Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Grăniţuirea României Mari

Grăniţuirea României Mari

A fost o încălcare a hotărârii românilor, a unui decret‑lege semnat de regele României. Aceasta a fost grăniţuirea impusă de forţele politice ale ţărilor aliate în aşa‑numita Antantă. Acesta a fost însă abia începutul încălcărilor pe care le vor face marile puteri

Desfăşurarea războaielor ungaro‑române din 1919 după încheierea Primului Război Mondial prin Armistiţiul de la Compiègne (29 octombrie 1918), începute cu atacarea României din Munţii Apuseni (16‑18 aprilie 1919), atacarea României prin trecerea graniţei stabilite pe râul Tisa (20 iulie 1919) şi până la ocuparea Budapestei de către armatele române (4 august 1919), în continuarea războaielor ungaro‑cehoslovace finalizat cu ocuparea Slovaciei şi înfiinţarea Republicii Sovietice Slovace (16 iunie 1919) – să nu uităm nici de Republica Sovietică Bavaria (12 aprilie 1919) – desfăşurate sub privirea îngăduitoare a armatei franceze, care, în mod normal, ar fi trebuit să instituie un regim de ocupare a Ungariei, ca stat inamic al Antantei în formula Austro‑Ungariei, nu de prietenie şi toleranţă, denotă o anomalie a cărei explicaţie n‑am găsit‑o în cărţile româneşti de istorie. Cum de i s‑a permis Ungariei să ducă în continuare războiul? Ce s‑ar fi întâmplat dacă armata română ar fi fost învinsă şi Ungaria ocupa Bucureştii în 1919? După ce ar fi ocupat, bineînţeles, Transilvania? Răspunsul este simplu: Republica Sovietică România! Cine să fi dorit acest lucru?

Armata română a fost însă învingătoare şi a reuşit să ocupe Budapesta. Şi a făcut‑o singură. A ocupat apoi toată Ungaria şi a dezarmat trupele maghiare. A pus capăt Republicii Sovietice Ungaria, înfiinţată la 20 martie 1919, atrăgându‑şi pentru totdeauna adversitatea Uniunii Sovietice, care n‑o va ierta. Apoi a fost somată, la scurt timp, să părăsească Ungaria, fără încheierea vreunui tratat de pace cu această ţară, de parcă nu s‑ar fi întâmplat nimic! Mai mult, Ungaria, învinsă (1918) în formula Austro‑Ungariei de către armatele Antantei, şi separat de armatele române (1919), a participat la Conferinţa de Pace de la Paris cu pretenţii teritoriale şi chiar le‑a obţinut în defavoarea României. Adică, la stabilirea graniţei cu România, care trebuia să fie pe râul Tisa, Ungaria a obţinut jumătate din Crişana, tocmai partea cu cele trei Crişuri.

N‑am găsit relatări despre soarta românilor din această zonă după ocuparea ei de către trupele maghiare, cunoscând însă ce s‑a petrecut după ocuparea Transilvaniei în 1919 până la graniţa pe Mureş, când într‑un timp record (din noiembrie 1918 până în aprilie 1919) numai în judeţul Arad au fost omorâţi peste 300 de români, unii în chinuri groaznice, ne putem imagina ce s‑a petrecut în Crişana de Vest, în care astăzi nu mai există niciun român!

De ce a fost oare pedepsită România în favoarea Ungariei, când graniţa dintre România şi Ungaria fusese stabilită, la Tratatul cu Antanta, pe râul Tisa, şi a fost unul dintre motivele pentru care a intrat România în război alături de Franţa, Anglia, Italia şi Rusia? Să fi fost acela referitor la „Pacea” de la Bucureşti (24 aprilie 1918) cu Puterile Centrale, care n‑a fost însă recunoscută nici de guvernul României încă libere din Moldova şi nici de către Regele Ferdinand al României? Ştiindu‑se foarte bine că România a continuat războiul, fiind atacată de către Ungaria, până la ocuparea acesteia de la sfârşitul anului 1919? Dacă acesta a fost motivul, atunci diplomaţia română n‑a ştiut să negocieze şi nici să ameninţe cu reocuparea Ungariei, care ar fi fost foarte uşor de realizat.

Se consideră, de asemenea, că România ar fi renunţat la pretenţiile sale de la graniţa cu Ungaria datorită „compensaţiilor” pe care le‑a obţinut la graniţa cu Rusia. Numai că acestea nu aveau nici o legătură cu războiul. Basarabia nu a fost cucerită de armatele române, şi, respectiv, ocupată, ci s‑a unit, ca şi Bucovina, cu România, separându‑se de Uniunea Sovietică în conformitate cu dreptul la autodeterminare, instituit chiar de către legislaţia Uniunii Sovietice, şi aceasta, în condiţiile de pace, după Brest‑Litovsk (20 noiembrie 1917). Ceea ce poate fi adăugat aici ar fi faptul că, în zona de Răsărit, autodeterminarea se aplica numai la state constituite, care fuseseră înglobate în fostul Imperiu Rusesc, şi nu la teritoriile locuite de anumite populaţii de aceeaşi etnie, ceea ce era prevăzut în reglementările impuse de puterile Antantei şi mai ales de către Statele Unite ale Americii şi preşedintele acestora, Woodrow Wilson. România ar fi fost îndreptăţită să ceară aplicarea acestor prevederi şi Uniunii Sovietice, mai ales că, fără să vrea, contribuise la victoria Revoluţiei Sovietice cu câteva tone de aur, pe care nu le va mai recupera niciodată. Dar aceasta ar fi însemnat extinderea considerabilă a teritoriilor româneşti până în Nordul Mării Negre, pe vechile tărâmuri ale massageţilor. La Odesa (Odessos) se mai vorbea româneşte până la al Doilea Război Mondial. În Transnistria se vorbeşte româneşte până în zilele noastre, dar tot mai puţin. Ceea ce înseamnă, pentru vremurile acelea, că România a pierdut în Răsărit un teritoriu imens.

Acelaşi lucru s‑a petrecut în Nordul Bucovinei, în ţinuturile Galiţiei, populate de români, ruteni şi ruşi, în care populaţia stabilă, autohtonă era română, peste aceasta suprapunându‑se periodic ucraineni, ruşi, austrieci sau polonezi care se alungau unii pe alţii.

Cea mai funebră a fost însă graniţa de Nord‑Vest, la care, în mod ciudat, s‑a respectat cerinţa graniţei pe râul Tisa, dar au fost excluşi din România marmaţienii de pe două treimi din Maramureşul istoric, din cea mai veche vatră a romanităţii orientale, cea întemeietoare de state româneşti – teritoriul cavalerilor marmaţieni, al cnejilor şi al voievozilor Dragoş şi Bogdan, a fost înglobat în Cehoslovacia, apărută ca stat hibrid, după povestea cu Republica Sovietică Slovacă, după care a trecut când la polonezi, când la ruşi, când la ucraineni, ca un fel de teritoriu al nimănui. Aceasta, făcând abstracţie de localităţile populate cu români din Nordul şi Nord‑Estul Maramureşului „cehoslovac”, spre Polonia şi Galiţia; situaţie datorată continuităţii populaţiilor româneşti de pe vechile teritorii ale Marmaţiei şi ale Sarmaţiei, ocupate sporadic de năvălitorii slavi, diferiţi numai prin dialectele vorbite, care s‑au transformat cu timpul în limbi naţionale. Este interesant faptul că, prin 1930, statisticile lingvistice ale Cehoslovaciei nu‑i mai menţionează pe români. Şi n‑o mai fac nici ruşii, nici ucrainenii, cu toate că unii dintre ei, despre care merită să vorbim în mod special, trăiesc, în felul lor, până în zilele noastre.

Graniţa de Sud‑Vest a României trebuia să fie Dunărea, dar şi aici s‑au petrecut lucruri ciudate, astfel încât peste jumătate din Banat a revenit Serbiei. Teritoriu care n‑a fost niciodată al acesteia şi era locuit de români. El făcea parte din Banatul Timişoarei, faţă de Banatul Severinului. Şi aici este vorba, în mod evident, de pierderea unui teritoriu. Şi spunem „pierdere” pentru Maramureşul de Nord, pentru Crişana de Vest şi pentru Banatul de Vest, deoarece reprezentanţii acestora au participat la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 şi au hotărât Unirea cu România. Pentru susţinerea acestei afirmaţii reamintim primul punct al Rezoluţiei de Unire.

„1. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române în întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre”.

„Teritoriile din Ţara Ungurească” sunt Maramureşul şi Crişana. Ele nu sunt menţionate separat, ca Banatul, deoarece legătura lor cu Transilvania era mai evidentă şi nimănui nu i‑ar fi trecut prin minte că ar putea fi segmentate, adică s‑ar putea referi numai la anumite părţi ale acestora. Dovada cea mai clară o constituie Decretul‑lege al guvernului României, semnat de regele Ferdinand şi publicat în „Monitorul Oficial” din 13/26 decembrie 1918, în care se spunea că: „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării de la Alba‑Iulia, de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, sunt şi rămân de‑a pururea unite cu Regatul României”. Şi chiar au rămas, dar nu „de‑a pururea”, ci până după data de 4 iunie 1920, când a fost semnat Tratatul de la Trianon, iar trupele române au fost nevoite să se retragă din Nordul Maramureşului, Crişana de Vest şi Banatul de Vest.

A fost o încălcare a hotărârii românilor, a unui decret‑lege semnat de regele României. Aceasta a fost grăniţuirea impusă de forţele politice ale ţărilor aliate în aşa‑numita Antantă. Acesta a fost însă abia începutul încălcărilor pe care le vor face marile puteri. Şi dacă prima încălcare nu ne‑a afectat prea mult, fiind cu gândul mai ales la Basarabia şi Bucovina, la înfăptuirea României Mari, va deveni cu timpul obişnuinţă şi vom tolera periodic răpirea câte unor părţi din teritoriile noastre, gândindu‑ne că, oricum, tot ne mai rămâne câte ceva, până când, spre zilele noastre, am început chiar noi să facem donaţii. Noi? Nu, se va spune, guvernele noastre. Noi n‑am făcut decât să privim.

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S‑a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now