Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Despre religie şi credinţă la Nae Ionescu şi Mircea Eliade

Despre religie şi credinţă la Nae Ionescu şi Mircea Eliade

Nae Ionescu şi Mircea Eliade au iniţiat „metoda istorico‑fenomenologică” de studiu al religiilor. Eliade, aprofundând cu performanţe internaţionale recunoscute aspectele istorice, iar Nae Ionescu mărginindu‑se mai mult la cele fenomenologice…

Raportul dintre logică şi religie a luat diferite forme în cursul istoriei în genere şi al filosofiei în mod special. La vechii greci, de exemplu, începând cu eleaţii, care identificau Fiinţa (to on) cu Divinitatea (ho theos) şi considerau că este tot una a gândi şi a fi (auton esti noein kai einai), Raţiunea (logos) era în acelaşi timp cosmică, umană şi divină, cu toate că, în privinţa diferitelor credinţe, Xenophanes zicea că fiecare îşi imaginează Divinitatea după înfăţişarea lui: etiopianul neagră, iar traco‑geţii blondă şi cu ochi albaştri. În Vechiul Testament, dimpotrivă, omul este făcut după chipul şi înfăţişarea lui Dumnezeu.

Începuturile Creştinismului, chiar a celui din Dacia Pontica, este legat şi de anumite dispute teologice prin care erau puse în joc argumente logice de tipul celor aristotelice, demonstrative. Aceasta, pentru combaterea concepţiilor eretice, dar şi pentru celelalte argumente ontologice ale existenţei lui Dumnezeu. Oricum, logica a fost practicată, în variante aristotelico‑scolastice, în tot Evul Mediu Occidental şi a rămas, în variantă neotomistă, materie de bază la universităţile catolice.

Carenţele Creştinismului Occidental, începând cu impunerea sa forţată la majoritatea populaţiilor păgâne (celtice, germanice, anglo‑saxone), numeroasele războaie pustiitoare, care au culminat cu celebrele cruciade şi masacrarea creştinilor de rit bizantin, inchiziţia, exploatarea şi teroarea, jafurile şi crimele, decăderea morală, au determinat şi depărtarea Catolicismului de raţionalitate şi revoltele anticatolice, revoluţiile şi protestantismul. Altfel spus, îndepărtarea „practicii religioase” de canoanele teoretice ale logicii.

Ortodoxia orientală a fost ferită de toate aceste „calamităţi”, dar nici n‑a păstrat tradiţia studiilor logico‑teologice. De altfel, chiar prin definiţie (cel puţin după Dumitru Stăniloae), teologia ortodoxă era mai mult „trăire întru credinţă” decât teorie. S‑ar putea spune că aşa s‑a instituit treptat chiar separaţia dintre credinţă şi logică, din motive însă contrare celor occidentale, modelul isihastrului fiind opusul, ca de la înger la demon, cavalerului occidental.

Problema Creştinismului Occidental n‑a fost însă rezolvată prin fărâmiţarea şi sectizarea creştinilor şi n‑au fost ameliorate nici conflictele sociale legate, într‑un fel sau altul, de dominaţia religioasă. Au apărut şi pe plan filosofic reacţiile materialiştilor, în special francezi, bazate şi pe progresul ştiinţelor naturii şi pe aplicaţiile tehnice ale cunoştinţelor ştiinţifice în viitoarea industrie capitalistă. Şi‑a făcut apariţia şi „pozitivismul”, ca orientare materialist‑ştiinţifică antireligioasă în genere.

Făcând abstracţie de revoluţiile franceze, deosebit de sângeroase, cu caracter pronunţat anticreştin şi antireligios, constatăm orientarea filosofică raţionalistă, de la Kant citire, de „îngrădire”, chiar de „grăniţuire”, a religiei creştine „doar în limitele raţiunii” (innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft).

Din perspectiva Ortodoxiei, a cărei teologie nu se bazase pe logică, ci pe credinţă, situaţia nu prezenta o importanţă deosebită. Teza despărţirii credinţei de logică a fost adoptată tacit şi de către filosofii români şi, respectiv, de Nae Ionescu la Universitatea din Bucureşti. Aceasta, în ciuda faptului că el era, ca să zicem aşa, logician de profesie.

În genere, viaţa religioasă, consideră Nae Ionescu, nu are nimic comun cu viaţa noastră raţională, obiectiv‑logică. Ceea ce nu‑l împiedică pe Nae Ionescu să adopte o concepţie „fenomenologică” asupra religiei, adică tocmai obiectiv, dacă nu logică, ştiinţifică, prin considerarea religiozităţii, respectiv a trăirii, experienţei, sentimentului religios, ca un fenomen, ce‑i drept, spiritual, dar existent ca orice alt fenomen, şi care nu numai că poate fi studiat, dar, prin amploarea şi universalitatea sa în spaţiu şi timp, chiar trebuie studiat.

Aceasta este poziţia de principiu a lui Nae Ionescu, total diferită de poziţia scientiştilor din vremea sa, mai mult sau mai puţin atei. Nu era, fireşte, original în această privinţă, cel puţin pe planul filosofiei occidentale, dar, la noi, a deschis o pistă de cercetare, în special pe linia istoriei religiilor, deosebit de rodnică, şi trebuie spus că nici pe plan universal situaţia nu era pe atunci diferită. Aşa se face că Mircea Eliade, adept al concepţiei lui Nae Ionescu, a fost unul dintre primii cercetători ai religiilor orientale. Căci el a ajuns vestit nu numai prin amploarea studiilor sale de istoria religiilor, ci şi prin prioritatea acestora.

Despărţind credinţa de raţiune, Nae Ionescu desparte şi religia de logică. Nae Ionescu şi Mircea Eliade au iniţiat „metoda istorico‑fenomenologică” de studiu al religiilor. Eliade, aprofundând cu performanţe internaţionale recunoscute aspectele istorice, iar Nae Ionescu mărginindu‑se mai mult la cele fenomenologice. Obiectivul, în ambele cazuri, fiind acela de surprindere a fenomenului numit „religiozitate”, act, trăire sau experienţă religioasă.

Iar istoria religiilor a lui M. Eliade se dovedeşte că structura (Gestalt) actului religios, forma (morphe, din care provine şi denumirea de „morfologie” a religiei) este aceeaşi, doar manifestările sacrului (hierofaniile) diferă în funcţie de locul şi de momentul în care apar. Şi, cel mai important lucru, el s‑a manifestat de când se ştie omenirea, a apărut şi mai apare încă oricând şi oriunde există comunităţi stabile de oameni, în ciuda oricăror previziuni şi constatări ateiste despre „moartea lui Dumnezeu”.

Întrebarea este însă în legătură cu religiile odată constituite, cu revelaţiile lor, cu dogmele şi cărţile lor sfinte, cu teoriile lor despre Dumnezeu, adică theologiile lor, chiar cu acceptarea faptului că ele încalcă principiile raţiunii şi că ar fi iraţionale, cum sunt, să zicem, basmele şi povestirile fantastice, cu care au fost identificate de către atei şi textele canonice ale marilor religii, nu au cumva şi acestea o coerenţă a lor, mai ales că au fost elaborate şi studiate, unele sute de ani, de către mii de credincioşi? Să fi fost toţi aceştia bolnavi la cap? Evident că nu, ci, dimpotrivă, unii fac parte dintre geniile umanităţii.

Despărţirea credinţei de raţiune nu înseamnă şi despărţirea ei de gândire. Or, se ştie că raţiunea este numai una dintre facultăţile gândirii, dar mai există şi intelectul sau inteligenţa şi speculaţiunea. Nae Ionescu era un bun cunoscător al teoriei raţiunii, numită şi logică, dar denumirea ar trebui să fie „logică a raţiunii”, deosebită de logica intelectului şi de logica speculaţiunii. Şi numai în prima accepţiune s‑ar putea spune că religia (şi, ca atare, credinţa) ar fi despărţită de logică, cu precizarea că ar fi vorba de logica raţiunii.

S‑a dovedit însă, cel puţin pe textele biblice neotestamentare, că lucrurile nu stau chiar aşa, ci, dimpotrivă, că majoritatea sunt de o mare coerenţă logică, cu excepţia, ce‑i drept, a unor texte fundamentale referitoare la Transcendenţa Divină. Ceea ce înseamnă că cel puţin Religia Creştină nu este total independentă de logica raţiunii.

Nae Ionescu avea însă cunoştinţe şi de logica intelectului, numită logica matematică sau logistică, pe care o considera însă numai ca formă modernă a celei tradiţionale. S‑a dovedit însă că şi aceasta ar avea aplicaţii în textele biblice. Dar, în mod surprinzător, tocmai urmaşul acestuia, Mircea Eliade, fără să încalce prescripţia lui Nae Ionescu de a despărţi credinţa şi religia de logică, ajunge la formularea unor principii de logică dialectico‑speculativă, cum ar fi coincidentia oppositorum care presupune şi încălcarea identităţii şi a noncontradicţiei în domeniile de referinţă ale sacrului sau ale Divinului, respectiv, în Transcendenţă şi Transcendentalitate, psihologic vorbind, în transconştient şi subconştient, în lumea de Dincolo şi în lumea de Dincoace, din Ceruri şi din Suflet.

Mircea Eliade vorbeşte explicit, în Tratatul de istorie a religiilor, despre „logica simbolurilor”, şi chiar despre „dialectica hierofaniilor”, dar, credincios şi de data aceasta lui Nae Ionescu, în privinţa despărţirii religiei de logică, consideră că „Această logică [dialectico‑speculativă] a simbolurilor depăşeşte domeniul propriu al istoriei religiilor pentru a se înscrie printre problemele filosofiei”. Ciudată interpretare! Când „logica simbolurilor” se petrece în domeniul hierofaniilor este chemat filosoful, de regulă fără „experienţă religioasă”, să lămurească lucrurile! Putem conchide însă că Mircea Eliade a fost la un pas de logica religiei, despre care s‑a vorbit ulterior.

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S‑a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now