În căutarea sincronizării

Sincronismul, tradiționalismul și protocronismul sunt viziunile clasice asupra formării culturii române și, subsecvent, asupra participării ei la cultura universală; le regăsim ecourile și în cultura contemporană; dezbaterea continuă, la fel cum continuă și încercarea fiecăreia din aceste ideologii de a‑și afirma prevalența și meritele. Sincronismul, o ideologie eminamente europenistă, manifestat în spirit revoluționar radical încă de generația pașoptistă, mult înainte de formularea teoriei de Eugen Lovinescu, poziție pe care Edgar Papu o acuza de „complex retardar”^[1], a militat pentru adoptarea la zi a culturii europene, printr‑o asimilare radicală și rapidă, urmând ca, parte a culturii europene, cultura română să participe la cultura universală.

Sincronismul pleacă de la recunoașterea distincției dintre culturi mari și culturi mici, dintre centru și periferii, recunoscând minoratul culturii române, startul ei tardiv, decalajul major față de cultura europeană în momentul de sincronizare politică cu întreaga Europă – Revoluția de la 1848. Din perspectiva sincronismului, în momentul zero, 1848, era nevoie de demararea unui proces de asimilare rapidă a ceea ce era deja dat în cultura europeană, pentru ajungerea ei din urmă, în căutarea unui moment ideal de sincronizare efectivă. Tradiționalismul, la rândul său, apărut ca o reacție la sincronism, încă din perioada pașoptistă, propunea edificarea unei culturi naționale extrasă din cultura tradițională, din specificul său, originală ca formă și conținut, respingând imitarea culturii europene; cultura tradițională, crede tradiționalismul, are toate atuurile pentru o exprimare proprie. Acel element radical al nucleului de idei al sincronismului – puține elemente din cultura tradițională au vreo valoare în procesul de construire a unei culturi naționale moderne – a fost principalul element care a stat în spatele energiei ideologiei tradiționaliste.

La aceasta se adaugă teama față de vocația laică a culturii moderne, de tendința seculară a modernizării, dar și teama pentru destinul culturii și civilizației tradiționale pe măsura avansării culturii moderne, teamă care, privită diacronic, s‑a dovedit justificată. În dezbaterea sincronism/ tradiționalism, de o actualitate certă, a intervenit în anii ’70 Edgar Papu, făcând o amplă pledoarie pentru „virtutea protocronică” a spiritului românesc în volumul Din clasicii noștri, cu tentă antisincronism foarte decisă, semnalând că în cultura română s‑au făcut simțite prime inițiative înaintea unor demersuri similare din cultura occidentală.^[2] De altfel, el își revendică și paternitatea formulei protocronism românesc, gândită „în opoziție cu ideea sincronismului, adică a năzuinței ce alimentează o conștiință retardară”.^[3] Nu este vorba, așadar, de o formă a tradiționalismului; protocronismul nu pune în valoare cultura tradițională, ci afirmă existența unei culturi românești „culte” încă din perioada medievală, cu vocație avangardistă, privită la nivel european; este de subliniat deci atât ideea de existență a unei culturi românești mult înainte ca sincronismul să pună problema startului, formelor și surselor acesteia, cât și ideea vocației sale avangardiste. Forțele creatoare s‑au făcut simțite mult înaintea forțelor receptoare/ imitatoare; pentru a‑și susține teoria, Edgar Papu dă următoarele exemple: Neagoe Basarab reprezintă tipul de hombre secreto al barocului, Istoria ieroglifică prezintă elemente romantice avant la lettre, Vasile Alecsandri este primul poet impresionist, Camil Petrescu are inițiative tehnice concomitente cu W. Faulkner, Mateiu Caragiale este „cel mai laborios prozator din istoria literară a lumii”, C. Negruzzi este primul prozator din literatura universală care „acordă tratamentul viguros unei narațiuni istorice de mare valoare”, Eminescu este atât un precursor al poeziei moderne, cât și primul existențialist, Arhanghelii este primul roman din literatura universală în care personajul principal nu este o ființă umană. Este ușor de demontat entuziasmul protocronist prin câteva argumente lejere. Astfel, chiar dacă în anumite opere românești există elemente inovatoare confirmate ulterior în cultura europeană, trebuie făcută o netă diferență între prime inițiative (deseori elemente sporadice, în formă primară) și curente plenare; aceste prime inițiative românești cu valențe protocroniste nu au ajuns în zone de validare culturală și, desigur, nu au avut rolul de generare a unor mișcări sau curente culturale, fiind fapte culturale izolate.

Fragment din prefața la vol. Desvăluirea ființei. Martin Heidegger în filosofia românească interbelică, studiu introductiv de Vasile Muscă, Editura Ideea Europeană, 2024

■ Romancier, eseist

Note:
^[1] Edgar Papu, Din clasicii noștri, Editura Eminescu, 1977.
^[2] Edgar Papu, op. cit., p. 14.
^[3] Edgar Papu, op.cit., p. 9.

Mirel Taloș