Parodia ia locul realităţii sau realitatea se parodiază? Aparent acelaşi lucru, cele două situaţii sunt inegale şi, mai ales, conturează perspective de viitor cât se poate de diferite. Dacă parodia se infiltrează în locul realităţii, rămâne, măcar teoretic, posibilitatea ca realitatea să‑şi recapete puterea în viitor şi să înlăture parodia, reluându‑şi locul ce‑i aparţine de drept. Dar dacă realitatea suferă un fenomen de parodizare, transformându‑se într‑o parodie a ei însăşi, refacerea situaţiei fireşti poate deveni imposibilă. Pentru noua situaţie dominată de parodie, vechea realitate va părea, desigur, ridicolă. Modelul parodic va căpăta statut de realitate oficială, iar vechea realitate va ajunge ridicolă. Sobrietatea şi ierarhia vor fi mărci ale unei lumi pe care o majoritate din viitor le va considera parodice. Este posibil un asemenea scenariu?
Privim parodia că pe o imitaţie burlescă a realităţii, involuntară, în esenţa ei autentică, cu alte cuvinte, inconştientă de caracterul ei parodic, nejucată, realizată de figuri ridicole, luate individual, iar realitatea ca pe acea stare sobră, firească, dominată de bun-simţ, o ordine naturală de ierarhii de valori. Figurile ridicole în interacţiune fac spectacolul parodiei. Tipul parodic este posesorul unei ştiinţe speciale de avansare socială şi profesională în afara ierarhiilor, a confruntărilor profesionale, a evaluărilor autentice. Cu un simţ excepţional al scurtăturilor, tipul parodic are ştiinţa de a se descurca. Personajele din tipul parodic se recunosc între ele, se solidarizează în mod natural şi formează o adevărată castă ce îşi propune explicit înlocuirea modelului original pentru simplul motiv că acesta le pune în lumină condiţia parodică. Posesori ai bunului‑simţ caracteristic lumii pe cale de dispariţie, pre‑postmodernă, modelele originale lasă deseori voluntar locul modelului parodic, într‑un defetism de înţeles, dar nefast. Când defetismul autenticităţii nu apare singur, modelul parodic obţine victoria prin forţa non‑bunului‑simţ, a scurtăturii, a micilor maşinaţiuni, legale şi ilegale. Solidaritatea mediocrităţii parodice este, din păcate, mai puternică decât solidaritatea valorilor; reţeaua modelului parodic se va extinde şi se va întări, ajungând dominantă.
Asaltul parodiei asupra realităţii este evident, spre orice aspect al societăţii am întoarce privirea. Să ne uităm numai la clasa politică occidentală şi să o comparăm cu liderii Occidentului din anii ‘80; vom descoperi figuri parodice ale liderilor autentici. În postmodernitate, relativizarea criteriilor (combaterea ideii „conservatoare” că lumea are şi trebuie să aibă o ordine şi o ierarhie) a făcut inevitabilă apariţia tipului ridicol. Eliminarea discriminării a dat deseori rezultate practice nefaste (m‑am referit cu alt prilej la poliţiştii de 1,60 m), iar accentuarea percepţiei că universalitatea aspiraţiilor este un drept natural, devenit şi legal, omiţându‑se inegalitatea naturală, a dus la situaţia în care prototipul original ajunge să fie înlocuit de o variantă care nu este nici măcar una mai slabă, aproximativă, a tipului ideal, ci una ridicolă. Statute care înainte erau accesibile doar unor elite au devenit, prin „democratizare”, atât de uşor accesibile, încât au devenit parodice; tipul
parodic a ajuns să contamineze şi varianta originală a modelului, astfel încât în realitate nu se mai percepe modelul original. Putem da aici ca exemplu tipologia profesorului universitar, dar şi, desigur, instituţia doctoratului. Relaxarea criteriilor de ajungere la titlul de profesor (şi profesionalizarea metodelor de accelerare a vitezei de dobândire a acestui statut) sau la cea de doctor a dus la o inflaţie care, la fel ca în cazul monedei, a devalorizat tipul original. S‑a format o majoritate a categoriei care funcţionează în paradigmă parodică; această majoritate ia locul elitei fireşti, cu alte cuvinte, parodia ia locul realităţii: parodia de profesor universitar şi parodia de doctorat devin dominante.
Parodia a devenit o ideologie şi o practică a pragmatismului. Tipul parodic se ia în serios la modul mistico‑filosofic. Dar categoriile kantiene de percepere a realităţii suferă la el o mutaţie semnificativă; un filtru al intelectului parodicului nu va putea deosebi universalul de particular, pozitivul de negativ, va încurca atribuirea cauzelor, va atribui calităţi greşite, va avea o imagine distorsionată asupra perfecţiunii, nu va putea atribui valoarea de adevăr, nu va depista unitatea din diversitate, va predica greşit etc. În schimb, un lucru are valoare absolută pentru tipul parodic: fotografia.
Contaminarea parodică a realităţii va afecta din ce în ce mai multe domenii, cuprinzând nu numai tipologii uman profesionale (deşi aici inversiunea realitate‑parodie este cea mai flagrantă), ci şi domenii ale creativităţii. În multe privinţe, în multe zone ale creativităţii contemporane, ceea ce se iveşte este o parodie a trecutului. O producţie Război şi pace din ultimii ani este o parodie a magnificului Război şi pace a lui Serghei Bondarciuk din 1965, doar prin faptul că are ambiţia de a se compara cu capodopera din 1965. Ambiţia de comparare sau de continuare intelectuală a trecutului sfârşeşte iremediabil în parodie.
Ce va urma?
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
