Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Jocurile armistiţiilor

Jocurile armistiţiilor

Acest ultimatum este unul dintre cele mai triste acte pe care au fost nevoiţi să le îndure românii după încheierea Marelui Război, după alte două războaie câştigate cu multe jertfe

Marele Război, cum era numit cel din 1914‑1920, Războiul Mondial, căci nimeni nu‑şi imagina că ar putea să mai urmeze vreunul, se considera încheiat după Armistiţiul de la Compiègne din 11 noiembrie 1918. El a fost semnat de reprezentanţii Antantei, respectiv ai Franţei, ai Statelor Unite, ai Marii Britanii şi ai Imperiului German.

În prealabil însă au fost semnate mai multe armistiţii ale Antantei: cu Bulgaria (29 septembrie 1918); cu Turcia (30 octombrie 1918); cu Austro‑Ungaria (3 noiembrie 1918).

Semnificaţia armistiţiilor între ţările beligerante înseamnă încetarea luptelor. Ele sunt cerute, de regulă, de către armatele care se declară învinse, tradiţional de către cele care ridică steagul alb, cum au făcut‑o efectiv armatele austro‑ungare trimiţând comandantului italian un steag alb. Alteori sunt impuse de către armatele mai puternice, fără să fie vorba de vreo victorie sau de vreo înfrângere. Cazurile extreme sunt acelea în care o ţară este parţial sau total ocupată de trupele unei alte sau unor alte ţări.

Armistiţiul presupune încetarea luptelor pentru o perioadă de timp determinată sau nu; el poate fi respectat parţial sau integral, în funcţie de convenţiile care au fost făcute: de predare, de retragere, de ocupare sau eliberare de teritorii, dezarmare etc.

Situaţia extremă a unui armistiţiu este capitularea. Spunem toate acestea, deoarece împrejurările apărute înaintea şi după armistiţiile amintite, din cauza complexităţii relaţiilor interstatale, a lipsei unor reglementări internaţionale şi a haosului pe care l‑a produs destrămarea imperiilor europene, ar trebui totuşi încadrate, într‑un fel sau altul, în contextul general al Marelui Război. Şi este vorba, în special, de situaţia României şi a ţărilor învecinate, aliate sau inamice.

Înainte de încheierea Marelui Război, la 15 decembrie 1917 are loc Armistiţiul dintre Rusia, ca partener important al Antantei, şi Puterile Centrale, în mod special Germania. Motivul era transformarea Imperiului Rus, în urma revoluţiei bolşevice, în Rusia Sovietică şi intenţia acesteia de a nu mai continua războiul. Acesta era un armistiţiu de pace între două ţări, niciuna nefiind învingătoare sau învinsă.

La negocierile pentru pace de la Brest‑Litovsk, începute la 22 decembrie 1917, Germania venea însă cu pretenţii teritoriale imense (Ţările Baltice, Polonia şi Ucraina), considerându‑se învingătoare, ceea ce Rusia Sovietică nu recunoştea, dar nici nu dispunea, din cauza anarhiei politice şi militare, de forţa necesară pentru a continua războiul. În consecinţă, a semnat Pacea (la 3 martie 1918) fără nici o intenţie de a o respecta.

Rusia Sovietică va încheia un armistiţiu, împreună cu România, alături de care luptase împotriva Germaniei, Austro‑Ungariei, Turciei şi Bulgariei, la Focşani (9 decembrie 1917), fără ca Rusia şi România să se considere învinse, mai ales după victoriile răsunătoare de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din lunile iulie şi august 1917. Dar, după retragerea trupelor ruseşti, în faţa celor cinci armate inamice nu mai rămăsese decât armata română, ceea ce i‑a încurajat pe germani şi austro‑ungari să încalce armistiţiul de la Focşani şi să someze România la încheierea unei păci în care să fie considerată în situaţia de capitulare. Pacea a fost semnată la Buftea (5 martie 1918) de către un prim‑ministru filo‑german. Tratatul nu a fost ratificat de către regele României, n‑a fost recunoscut şi nu a produs efecte, România somând, la rândul ei, retragerea trupelor inamice de pe teritoriile româneşti, pe care le‑a şi reocupat în lunile următoare.

Dar şi după armistiţiul de la Compiègne s‑au mai încheiat armistiţii separate, cum a fost cel de la Belgrad („Convenţia de la Belgrad”, 13 noiembrie 1918), care, în mod ciudat, nu era un armistiţiu de pace, căci acolo nu era nici un război, şi avea loc între o armată franceză, condusă de generalul Franchet d’Esperey, şi guvernele unor ţări care, de fapt, nu erau recunoscute ca atare de către Franţa, şi anume Ungaria şi Serbia.

Din punct de vedere militar, convenţia‑armistiţiu de la Belgrad garanta, prin trupele franceze, interpuse între Ungaria şi Serbia, imposibilitatea unui conflict între armatele acestora, dar mai prevedea o retragere spre Nord a trupelor maghiare şi permitea sârbilor ocuparea teritoriului de la Nordul Dunării şi, respectiv, a Banatului până la Timişoara. În plus, la sugestia Ungariei, care se considera astfel recunoscută ca ţară neutră, diferită de Austro‑Ungaria, i se permitea acesteia ocuparea unor teritorii în Slovacia şi Transilvania. Toate acestea, fără consultarea celorlalte state, ale căror teritorii erau ameninţate prin invaziile sârbilor şi ale maghiarilor. Generalul francez a procedat cu totul arbitrar, fără să‑l intereseze convenţiile anterioare semnate de Franţa la 17 august 1916, pe care probabil că nici nu le cunoştea, comportându‑se mai degrabă ca un aliat al Ungariei şi al Serbiei. Consecinţele acestui armistiţiu vor produce evenimente imediat următoare extrem de grave: declanşarea războaielor ungaro‑române şi ungaro‑slovace, soldate cu zeci de mii de morţi, sute de mii de răniţi şi dispăruţi, pagube materiale imense, atrocităţi ale trupelor maghiare de neimaginat, instaurarea regimurilor sovietice de tip bolşevic şi, în fine, capitularea Ungariei la 4 august 1919. Toate acestea, sub privirea îngăduitoare a trupelor franceze.

Indiferent însă de atitudinea francezilor, atrocităţile comise de unguri, în partea de Sud‑Vest a Transilvaniei, asupra populaţiei româneşti, extinderea ocupaţiei maghiare spre zona centrală a Transilvaniei şi atacurile împotriva armatei române din zona Munţilor Apuseni au determinat reacţia României şi deschiderea ostilităţilor transformate într‑un război autentic. Românii ajung la limitele teritoriale impuse de generalul francez, dar sunt atacaţi în continuare de maghiari, pe care îi alungă până la limitele stabilite de reprezentanţii Antantei din 1916, adică până pe râul Tisa.

Între timp Ungaria se transformă în Republică Sovietică şi conducerea comunistă propune (la 30 aprilie 1919) un armistiţiu trupelor române de pe Tisa. Românii sunt de acord, dar, în vederea păcii, pun condiţii recuperatorii pentru daunele produse de armatele ungureşti pe teritoriul Transilvaniei pe durata războiului. Se aşteptau negocieri ulterioare. Trupele româneşti s‑au oprit pe Tisa, iar armata ungară se pregătea între timp de noi atacuri, pe care le‑a şi declanşat împotriva Slovaciei (la 30 mai 1919).

Ocuparea Slovaciei de către trupele maghiare şi înfiinţarea Republicii Sovietice Slovace a fost surprinzătoare pentru conducerea Antantei care, în totală necunoaştere a situaţiei din zonă, a învinuit România, pe care a şi sancţionat‑o, pentru intervenţia împotriva Ungariei, în ciuda armistiţiului cu Ungaria, pe care România l‑a respectat. S‑a propus şi retragerea trupelor române pentru „salvarea” regimului comunist din Ungaria.

Încurajaţi de victoria împotriva Slovaciei şi de atitudinea favorabilă a conducătorilor de state întrunite la Paris, maghiarii încalcă armistiţiul cu România şi atacă (20 iulie 1919) trupele române de pe malul stâng al Tisei, care, nepregătite, se retrag şi se pregătesc de contraatac.

Rezultatele celui de‑al doilea război ungaro‑român se cunosc. Este vorba de alungarea comuniştilor, de sfârşitul Republicii Sovietice Ungare, de capitularea Ungariei, predarea şi dezarmarea trupelor şi ocuparea Budapestei (4 august 1919). Ceea ce urma să se petreacă în mod firesc era reactualizarea armistiţiului din 30 aprilie 1919 şi obligarea Ungariei, datorită capitulării, să respecte toate condiţiile pe care le‑ar fi impus România, ţara învingătoare. Retragerea armatei române pe graniţa promisă în 1916, pe râul Tisa, trebuia să se petreacă numai după semnarea tratatului de pace cu Ungaria, până atunci ocuparea Ungariei învinse era legitimă.

Din păcate, reprezentanţii marilor puteri, în special americani şi britanici, dar şi francezi, erau nemulţumiţi de succesele armatei române şi planificau sancţiuni extrem de dure la adresa României, chiar intervenţie armată şi retragerea din provinciile care se uniseră cu aceasta. Nu discutăm aici motivele (economice) care stăteau la baza acestor atitudini, de a favoriza toţi inamicii României, ci ne mărginim la acel ultimatum, un fel de somaţie care se trimite de regulă unei ţări înaintea declaraţiei de război, de către reprezentanţii Conferinţei pentru pace de la Paris către guvernul României (15 noiembrie 1919).

Cert este faptul că din ultimatum reiese că rău au făcut românii că au intervenit în Ungaria, că trebuie să se retragă imediat, fără nici o pretenţie, deci fără armistiţiu şi fără vreo pace cu Ungaria; că li se acordă opt zile pentru a se supune ordinelor venite de la Paris. „Consiliul Suprem [al Conferinţei de Pace de la Paris] se va vedea constrâns, cu cel mai profund regret, să rupă relaţiile cu România, dar cel puţin are conştiinţa împăcată că a împins răbdarea până la ultimele sale limite”.

Acest ultimatum este unul dintre cele mai triste acte pe care au fost nevoiţi să le îndure românii după încheierea Marelui Război, după alte două războaie câştigate cu multe jertfe, care n‑au fost încheiate prin niciun armistiţiu şi nici o pace, iar retragerea armatei române, în loc să fie glorioasă, a fost interpretată ca o alungare de pe nişte teritorii pe care nu le‑ar fi cucerit prin lupte. Din această cauză şi achiziţiile armatei române din Ungaria au fost considerate frauduloase, uitându‑se de cele austro‑ungare de pe teritoriul nostru care au fost de mult mai mare amploare şi de o durată considerabil mai îndelungată. Dar, ca şi în alte cazuri, se adevereşte vorba românească despre facerea de bine.

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S‑a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now