Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Grigore Arbore şi panorama lumii noastre

Grigore Arbore şi panorama lumii noastre

Cartea lui Grigore Arbore este o mărturie de luciditate într-un marasm general. Ca să poată fi receptată, ar avea nevoie de cititori avizați, formați în contextul unei culturi generale solide, sensibili în fața unei coloane dornice, a unui sonet de Shakespeare și a unei fresce de la Voroneț

Grigore Arbore ne mai oferă în aceste zile o carte de actualitate stringentă, prin mijlocirea generoasă (inclusiv în plan estetic) a Editurii „Şcoala Ardeleană” din Cluj‑Napoca. Cartea este o adevărată cronică a politicii contemporane planetare şi poartă un titlu ca un memento: „Periculoasele derive. Reflecţii asupra unui prezent fără viitor”. Autorul constată evoluţiile din politica europeană şi mondială şi îşi exprimă dezamăgirea şi îngrijorarea, adesea printre rânduri şi, uneori, în mod direct (Finis Europae). Periplul începe cu rădăcinile Europei, detectabile în moştenirea greacă, în lecţia lăsată nouă de aceia care ne‑au învăţat că „suntem cu toţii greci” (Shelley, 1822). De la aroganţa germană în judecarea Balcanilor, ajungem la colapsul spaţiului Schengen şi, pornind de la judecata lui Churchill („Balcanii produc mai multă istorie decât pot să consume”), suntem conştientizaţi de „congelarea Europei” şi de necesitatea unei „alternative a decongelării”. Lecţiile istoricilor de marcă nu lipsesc şi se concretizează în „coridoarele de civilizaţie” teoretizate cu mai multe decenii în urmă de Răzvan Theodorescu, lecţii care au condus la proiectul grandios al lui De Gaulle, reieşit din faimoasa formulare „Europa de la Atlantic la Urali”. Este invocat şi Nicolae Iorga, prevestitorul, acela care spunea încă din 1928 că naţiunile sunt organisme care au rolul lor autonom, dar că postura aceasta „nu dezminte nevoia unui organism unitar”. În acest context, în ciuda faptului că cele două Europe par mai mult divergente decât convergente, autorul lasă loc speranţei. Şi, totuşi, suntem avertizaţi că, în Turcia lui Erdogan, „califatul se reinstalează” prin „triumful fundamentalismului pretins democratic”, că în Marea Britanie s‑a pus în scenă comedia „excepţionalităţii” insulare, care poate conduce la „sinuciderea perfidului Albion cu oameni politici care îşi fac drept scop suprem în viaţă scoaterea Marii Britanii în afara Europei”, că „isteria anti‑rusă” merge mână în mână cu „jandarmeria globală”, pe fondul reafirmării „ideii imperiale”, că Donald Trump vrea să impună o nouă ordine politico‑economică mondială, călcând în picioare „visul american”, contrapunând uneori „Casa Albă” restului lumii, în vreme ce vin „frisoanele nucleare” dinspre Coreea de Nord. Nici revenirea acestor comentarii ale autorului la Europa nu este mai încurajatoare, fiindcă „Y viva España” nu reuşeşte să acopere ideea secesiunii Cataloniei, sub pretextul „Europei micilor patrii”, fiindcă ne lovim tot mai des de „periferii, barăci, refugiaţi, guverne şi pompieri”, fiindcă „viesparul sirian şi viesparul libian” se revarsă dinspre Turcia, respectiv dinspre ambarcaţiunile improvizate ajunse la Lampedusa, fiindcă „fantoma naţionalismului în Mitteleuropa” devine tot mai mult palpabilă, deşi tot ceea ce în Occident este apreciat drept naţionalism, în partea noastră de Europă este catalogat ca ultranaţionalism. În deplină cunoştinţă de cauză, autorul trece la politica Italiei cu „virajele sale, fie şi în curbe strânse”, la caracterizarea „forţelor antisistem” şi a naţional‑populismului, detectabil nu doar în Italia, ci şi în Austria, Franţa, Olanda etc. În contextul vizitelor suveranului pontif în România, Bulgaria, Macedonia, se potrivesc perfect analizele rolului mondial al „Păstorului lumii”, constatarea că ideea anului jubiliar vine din tradiţia ebraică şi demisia fostului papă Benedict al XVI‑lea a schimbat paradigma unei demnităţi socotite viagere, că actualul papă, cu minte de iezuit şi sensibilitate de franciscan, are charismă şi pentru că este primul care a cunoscut direct mizeria lumii.

În final, panorama capătă aspect de sinteză, sub semnul „sfidării planetare”, prin spectrul complicat al urzelilor făcute de protagonişti precum China, SUA lui Trump, Rusia lui Putin sau Germania, încă a lui Merkel.

Scena lumii, în viziunea lui Grigore Arbore, este una foarte animată, colorată cu surprinzătoare şi expresive metafore, dar ameninţătoare şi, pe alocuri, întunecată. Semnalele de alarmă sunt trase printre fine ironii, printre pilde istorice, printre asocieri nemaiîntâlnite de idei, fapte, împrejurări şi printre avertismente destul de străvezii. Dar cine să recepteze aceste semnale?

Capii mondiali sunt mult prea ocupaţi cu interesele proprii, cu meschinele lor jocuri, cu ameninţări la adresa vecinilor şi a inamicilor politici, iar opinia publică – care ar trebui să regleze această scenă comunitară prin vot – este dezorientată, bombardată cu ştiri false, abuzată de minciuni şi de manipulări şi chiar apatică. Iar când se trezeşte, în loc să lupte după regulile concivilităţii, dă foc, bate cu bâta şi sparge vitrine pe Champs‑Élysées, ameninţând cu distrugerea a tot şi a toate.

Cartea lui Grigore Arbore este o mărturie de luciditate într‑un marasm general. Ca să poată fi receptată, ar avea nevoie de cititori avizaţi, formaţi în contextul unei culturi generale solide, sensibili în faţa unei coloane dorice, a unui sonet de Shakespeare şi a unei fresce de la Voroneţ. Or, asemenea receptori de mesaje sunt tot mai rari, într‑o societate în care memoria calculatorului a înlocuit memoria umană, în care lumile paralele iluzorii înfloresc prin evadări provocate din cotidian şi în care educaţia este considerată deopotrivă de unii guvernaţi şi părinţi un accesoriu inutil al vieţii oamenilor. Cu toate acestea, un intelectual lucid şi responsabil are obligaţia să vină în Cetate şi să vorbească, să strige chiar şi să biciuiască moravurile decăzute. De la vechii greci încoace, aşa s‑au petrecut lucrurile şi Europa a învins mereu crizele şi a mers înainte. Grigore Arbore este un astfel de intelectual lucid care ne trezeşte periodic din „somnul raţiunii”, cu judecăţi lucide, cu avertismente argumentate şi chiar cu soluţii de supravieţuire pentru contemporani şi de vieţuire demnă pentru succesori. De aceea, cartea „Periculoasele derive. Reflecţii asupra unui prezent fără viitor” trebuie citită, în ciuda pesimismului cuprins în titlu. Mesajul ei devine absolut stringent: prezentul actual trebuie schimbat, pentru ca el să poată deveni temeiul unui viitor posibil.

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan-Aurel Pop

Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj) Este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, din 2018 președinte al Academiei Române. Cariera științifică: Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now