Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Hans‑Christian Maner: Primul Război Mondial în Ardeal şi în România prin lentila unor militari şi istorici din mediul german

Hans‑Christian Maner: Primul Război Mondial în Ardeal şi în România prin lentila unor militari şi istorici din mediul german

Primul Război Mondial începe pentru România la 27 august 1916, odată cu declararea de război Austro‑Ungariei. O zi mai târziu urmează declaraţia de război a Germaniei făcută României. După ce la început românii înaintează în Ardeal, ofensiva armatei române este oprită, urmând respingerea ei de către armata a 9‑a formată din unităţile germane şi habsburgice de sub comanda generalului prusac Erich von Falkenhayn. În sudul ţării, general‑feldmareşalul August von Mackensen reuşeşte, printr‑o ofensivă împreună cu trupe germane, bulgare şi turceşti, să intre în Dobrogea.[1] Cele două armate ale Puterilor Centrale înaintează în România, iar la 6 decembrie 1916 intră în Bucureşti. La graniţa cu Moldova, pe Siret, frontul este însă oprit şi ia forma războiului de poziţie. Sudul ţării şi Bucureştiul rămân ocupate de Puterile Centrale. Regimul de ocupaţie a durat aproape doi ani, până în noiembrie 1918. Bucureştiul este părăsit de administraţia militară germană la 12 noiembrie, o zi după armistiţiul de la Compiègne.[2]
Prezenţa germană în sudul României şi în capitală ridică întrebarea: cum este văzut războiul în Ardeal şi în România prin perspectiva germană? În contextul dezvoltării istoriografiei germane privind Primul Război Mondial în România, voi axa expunerea mea pe relatări ale contemporanilor asupra războiului şi a ocupaţiei între anii 1916 şi 1918. Cu o privire asupra intereselor cercetării actuale şi a unor concluzii voi încheia.

Cercetarea clasică cea mai de seamă asupra imaginii românilor în mediul german până la 1918 este expusă în cartea romanistului Klaus Heitmann, apărută între timp şi în traducere românească.[3] Asupra războiului în România şi a ocupaţiei, din perspectiva germană au făcut cercetări, printre alţii Michael Kroner, Günter Klein şi Gundula Gahlen.[4] La ei se găsesc importante indicaţii privind izvoarele documentare, reflecţii şi citate valoroase de care mă voi folosi în expunerea mea.

Împlinirea a o sută de ani de la Primul Război Mondial a dus în mediul german la o mulţime de festivităţi şi publicaţii. Privirea asupra estului continentului a fost legată repetat cu atribute explicative: „100 de ani de la campania militară în România. Războiul uitat”[5] sau „frontul uitat din est 1914/1915”, „războiul neglijat”, sau „războiul necunoscut”. Campania militară din România este menţionată ca un deziderat al cercetării. Cu aceasta s‑a semnalat pe deplin că războiul în Europa de sud‑est, în general, în România şi la cotitura Carpaţilor, în special, nu numai în cercetare, dar şi în conştiinţa publică nu a fost până acum prezent. S‑a încercat ca această lipsă să fie compensată în special prin noi proiecte şi publicaţii.[6] Aceasta se explică prin faptul că Primul Război Mondial în general, cât şi războiul în estul şi în sud‑estul Europei în special nu au constituit în ştiinţa istorică germană o temă deosebită în cercetare. Cel de al Doilea Război Mondial şi atitudinea faţă de brutalităţile lui au trecut Primul Război pe planul al doilea. Controversele asupra cărţii istoricului din Hamburg Fritz Fischer din anul 1961 au dat impuls cercetării. Acestea s‑au concentrat de alt­fel asupra Primului Război ca fenomen „occidental”. În mediul german a dominat până în prezent tendinţa de marginalizare, de excludere a războiului din Europa de sud‑est din contextul complex al Primului Război Mondial. Statele din vestul şi nordul Europei, egal dacă au fost aliaţi sau duşmani, au fost văzute ca aparţinând aceleiaşi cauze, aceleiaşi categorii, pe când Europa de est şi de sud‑est a fost considerată ca „înapoiată”, „străină”, „difuză şi nedefinită”.

În timp ce în cercetare, condiţionat de aniversarea a o sută de ani de la Primul Război Mondial, se produce o deschidere asupra evenimentelor din estul şi sud‑estul Europei, cu totul alt­fel acestea, cât şi spaţiul de desfăşurare sunt prezente în memoria participanţilor şi a observatorilor din timpul războiului.

În memoria colectivă a contemporanilor, în Germania campania militară din România 1916/1917 a găsit o largă răspândire, ceea ce a fost receptat deja de mai multe ori în cercetare.[7] În descrierea făcută de grade militare inferioare şi de generali, din care voi reda câteva exemple, atât operaţiile, cât şi strategia militară cu precădere, dar şi descrierile cultural‑istorice ale ţării şi locuitorilor săi au găsit un spaţiu întins.

Presa contemporană a scris pe larg despre fiecare operaţiune militară, intrarea trupelor Puterilor Centrale în Bucureşti la 6 decembrie 1916 fiind euforic relatată. În ziarul Frankfurter Zeitung victoria a fost apreciată ca istorică, „cel mai mare succes militar şi al politicii de război de până acum”, care ar fi pus Puterile Antantei într‑o poziţie de apărare.[8] În acelaşi timp a fost exprimată speranţa de pace prin această victorie.

În cercul militarilor a dominat părerea că această campanie militară în România ar fi fost o „frumoasă” campanie.[9] Clericul militar bavarez Jakob Weis care la început a fost preot într‑o unitate sanitară, apoi preot de divizie şi în sfârşit duhovnic catolic referent în comandamentul superior al armatei de sub comanda general‑feld­mareşalului Mackensen, a publicat în 1917 o carte de amintiri sub titlul „Cu o divizie bavareză prin România” („Mit einer bayerischen Division durch Rumänien”). În ea el scrie: „a fi fost prezent în România (desigur, la operaţiunile militare), aceasta este un noroc pentru fiecare”.[10]
Cu totul alta, mai concretă, este perspectiva în observaţiile gradelor militare inferioare şi a soldaţilor. Un prim exemplu, pe care l‑am ales, sunt scrisorile de pe front ale locotenentului major de artilerie din Donaueschingen‑Germania, August Dänzer. Observaţiile sale sunt deosebit de valoroase, deoarece Dänzer dispune de o bogată experienţă. Înainte de a fi trimis pe câmpul de luptă din Ardeal şi România, a luat parte la luptele din Alsacia, Tirol şi Serbia, la graniţa Greciei şi la Verdun.[11]
Aş mai dori să amintesc aici o relatare despre războiul din România. Este vorba de cartea mult comentată a lui Helmut Schittenhelm, „Răsboi. O istorie a soldaţilor din campania militară împotriva României”, apărută în anul 1937.[12] Prezentările eroice ale întâmplărilor din război care deja în timpul Republicii de la Weimar erau mult citite, aveau, desigur, o înaltă conjunctură în timpul nazismului. Sub forma unor biografii erau date exemple eroice. Cartea lui Schittenhelm este o literatură de război accesibilă tineretului, care îi pune la dispoziţie mitul luptei şi al jertfei, bine venite pentru ideologia naţional-socialismului. Pe lângă război ca eveniment pozitiv, acest gen de literatură avea ca scop să idealizeze timpul imperiului dinaintea Primului Război Mondial şi cu aceasta pierderea coloniilor şi a regiunilor din estul Europei, în sfârşit „zonele de graniţă, respectiv pe germanii din străinătate”, şi să împingă la revanşism.

Într‑o scrisoare de pe front a lui Dänzer, din regiunea muntelui Piatra Craiului mică din Carpaţii sudici, adresată surorii sale la 27 noiembrie 1916, el scrie: „minunat să‑i vezi, însă greu să lupţi în ei”.[13] Mai detaliat şi mai plastic descrie Schittenhelm scene concrete de luptă şi condiţiile vitrege în care trăiesc soldaţii, umezeala şi frigul. Astfel avem „strada de groază”, care se referă la şoseaua care leagă Ardealul de Muntenia prin trecătoarea Turnu Roşu, „pe care se află o dezordine imposibil de disociat de vehicole distruse, cai morţi şi soldaţi căzuţi”.[14]
Scoaterea în evidenţă a războiului în mişcare opus războiului de poziţie din vest, războiul ofensiv, care corespundea ideii militare a generalilor germani, revine repetat în paginile lui Schittenhelm. După războiul de scurtă durată, în comparaţie cu altele, Schittenhelm laudă „arta strategiei militare” pe care a accentuat‑o deja împăratul Wilhelm al II‑lea. În ordinul cabinetului său, cu ocazia decorării cu Crucea de Fier a lui Hindenburg la 9 decembrie 1916, se spune: „campania militară din România, care cu ajutorul lui Dumnezeu a dus la un strălucit succes, va fi preţuită în istoria războiului din toate timpurile ca un exemplu luminos al genialei arte a strategiei militare a războiului”.[15]
Pe lângă situaţia zilnică grea a soldaţilor, a luptelor şi extenuării, apare repetat un alt element: situaţia aprovizionării în Ardeal şi România. Într‑o scrisoare din Ardeal a lui Dänzer datată pe 19 septembrie 1916 se spune: „aici este ţara unde curge lapte şi miere. Bovine, porci, gâşte, raţe şi fructe există din belşug. Câmpul este în ordine. Fân este destul aici […]. Una peste alta o ţară bogată în care şi astăzi nu este încă foamete şi din câte înţeleg eu, ea sare altora în ochi”.[16]
Observaţii asemănătoare face Dänzer şi în România: „porci, porumb, torcătorie de mână, şliboviţă, toate acestea se găsesc. Pe lângă acestea ţara are în ea o predispoziţie sigură pentru o dezvoltare îmbelşugată. Caii au hrană îndestulătoare”.[17] Dänzer compară şi cu alte locuri unde au loc războaie şi stabileşte: „Longevitatea ţăranului este fără îndoială mai ridicată decât în Serbia. Locuinţele sunt în general mai bune, peste tot există case mai bune cu proprietari avuţi.”[18] Relatări pe această linie se găsesc şi în cartea lui Schittenhelm, care însă adaugă şi o altă perspectivă. Ocuparea unei „ţări mănoase”, aşa cum el numeşte România, ar fi de bază pentru „Germania asediată”, care asigură „aprovizionarea patriei” şi dă posibilitatea de a dejuca efectele „blocadei engleze de înfometare”.[19] Lauda aprovizionării îndestulătoare, cât şi aprecierea ofertei de mărfuri şi belşugul de alimente în Bucureşti este, nu în ultimă instanţă, văzută însă pe fundalul foametei din Germania în iarna napilor 1916/1917.

În Ardeal participanţii germani la război şi‑au amintit de patria lor germană. Astfel, August Dänzer, în scrisoarea din 14 septembrie 1916: „mi‑am dorit totdeauna să văd odată această ţară şi acum sunt aici intr‑un sat săsesc paşnic care este aşa de curat ca un oarecare sat german, iar oamenii îşi dau bună dimineaţa şi bună seara, iar dacă n‑ar fi şi ceva străin, aş crede că sunt în manevră într‑un sat din Pădurea Neagră”.[20] O scrisoare ulterioară sună şi mai emoţională: „aceste localităţi din Ardeal sunt minunate, curate, bogate şi atât de familiare. Aş putea crede că sunt acasă, pe înălţimile Pădurii Negre”.[21]
Relatările sunt, de asemenea, pline de expresii naţionaliste: „cu însufleţire au salutat saşii[.] Albastru şi roşu, culorile naţionale ale saşilor, fâlfâiau steagurile. Sunete germane, curăţenie germană, bunăstare germană, ne făceau să credem că departe de patrie eram din nou la tovarăşi de aceeaşi origine. Căci prezenţa trupelor germane în Ardeal a întărit din nou spatele saşilor germani, făcând şi mai evidentă apartenenţa lor la modul de viaţă şi puterea germană. Germanul începe din nou să se întindă spre est. Într‑adevăr, apariţia noastră iarăşi în Ţara Bârsei pentru prima dată după 600 de ani […] soldaţi germani, este un moment istoric”.[22]
Schittenhelm vede în „Ţara saşilor” „satele ospitaliere şi curate” în care „datine populare străbune s‑au menţinut secole de-a rândul”. Sodaţii germani, sublinia Schittenhelm, erau văzuţi cu „ochi miraţi”. „Spiritul poporului german” va influenţa soldaţii: „pentru această patrie Transilvano‑germană, ei vor lupta ca şi pentru patria lor dintre Alpi şi Marea Nordului”.[23]
Schittenhelm nu se limitează la saşii din Ardeal, ci include şi şvabii bănăţeni. Privind cunoştinţele soldaţilor germani, Schittenhelm nu este mulţumit: „ei ştiau puţin, aproape nimic despre soarta oamenilor din spaţiul estic […] care au păstrat ceea ce au adus aici, care au trebuit să ducă o luptă disperată pentru naţia lor, fiind uitaţi de patria mamă. Cine şi‑a mai amintit de ei? Germania trebuie să înveţe a fi o mamă bună pentru copiii ei mulţi din străinătate. (…) poate ar trebui să fie acest război pentru a uni acelaşi sânge şi a‑l apăra pentru totdeauna de toate greutăţile”.[24]
În relatările participanţilor la război şi a călătorilor cu ocazia lui se găsesc pe lângă aprecierile pozitive şi numeroase observări negative asupra ţării şi oamenilor. Pe lângă interesele autorului şi predispoziţiile sale, un rol esenţial a jucat şi contextul timpului la formarea perspectivei. Un motiv important a fost adversitatea în război. Duşmanul a trebuit să fie înjosit, declasat.

Un exemplu printre multe altele este descrierea locotenentului major prusac Albert von Olberg, care în timpul războiului a fost şeful biroului superior de cenzură în serviciul pentru presa de război din Berlin. În volumul „Înaintarea victorioasă prin România” („Siegeszug durch Rumänien”), apărut în anul 1918, el scrie despre „ţăranul valah” că acesta se prăpădeşte în satul său şi că el îşi petrece „lungile seri de iarnă în somnolenţă şi beţie într‑o cameră neaerisită, în murdărie şi gângănii”.

În plus, el ar fi necultivat. „Caracterul oamenilor” ar fi definit prin indolenţă, prin umilitate servilă.[25]
Opinia negativă loveşte şi femeile. În ţara care se pare bizar orientală, femeile sunt „neprezentabile, timpuriu îmbătrânite şi rar drăguţe”, iar partea de jos a feţei „este voalată cu o basma”.[26] Nici femeile din oraş, în special cele din Bucureşti, nu sunt pe placul lui Olberg. Descrierea femeilor străine, imorale şi urâte, contrastează cu prototipul femeii germane, cu ochii albaştri, blonde, cu părul împletit în codiţe.[27]
Asemenea tablouri negative se găsesc şi la jurnalistul Otto Velburg sau la scriitorul Kurt Tucholsky. Aici trebuie avute în vedere în special punctul de vedere şi decepţiile personale, dar mai ales afirmaţiile făcute postfestum.[28] Pe când în cazul lui Tucholsky iese clar în evidenţă poziţia sa privind superioritatea popoarelor Europei Centrale, în cazul lui Velburg trebuie luată în cosiderare redactarea târzie şi apariţia în anul 1930.

Informaţiile ambivalente se referă şi la capitala Bucureşti. Prima impresie este formulată de Schittenhelm astfel: „colibe murdare şi dărăpănate – aceasta a fost prima impresie. Apoi, în imediata apropierea a locurilor murdare şi de cea mai mare sărăcie, case şi palate ale marelui oraş din est.[29] Această discordanţă se întâlneşte şi la Olberg. Cât de dispreţuitor şi negativ descrie femeile şi locuitorii satelor, tot atât de pozitiv este descris Bucureştiul, ca „mare oraş modern şi curat. Străzile principale şi laterale pavate şi asfaltate, foarte numeroase clădiri oficiale de stat, vile luxoase, hoteluri foarte bine întreţinute, multe restaurante ademenitoare şi cafenele deosebit de elegante [..], pe scurt un oraş modern.” În încheiere la aceste abundente caracterizări se găseşte, desigur, adaosul „ici şi acolo cu influenţă orientală”.[30]
Şi în notele general‑feldmareşalului Mackensen se găsesc aceste aprecieri pozitive, exprimate cu uimire. „În Berlin nu poate fi mai ordonat.”[31] Pe lângă aceasta Mackensen accentuează şi contrastele: „colibe şi palate”, „luxuriantă avuţie şi cea mai mare sărăcie”, „cea mai rafinată eleganţă şi incredibilă decadenţă”.[32]
Puţin măgulitoare este în notele lui şi caracterizarea societăţii bucureştene, astfel că aceasta se dedă desfătării şi demagogiei politice, este decadentă şi imorală.[33] Imaginea femeilor bucureştene urmează imediat. Acestea sunt imorale şi în special sumar îmbrăcate.[34] Mackensen trebuie să fi avut în vedere mai ales ofiţerii germani care s‑ar fi dedat unei vieţi uşoare şi s‑ar fi purtat nedemn. Într‑o avertizare secretă se spune: „Noi germanii avem obligaţia să respectăm morala poporului supus de noi. Eu aştept de aceea clar ca pe viitor fiecare ofiţer german să fie conştient de această datorie”.[35]
Noul „rege al României”, pe care Mackensen ar fi vrut personal să‑l întruchipeze,[36] accentuează influenţa germană pozitivă a regelui Carol I, care sub conducerea lui a introdus „ordinea şi disciplina” din administraţia germană şi în industrie şi agricultură.[37]
Ce concluzii se pot trage în încheiere din relatările şi notele prezentate asupra campaniei militare din România a Puterilor Centrale în 1916/1917 şi a ocupaţiei României din anii 1916‑1918? Ca bază pentru următoarele reflecţii aş dori să anticipez că nu există o descriere „obiectivă” şi, de asemenea, nici o privire „naivă” sau „nevinovată”. Fiecare redare în scris sau imagine oglindeşte anumite interese individuale, politice, economice sau ale societăţii. Prin urmare, în campania militară şi ocupaţia din România se poate recunoaşte în narativele contemporane de după 1916 o legătură strânsă de fiecare dată cu contextul politic. De condiţiile politice concrete date depind atât conţinutul, cât şi schimbarea atenţiei publice, dedicate operaţiilor de război din România. Astfel au apărut repetat noi oferte interpretative. Următoarele concluzii se leagă, de asemenea, şi de reflecţia noilor cercetări asupra războiului mondial.[38]
1. Din punct de vedere militar campania militară din România este caracterizată ca un război în mişcare şi de munte, spre deosebire de războiul de poziţie din vest şi de războiul cu Rusia. În regiuni în parte necarosabile au fost parcurse mari distanţe. Condiţiile fizico‑geografice nu permiteau, alt­fel decât în vest, decât artilerie uşoară, sau chiar deloc. Spre deosebire, în contrast cu uciderea industrializată şi anonimă a „falsului”, respectiv „înstrăinatului război” în vest, militarii au văzut în campania din România „adevăratul război” şi o „artă a strategiei militare”.
Caracterizarea servea, având în vedere catastrofa de pe frontul de vest şi răsărit, ca justificare şi ca superioritate şi glorificare a modului german de purtare a războiului, aşa cum se poate citi în însemnările lui Falkenhayn despre campania armatei a 9‑a în Ardeal. Acest război aparţine, scrie Falkenhayn, „sigur celor mai captivante capitole ale Marelui Război”. Voinţa de a învinge revine aici foarte clar, iar în acelaşi timp, cu privire asupra celui de al Doilea Război Mondial, se ridică soldatului un monument când se spune: nu există greutăţi care să nu poată fi învinse prin voinţa soldatului german.[39] Relatările despre campania din România pot fi apreciate ca un exemplu care se potriveşte exact pentru pregătirea celui de al Doilea Război Mondial.
Austro‑Ungaria şi mai ales Germania au acordat o importanţă deosebită războiului împotriva României. Acest lucru este evident nu numai din remarcile lui Falkenhayn, ci şi din amintirile de război ale marelui contrahent, general‑feldmareşalul Paul von Hindenburg: „Niciodată un stat atât de mic ca România n‑a avut un rol decisiv în istoria mondială într‑un moment la fel de oportun. Niciodată, mari puteri, ca Germania şi Austria la un loc, nu au fost la dispoziţia unei ţări care numără mai puţin decât a douăzecea parte a populaţiei celor două mari puteri, ca în cazul de faţă.[40]

2. O atenţie deosebită cade mai departe pe situaţia războiului de coaliţie, la care, printr‑o privire mai atentă, se ridică întrebarea asupra paradigmei succesului unui asemenea război. Nu numai Germania, Austro‑Ungaria, Bulgaria şi Turcia aveau intenţii politico‑militare, experienţe istorice, standarde şi mentalităţi proprii diferite, în parte foarte deosebite de cele ale partenerilor. Aceasta se potriveşte nu mai puţin şi adversarului, adică României şi Rusiei. Aici erau tensiuni clare legate de diferite interese depinzând fie de coaliţie, fie de natură naţională. Probleme de inferioritate sau de superioritate între parteneri, deosebiri culturale sau de mentalitate ies, de asemenea, în evidenţă. Un rol important joacă aci conceptul de „cultură militară” dezvoltată istoric.[41] Din însemnările lui Mackensen despre o luptă victorioasă în Dobrogea reiese clar când el scrie: „a fost o rivalitate între trei naţionalităţi, pe când de cealaltă parte ruşii şi românii s‑au lăsat în violenţă unul împotriva altuia”.[42] Despre diferitele poziţii ale aliaţilor, Germania, Austro‑Ungaria, Bulgaria şi Turcia, în campanie şi, în sfârşit, despre administraţia românească, Makensen se exprimă clar: „interesele contrare cer tratamente delicate”.[43]

3. O altă particularitate poate fi fenomenul „războiului fără limite”. Aceasta se referă la depăşirea graniţelor civilizaţiei printr‑o intenţionată rupere a tabuurilor şi încălcarea normelor ca o caracteristică a războiului în mişcare. Căile de legătură prelungite au avut ca urmare situaţii de lipsă şi greutăţi în aprovizionare, care au dus la încălcarea regulilor şi la crime. Pe lângă violenţa în serviciul naţiunii cu scopul creării unui stat naţional omogen etnic în Europa de sud‑est, campania militară română a fost caracterizată prin „desfiinţarea barierelor dintre militari şi populaţia civilă”. Populaţia civilă a fost văzută nu numai ca o coloană vertebrală pentru mersul războiului, ci şi ca obiect ţintit de duşman.

4. Din acestea se desprinde următorul aspect: poziţiile contrare ale diferiţilor participanţi la război, atât parteneri, cât şi adversari, revindecările naţionale maxime antagoniste, sunt strâns legate cu încărcătura de patriotism a războiului. Luptele şi victoriile au fost diferit cotate de fiecare parte, parţial chiar contrar amintite şi instrumentalizate. Rolul de victimă şi eroizarea sunt de aceea strâns legate.[44]

5. Războiul în România scoate clar în evidenţă nu numai slăbiciunea structurilor civile ale statului, ci şi a structurilor civile ale societăţii şi în special puterea, parţial supraputerea elitei militare. Aceasta este dovedită nu în ultimă instanţă de autoritate, de ţinuta administraţiei militare din Bucureşti.

6. Observaţii şi relatări ale contemporanilor asupra războiului, a ţării şi locuitorilor, dar şi a ocupaţiei pot în sfârşit fi văzute ca o parte a unui discurs pe care profesorul universitar american de istorie, originar din Bulgaria, Maria Todorova îl numeşte „Balcanism”. Balcanismul, care a luat naştere în ultima treime a secolului 19 şi s‑a dezvoltat mai departe în secolul 20, exprimă stereotipuri generale, cel puţin judecăţi denigratoare, privind valorile, asupra altora. Conceptul reia teoriile postmodernismului, care se întreabă cât sunt anumite spaţii geografice şi numele lor legate de judecăţi de valoare, de prejudecăţi şi stereotipuri şi cât pot influenţa atenţia şi caracterul conceptelor noastre privind categoriile şi însemnătatea denumirilor. Cuvintele de efect care schiţează cercetările în această direcţie sunt mental mapping, geografie simbolică, ocupaţia cu alteritatea, cu studiul imaginilor gândite şi discursive (Imagologie).

Teoria postcolonialismului arată în plus cum Occidentul a exercitat puterea sa asupra coloniilor sau a regiunilor care au depins de el prin cunoştinţele pe care le‑a produs şi reprezentările pe care le‑a putut construi. În conceptul „Orientalism” omul de ştiinţă în domeniul literaturii Edward Said numeşte Orientul „cealaltă parte”, împotriva căreia Occidentul a construit identitatea sa (fiecare identitate are nevoie de alteritate, asta înseamnă cealaltă parte, de care ea se delimitează). În acelaşi timp, Occidentul, politic puternic şi economic dominant, a creat cunoştinţe pe care, pe regiunile ce depindeau de el, le‑a putut descrie şi clasifica într‑un fel în care dominaţia vestică să apară ca o misiune civilizatoare, fiind astfel legitimată: în România şi în Bucureşti acest „Orient”, străin şi alt­fel, a ieşit la iveală, el trebuind să întâmpine progresul şi cultura.

Tabloul colonial de superioritate rămâne acelaşi chiar dacă este privit prin ochelarii naţionali. Războiul apare ca o datorie naţională de onoare, ca o necesitate de a-i ajuta în grabă pe fraţii şi surorile germane ameninţaţi în Ardeal şi în Banat. Prin războiul pentru „cei de un sânge cu noi” trebuia compensată, adică depăşită pierderea statutului de mare putere stabilită prin tratatul de la Versailles.

În rezumat. Scrierile şi imaginile despre campania militară în România şi ocupaţia necesită o analiză contextualizantă, deconstructivistă şi multiperspectivă.

Cercetarea istorică germană din ultimii ani scoate la iveală din uitare, în legătură cu controversa privind Primul Război Mondial, şi teatrul de operaţii din Europa de sud‑est şi arată particularităţile marcante ale războiului în partea de sud‑est a Europei, care nu numai că întregesc tabloul general al Primului Război Mondial, ci şi efectele sale asupra celui de al Doilea Război Mondial şi nu în ultimă instanţă asupra prezentului.

Prof. Hans‑Christian Maner,
Universitatea „Johannes Gutenberg”
din Mainz, Germania

Note:
[1] Pentru anul 1916 vezi Groß, Gerhard P.: Ein Nebenkriegsschauplatz. Die deutschen Operationen gegen Rumänien 1916. În: Angelow, Jürgen (Ed.): Der Erste Weltkrieg auf dem Balkan. Berlin‑ Brandenburg 2011, p. 143‑158.
[2] Völkl, Ekkehard: Rumänien. Vom 19. Jahrhundert bis in die Gegenwart. Regensburg 1995, 80‑81.
[3] Heitmann, Klaus: Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german, 1775‑1918. Un studiu imacologic. Iaşi, 2014.
[4] Vezi şi literatura menţionată în Gahlen, Gundula: German War Participants’Spatial Experiences in Romania 1916–1918. În: Topor, Claudiu‑Lucian / Rubel, Alexander (Ed.): „The Unknown War” from Eastern Europe. Romania between Allies and Enemies (1916‑1918). Iaşi 2017, p. 173‑187.
[5] Vezi http://projekt‑rumaenienfeldzug.de/?page_id=44& lang=de
[6] Vezi Angelow, Jürgen: Die Mittelmächte im Rumänienfeldzug von 1916/17. Kulturelle Transfers und Erinnerungskultur. În: Militärgeschichtliche Zeitschrift 66 (2007), 1, p. 132‑144.
[7] De exemplu, Kroner, Michael: Wie deutsche Armeeangehörige im Ersten Weltkrieg Rumänien erlebten. În: Südostdeutsche Vierteljahresblätter 45 (1996), p. 305-316; Klein, Günter: Die deutsche Besetzung in Rumänien von 1916 bis 1918 im Lichte der deutschen Weltkriegsmemorialistik. În: Zach, Krista / Zach, Cornelius R. (Ed.): Deutsche und Rumänen in der Erinnerungsliteratur. Memorialistik als Geschichtsquelle. München 2005, p. 145‑160; Heymel, Charlotte: Touristen an der Front: das Kriegserlebnis 1914‑1918 als Reiseerfahrung in zeitgenössischen Reiseberichten. Berlin 2007.
[8]  Frankfurter Zeitung, Abendblatt, 7. Dezember 1916; apud Gahlen, p. 291.
[9]  Klein, Die deutsche Besetzung in Rumänien, p. 145‑160.
[10]  Weis, Jakob: Mit einer Bayerischen Division durch Rumänien. Huber, Diessen bei München 1917, p. 113.
[11] Vezi biografia http://www.uni‑cms.net/feldpostsammlung/ index.php?art=42.
[12]  Asupra editurii şi asupra conţinutului vezi Folkerts, Imke: K. Thienemanns – ein Kinder‑ und Jugendbuchverlag in der NS‑Zeit. În: Archiv für Geschichte des Buchwesens, vol. 72 (2017).
[13] http://www.akpool.de/ansichtskarten/ 25002037
-ansichtskarte-postkarte-rumaenien-siebenbuergische-karpathen-kleiner-koenigstein; vezi şi Gahlen, Gundula: German War Participants‘ Spatial Experience in Romania 1916-1918. În: Topor, Claudiu-Lucian / Rubel, Alexander (Eds.): „Then Unknown War” from Eastern Europe. Romania between Allies and Enemies (1916-1018). Iaşi 1916, p. 173-187, aici p. 186.
[14]  Schittenhelm, Helmut: Rasboi. Eine Soldatengeschichte aus dem Feldzug gegen Rumänien. Stuttgart 1930, p. 37.
[15]  Apud Gahlen, Gundula: Deutung und Umdeutung des Rumänienfeldzuges in Deutschland zwischen 1916 und 1945. În: Angelow, Jürgen (Ed.): Der Erste Weltkrieg auf dem Balkan. Perspektiven der Forschung. Berlin 2011, p. 289‑310, aici p. 293.
[16]  Scrisoare din 19 septembrie 1916. În: Feldpost 1916/17. Die Briefe und Tagebücher des Oberleutnants August Dänzer aus Siebenbürgen und Rumänien. <http://www.uni‑cms.net/ feldpostsammlung/index.php?ID_dokument=568&ID=293>, p. 2‑3.
[17]  Scrisoare din 18. Dezember 1916. În: Ibid. <http://www.uni‑cms.net/feldpostsammlung/index.php?ID_dokument=193&ID=55>, p. 2. De asemenea, în scrisorile ulterioare de la Dänzer, la începutul anului 1917, se spune: „Se găseşte aici o mulţime de mâncare.” Vezi scrisoarea din 2 ianuarie 1917, în: Ibid. < http://www.uni‑cms.net/feldpostsammlung/index.php?ID=63>, p. 1.
[18]  Dänzer continuă: „Apoi, bâlbâie, zgâlţâie şi cârâie, că este o plăcere pentru un soldat flămând. Fânul şi porumbul pentru cai sunt, de asemenea, abundente.” Scrisoare din 3 ianuarie 1917. În: Ibid. <http://www.uni‑cms.net/feldpostsammlung/index.php?ID_dokument=200&ID=56>, p. 5.
[19]  Schittenhelm, Rasboi, p. 71.
[20]  Feldpost 1916/17. Die Briefe und Tagebücher des Oberleutnants August Dänzer aus Siebenbürgen und Rumänien. In: http://www.uni‑cms.net/feldpostsammlung/index.php?ID_ dokument=564&ID=292, p. 2-3. Scrisoare din 30. September 1916. În: Ibid. < http://www.uni-cms.net/feldpostsammlung/index.php?ID_dokument=574&ID=295>, p. 2‑3.
[21] Scrisoare din 10. Oktober 1916, In: Ebd. <http://www.uni‑cms.net/feldpostsammlung/index.php?ID_dokument=591&ID=298>, p. 4‑5.
[22] Ibid.
[23] Schittenhelm, Rasboi, p. 35.
[24] Ibid., p. 57-58.
[25] Olberg, Alfred von: Der Siegeszug durch Rumänien. Auf den Spuren unserer Armee. 1918, p. 217; apud Heymel, Touristen an der Front, p. 242.; Alfred von Olberg war bis 1918 preußischer Oberstleutnant im Kriegspresseamt und Leiter der Oberzensurstelle. Vgl. Altenhöner, Florian: Kommunikation und Kontrolle. Gerüchte und städtische Öffentlichkeiten in Berlin und London 1914/1918.
[26] Apud Heymel, Touristen an der Front, p. 243.
[27]  Ibid., p. 243-244.
[28] Kroner, Michael: Wie deutsche Armeeangehörige, p. 315.
[29] Schittenhelm, Rasboi, p. 77.
[30] Apud Klein, Die deutsche Besatzung in Rumänien, p. 148.
[31] Mackensen Briefe und Aufzeichnungen des Generalfeldmarschalls aus Krieg und Frieden. Coord. Wolfgang Foerster. Leipzig 1938, p. 311.
[32] Ibid., p. 323.
[33] Ibid., p. 324, 331.
[34] Vezi Kroner, Wie deutsche Armeeangehörige, p. 309.
[35] Apud Klein, Die deutsche Besatzung in Rumänien, p. 155.
[36] Vezi şi Schwarzmüller, Theo: Zwischen Kaiser und „Führer”. Generalfeldmarschall August von Mackensen. Eine politische Biographie. Paderborn et al. 1995, p. 144.
[37] Mackensen Briefe und Aufzeichnungen, p. 325-332.
[38] Angelow, Jürgen: Der Erste Weltkrieg auf dem Balkan. Neue Fragestellungen und Erklärungen. În: Bauerkämper, Arnd / Julien, Elise (Ed.): Durchhalten! Krieg und Gesellschaft im Vergleich 1914-1918. Göttingen, 2010, p. 178-194.
[39] Falkenhayn, Erich v.: Der Feldzug der 9. Armee gegen die Rumänen und Russen 1916/17. Erster Teil: Der Siegeszug durch Siebenbürgen. Berlin 1921, p. III‑IV.
[40] Generalfeldmarschall von Hindenburg: Aus meinem Leben. Leipzig 1920, p. 181; apud Gahlen, Deutung und Umdeutung, p. 292.
[41]  Angelow: Der Erste Weltkrieg auf dem Balkan, p. 186. Prin „cultură militară” Angelow înţelege „totalitatea tuturor structurilor eficiente” care alcătuiesc războiul şi care sunt „adânc înrădăcinate în cultura generală a unei societăţi şi determină practica ei culturală”.
[42] Mackensen Briefe und Aufzeichnungen, p. 294.
[43] Ibid., p. 330.
[44] Angelow, Der Erste Weltkrieg auf dem Balkan, p. 192‑193.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now