Culture of complaint; The fraying of America, volum din 1993 al criticului australian de artă Robert Hughes, este una din primele încercări sistematice de devoalare a resurselor perverse ce stau în spatele conceptului aparent exclusiv pozitiv de multiculturalism, el însuși parte din arsenalul conceptual al neomarxismului. Un obișnuit al mediilor universitare americane, în special al departamentelor de studii umaniste, Hughes a observat încă din anii ’80 că ideologia multiculturalismului ascunde de fapt o tendință de reevaluare brutală a unor canoane din perspectivele unei „corectitudini” unilaterale și de impunere a unor canoane noi din care lipsesc „clasicii”, adică tocmai vechile canoane. Această tendință de decanonizare a culturii occidentale și de reașezare a ei în noi matrici este demontată de Hughes, care reclamă o tendință de eliminare a autorității de evaluare în sânul culturii occidentale și de eliminare a valorilor estetice clasice. El denunță deconstrucția canonului literar, artistic și filosofic ce au susținut cultura occidentală, un obiectiv considerat de el excesiv. Câștigarea unor drepturi de anumite minorități nu necesită, argumenta Hughes în volumul menționat, reevaluarea întregii culturi occidentale, a istoriei Occidentului sau stabilirea unui cod al limbajului public acceptat căruia trebuie să i se supună întreagă societate. Dar cum se ajunsese la asemenea nivel de exces?
Mișcarea contraculturală a Noii Stângi de inspirație neomarxistă, fecundată de reprezentanții Școlii de la Frankfurt care au activat după cel de‑Al Doilea Război Mondial în SUA, în special de Herbert Marcuse, activ mai ales în mediile universitare din California, oferă răspunsul. În volumul A critique of pure tolerance, al cărui autor este, alături de Robert Paul Wolff și Barrington Moore, Marcuse susține că „realizarea obiectivului toleranței necesită intoleranță față de politicile, atitudinile și opiniile în prezent interzise sau reprimate. Cu alte cuvinte, astăzi toleranța apare din nou cum era la origine, la începutul perioadei moderne: un obiectiv partizan, o noțiune și o practică eliberatoare subversivă”. Partea lui Marcuse din volumul citat, un adevărat discurs asupra metodei al corectitudinii politice, este o pledoarie pentru intoleranță din perspectiva unor grupuri minoritare revoluționare „în formare” care ar avea tot dreptul să suprime libertăți în procesul de afirmare în plan social, acționând în vederea realizării unei justiții post‑factum, printr‑un mesaj politic regresiv. Paradoxal și abuziv, el susține că societatea liberală americană, al cărei contemporan era, era una profund opresivă, care extinsese ideea de toleranță la politicile abuzive ale statului și acest tip oficial/general de toleranță întărește tirania majorității, împotriva căreia militaseră primii ideologi liberali. A apărut o toleranță față de ceea ce este în mod radical rău, susține Marcuse, doar pentru că acest statu-quo asigură o bunăstare pe care majoritatea o valorizează; societatea liberală și capitalistă se bazează pe tolerarea de către cetățeni a abuzului oficial, de stat. În mod abuziv, Marcuse se străduiește să prezinte regimurile democratice liberale ca pe societăți închise, dominate de corupție, sexism, rasism, exploatare, ca pe societăți represive, un spațiu general al intoleranței și al violentei; este sugerată o identitate perfectă în privința practicilor între guvernele din țări democratice și cele din țări totalitare. Împotriva acestei intoleranțe singura soluție identificată de Marcuse este o dublă măsură: o intoleranță împotriva a tot ceea ce înseamnă dreapta și o toleranță numai față de ceea ce înseamnă stânga, adică înlocuirea unei pretinse intoleranțe cu o altă intoleranță, în cel mai pur spirit leninist. Controlul discursului trebuie reprimat printr‑un alt control al discursului; excluderea trebuie tratată prin noi excluderi; pretinsa cenzură trebuie tratată printr‑o nouă cenzură.
Marcuse lansează formula oximoronică toleranța represivă ca fundament al unei ideologii care avea să părăsească mediile universitare penetrând întreaga societate americană și mai apoi pe cea occidentală în general. Marcuse nu se ferește să spună deschis că propune o tiranie educativă, opusă tiraniei opiniei publice, pe care o vede ca pe o forță reacționară. El cere, de asemenea, o revizuire a doctrinei și practicii instituțiilor pedagogice, care să practice o nouă educație bazată pe noile criterii și canoane. Incubatorul noii intoleranțe, prevedea Marcuse în volumul citat, urma să fie mediul universitar, ceea ce s‑a întâmplat în deceniile următoare, după cum bine observa Robert Hughes.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloș
