care populaţia avea o anumită omogenitate (Anglia, Franţa, Portugalia, Suedia). Dar factorul cel mai important a fost dezvoltarea conceptuală, pe de o parte, despre rolul parlamentului, de la un organ sfătuitor, consultativ, la un organ reprezentativ şi decizional, şi, pe de altă parte, despre oameni de la supuşi la cetăţeni.

Statele naţionale

Mai ales în vremea absolutismului unele state încep să fie omogenizate administrativ şi religios, fără a se pune însă întrebarea cine le reprezintă. Principii şi regii sunt suverani în mod esenţial. Statul este împărţit în stări, stările au o anumită reprezentare (Etats généraux, Cortes, Reichsstände), însă nu guvernează. Aceste reprezentanţe au mai degrabă caracter consultativ. Ele au fost convocate în Franţa pentru prima oară de Philippe le Bel în 1302, pentru a‑şi legitima puterea în raport cu pretenţiile teocratice ale papei Bonifaciu al VIII‑lea. Stările încearcă în permanenţă să controleze „guvernarea”, dar între 1615 şi 1789 regii au evitat să le adune.

În Anglia, vasalii regelui Ioan‑fără‑de‑Ţară, nemulţumiţi de obligaţiile cu care fuseseră împovăraţi, au izbutit să obţină ratificarea aşa‑numitei Magna Charta (Concordia inter Regem Johannem et Barones pro concessione libertatum ecclesie et regni Anglie), un soi de contract care reglementa raporturile dintre rege şi vasali, document care constituie temelia evoluţiei parlamentare şi constituţionale ulterioare a Angliei. Sub domnia urmaşului Henric III (1234‑1272) parlamentul, ca instanţă deliberativă şi decizională, şi‑a impus dominaţia asupra regelui. Când e vorba de poveri financiare cauzate de război, parlamentul vrea ca regele să se supună deciziei de impozitare prealabile a parlamentului. Carol I dizolvă parlamentul în 1629, din pricina opoziţiei acestuia la lărgirea prerogativelor sale şi la împăcarea cu Roma, însă e nevoit să îl reconvoace în 1640 (1640‑1660 „Parlamentul Lung“). Cu această ocazie, parlamentul îşi asigură controlul asupra legislaţiei fiscale: rege şi parlament pot guverna doar împreună. Totuşi, nu se poate vorbi încă de un parlament reprezentativ, dat fiind că acesta e cu totul în mâinile marii şi micii nobilimi. Adevărata reprezentativitate se obţine abia în urma marilor transformări din Franţa, anume după preluarea puterii în 1789 de către Tiers Etat („starea a treia”). Prin autoproclamarea acesteia ca „naţiune” şi prin dizolvarea stărilor începe propriu‑zis dezvoltarea statului naţional modern în care poporul devine naţiune statală. Construcţia administraţiei absolutiste devine, în principal prin ideile contractualiste ale lui Rousseau, stat constituţional.

Statele naţionale europene – ca şi alte state naţionale – sunt mai curând constructe conştiente ale mentalităţii liberale şi democratice din sec. XIX şi XX, cu rădăcini în Revoluţia Franceză. Ele au fost concepute, inventate mai mult sau mai puţin intenţionat, pentru a gospodări anumite teritorii centralist şi raţionalist şi, totodată, democratic. Statele sunt „făcute”, după cum sugerează titlul scrierii The Making of Roumania. A Study of an International Problem, 1856 – 1866 a americanului T. W. Riker (London 1931). Eric Hobsbawm vorbeşte în acest context de invention of tradition (Hobsbawm 1993), Benedict Anderson de imagined communities (Anderson 1983), Richard White de Inventing Australia (White 1981), Imman Fox de Invención de España (Fox 1997). Dar membrii grupului sau ai grupurilor care formează statele naţionale trebuie să fie pregătiţi mental şi semiotic pentru aceste invenţii, trebuie mobilizaţi pentru ca această nouă plăsmuire să capete o anume unitate, fără de care nu ar putea funcţiona. Pentru că, după cum subliniază istoricul italian Ernesto Galli della Loggia, identitatea naţională nu este un „dat natural”: „come tali l’identità nazionale e il suo sentimento non esistono in natura. L‘una e l‘altro sono il prodotto di élite ideologico-culturali, in genere inserite nelle istituzioni dello Stato (…). È la doppia azione combinata di élite ideologico-culturali del genere e delle istituzioni statali – soprattutto di quelle preposte all’amministrazione concreta dell’interesse generale (per esempio il fisco o la giustizia), ovvero, specificamente, alla formazione di una cultura dell’appartenenza collettiva (come sono la scuola e l’esercito) – è siffatta azione combinata che è all’origine dell’identità nazionale e del relativo sentimento“ (L’identità italiana, 1998, 157‑158).

Continuare pe pagina următoare:

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now