Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Ioan‑Aurel Pop: Politica faptului împlinit în crearea României moderne (I)

Ioan‑Aurel Pop: Politica faptului împlinit în crearea României moderne (I)

Se spune adesea că românii au fost un pion pe scena istoriei şi că împlinirile lor se datorează împrejurărilor internaţionale, marilor puteri, victoriilor altora, simpatiilor de care aceştia s‑au bucurat printre conducătorii lumii, norocului. Este şi adevăr în această constatare, numai că ea nu‑i priveşte doar pe români

În 2019, se împlinesc 160 de ani de la unirea Moldovei şi Ţării Româneşti şi de la formarea nucleului statului român modern. Faptul acesta ne obligă să ne gândim cu multă seriozitate la trecutul românilor şi să recunoaştem că primele temelii ale Ţării Româneşti întregite în 1918 s‑au pus demult, pe la finele mileniului I al erei creştine. Astfel, suntem departe de „100 de ani de România” – cum titrau unele ziare şi televiziuni în 2018 – fiind mult mai aproape de „1 000 de ani de România/ Ţara Românească”. Cum s‑a petrecut, totuşi, „miracolul” alcătuirii statului român unitar modern în scurtul interval de timp de şase decenii, dintre anii 1859 şi 1918?

Se spune adesea că românii au fost un pion pe scena istoriei şi că împlinirile lor se datorează împrejurărilor internaţionale, marilor puteri, victoriilor altora, simpatiilor de care aceştia s‑au bucurat printre conducătorii lumii, norocului. Este şi adevăr în această constatare, numai că ea nu‑i priveşte doar pe români. Întotdeauna, marile decizii în marea istorie şi pe scena de prim-plan a lumii nu le‑au luat cei mici, ci protagoniştii. Niciodată ţările şi naţiunile nu au fost egale între ele, în ciuda prevederilor unor documente internaţionale mai recente, în ciuda unor declaraţii de principii şi încercărilor de a elimina această discriminare. Pe lângă aceasta, toate popoarele mici au propriile particularităţi ale evoluţiei lor, particularităţi care nu permit celor mari să le domine pe de‑a‑ntregul sau să‑şi impună în totalitate propria voinţă.

În cazul românesc, această particularitate s‑a chemat „la politique du fait accompli”, adică „politica faptului împlinit”. Se ştie, de exemplu, că unirea de la 1859 a fost posibilă în acel moment datorită Războiului Crimeii, din anii 1853‑1856, a înfrângerii Rusiei şi a derulării Congresului de Pace de la Paris din 1856. Din experienţa istorică, se ştie că, atunci când Rusia a avut perioade de decadenţă, românilor le‑a mers relativ bine şi că, atunci când Rusia a avut epoci de glorie, România s‑a aflat în declin sau a suferit mari pierderi. La 1856‑1858, chiar dacă unele dintre marile puteri, în frunte cu Franţa, voiau unirea Moldovei şi Ţării Româneşti (nu de dragul românilor, ci din dorinţa promovării intereselor franceze la Dunărea de Jos şi la Carpaţi) şi cu toate că, prin adunările ad‑hoc, românii s‑au pronunţat ferm – cu mijloacele democraţiei europene incipiente de atunci – pentru unire, Conferinţa de la Paris din 1858 a dat problemei româneşti o soluţie parţială: formarea unei uniuni cu numele de „Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei”, cu doi principi, două guverne, două adunări legislative, două capitale şi cu majoritatea instituţiilor dublate şi paralele. Aici trebuia să se oprească realitatea românească a timpului, în ciuda voinţei naţionale, adică a vrerii românilor de a se uni deplin. Şi totuşi, nu a fost aşa cum au vrut stăpânii Europei, fiindcă, la scurtă vreme după 1858, românii aveau un singur principe, un stat cu numele de România, un guvern, o singură adunare legiuitoare, o singură capitală, o singură armată etc. Primul pas, decisiv, care a dat apoi posibilitatea derulării celorlalţi paşi, a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă la Iaşi şi la Bucureşti. Această situaţie, deşi nu era interzisă în mod concret de vreun document internaţional, nu era nici prevăzută şi nici aşteptată pe scena internaţională. În adoptarea acestei soluţii, au intrat în scenă românii, prin liderii lor înţelepţi, care s‑au plasat contra prevederilor şi aşteptărilor marilor puteri (încurajaţi şi stimulaţi, totuşi, de unele dintre aceste puteri simpatizante ale cauzei româneşti).

În a doua etapă a unirii noastre, la 1877, aproape nimeni pe plan internaţional nu prevedea şi nu aştepta proclamarea independenţei absolute a României, nici nu dorea recunoaşterea acesteia şi nici alăturarea Dobrogei la România. În primăvara anului 1877, nici măcar Rusia, aflată pe cale de a declanşa războiul contra Imperiului Otoman, nu voia niciun fel de ajutor direct românesc şi, cu atât mai puţin, o cooperare militară cu armata română în conflictul armat de la sud de Dunăre. Românii, însă, s‑au dovedit până la urmă indispensabili victoriei Rusiei contra turcilor, au participat la lupta directă şi au câştigat aproape singuri marea bătălie de la complexul de fortificaţii de la Plevna (faimoase au rămas asalturile de la redutele Griviţa I şi Griviţa II), au mai luptat la Smârdan, Rahova şi Vidin, s‑au întors victorioşi. Fără această biruinţă şi fără acest mare sacrificiu, recunoaşterea internaţională a independenţei reale a României (realizate, oricum, foarte greu) ar fi fost pusă, desigur, sub semnul întrebării, ca şi apartenenţa provinciei dintre Dunăre şi Mare la România. Aşa, la scurtă vreme, România şi‑a creat Banca Naţională (1880), s‑a transformat în regat (1881), iar Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală. Prin urmare, românii au acţionat şi în acest caz în mod atipic.

În fine, nici la 1914‑1916‑1918‑1920 nu a fost altminteri. Românii au ştiut şi atunci – prin conducătorii lor – că au nevoie de marile puteri ca să‑şi desăvârşească unitatea politică naţională. Se spune însă, adesea, azi, cu reproş, că românii au acţionat numai în funcţie de propriile interese, că s‑au aliat iniţial cu Germania (1883) şi că ulterior (după mai bine de 30 de ani, în condiţii internaţionale total schimbate) şi‑ar fi călcat angajamentele, s‑ar fi declarat neutri (1914) şi că ar fi chiar trădat, intrând în luptă de partea Antantei (1916), că ar fi luptat – fără mari succese – numai doi ani şi că ar fi câştigat apoi totul etc. Aceasta este o manieră total anistorică de a trata trecutul. Ea se potriveşte discuţiilor colocviale, de cafenea, dar nu istoriografiei. Toate ţările care au pregătit şi au luptat în Primul Război Mondial – ca şi în oricare alt război – au făcut‑o nu pentru gloria altora, nici pentru impunerea păcii universale şi nici pentru binele omenirii, ci pentru a obţine avantaje individuale cât mai mari şi pentru satisfacerea propriilor interese. De ce să fi fost românii altruişti, pe această scenă atât de cruntă a vieţii, în cadrul căreia fiecare urmărea să obţină pentru sine cât mai mult? Iar apoi, trebuie notat că şi alte state au schimbat taberele şi au rămas o vreme în afara conflictului armat. Mai mult, românii nu au luptat doar doi ani în război, între 1916 şi 1918, ci patru ani grei, pentru că circa jumătate (dintre toţi românii de atunci) nu trăiau în România, iar aceştia au întrat în luptă încă din 1914, odată cu ţările din care făceau parte (Rusia, Austro‑Ungaria, anumite state din Balcani). Românii ardeleni, bănăţeni, crişeni, maramureşeni, bucovineni, basarabeni etc. erau în 1916 obosiţi de război, sacrificaţi, sărăciţi, flămânzi, orfani, singuri şi deznădăjduiţi. Este evident că alăturarea României la ţările Antantei le‑a dat celor mai mulţi dintre aceştia o speranţă. La 1918, s‑au destrămat marile imperii (German, Austro‑Ungar, Ţarist, Otoman) şi s‑au creat noi state naţionale (sau federale), s‑au întregit altele, au reînviat unele destrămate între timp: Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, România, Cehoslovacia, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Austria, Ungaria etc. Aceste state s‑au proclamat şi s‑au întruchipat, în acel memorabil an 1918, în maniere foarte diferite şi prin concursul unor forţe naţionale, sociale, politice şi/sau militare foarte diverse. Provinciile care s‑au unit cu România în 1918 sunt, în ordine cronologică, Basarabia, Bucovina şi Transilvania (în sens larg, cu Transilvania voievodală, Banatul, Crişana şi Maramureşul). Această unire, desăvârşită la 1 Decembrie 1918, este şi ea atipică, neaşteptată pe plan internaţional şi chiar naţional. Evident, toate aceste provincii aveau majoritate (absolută sau relativă) românească şi era de aşteptat că aveau să devină parte a României, dar era greu de prevăzut că acest fapt s‑ar fi putut produce concomitent, ca rezultat nemijlocit al Marelui Război. Toţi observatorii politici de atunci ştiau că, dacă România ar fi intrat în război alături de Germania şi Austro‑Ungaria (confirm acordurilor secrete semnate în 1883) – adică în Tripla Alianţă –, atunci, în caz de victorie, ar fi putut obţine unirea Basarabiei, smulsă de la inamic, mai exact de la Rusia. Dimpotrivă, dacă România ar fi intrat în luptă alături de Franţa, Anglia şi Rusia, atunci, în caz de victorie, ar fi putut vedea aievea unirea Bucovinei şi Transilvaniei, luate de la Austro‑Ungaria. În acest caz, Basarabia ar fi rămas mai departe sub ruşi, deoarece nu‑i puteai cere unui aliat să‑ţi dea ceea ce pretindea că este al său. Or, la 1918, România a obţinut întregirea edificiului naţional şi spre est, şi spre nord, şi spre vest, ceea ce era complet neaşteptat şi neobişnuit. Prin urmare, cu toate că Tripla Înţelegere a ieşit învingătoare, România a putut avea şi Basarabia, din moment ce Rusia nu a mai figurat printre învingători. Fireşte, dacă ar fi să facem istorie contrafactuală, este greu de presupus că Basarabia s‑ar fi putut uni atunci cu România, dacă Rusia nu ar fi defectat şi nu ar fi încheiat pacea de la Brest‑Litovsk, semnată la 3 martie 1918, dacă bandele de bolşevici nu ar fi îna­intat spre Apus şi nu ar fi speriat democraţiile occidentale prin încercarea de a se impune până în Ungaria şi Bavaria.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now