Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Despre iubirea de Dumnezeu

Despre iubirea de Dumnezeu

Acceptând că „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (arche sophias phobos theou) şi, mai ales, dispariţia din zilele noastre a oamenilor cu „frica lui Dumnezeu”, am fost adesea tentat să vorbesc mai ales despre frică decât despre iubire…

Fiind rugat de către o Mare Doamnă să scriu ceva despre filosofia lui Nae Ionescu şi despre influenţa ei asupra urmaşilor săi întru cele filosoficeşti, am acceptat, cu riscul de a fi înjurat din nou de către vreunul dintre tinerii mercenari de astăzi din slujba (bine plătită) a denigratorilor culturii române. Şi, în mod firesc, mi‑a venit în minte scena de poveste în legătură cu primul curs al lui Nae Ionescu despre Funcţiunea epistemologică a iubirii în genere şi, i ales, a iubirii de Dumnezeu. N‑am mai scris despre cursul acesta, considerând că n‑ar fi avut vreo influenţă deosebită asupra urmaşilor săi, cu toate că tocmai unii dintre aceştia (Constantin Floru, Constantin Noica sau Mircea Vulcănescu) l‑au publicat în Revista „Izvoare de filosofie” (1942), socotindu‑i deci printre „izvoare”.

Acceptând că „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (arche sophias phobos theou) şi, mai ales, dispariţia din zilele noastre a oamenilor cu „frica lui Dumnezeu”, am fost adesea tentat să vorbesc mai ales despre frică decât despre iubire, mai cu seamă după ce un taumaturg român din Statele Unite a venit să ne vindece, zicea el, de frica pe care am moştenit‑o din regimul comunist şi care, transformată în fobie, ne afectează grav nu numai comportamentul, ci şi sănătatea. Aşa o fi, de bună seamă, dar numai de frică nu dau dovadă conducătorii noştri care se străduiesc să ne ducă de râpă, fără niciun dram de iubire şi faţă de noi, apropiaţii lor, cum s‑ar zice: „Iubeşte pe aproapele tău…”. Vindecaţii aceştia de frică să fie oare oamenii sănătoşi? Iar noi am rămas bolnavi? S‑ar putea să fie şi aşa, din punctul de vedere al corectitudinii politice. Dar nouă ne‑a rămas „totuşi iubirea”, cum zicea Poetul acela. Şi, având în vedere că şi filosofia este „iubire de înţelepciune”, s‑ar părea că ne‑a rămas suficient de mult pentru a ne putea socoti cu adevărat bolnavi. Dar, vorba abatelui Galiani, important nu este să te vindeci, ci să te obişnuieşti cu bolile tale!

Este evident că şi Nae Ionescu suferea de boala aceasta, şi‑l apucase frica chiar înainte de a se instala prin România regimurile totalitare, a căror mângâiere a simţit‑o, la vremea cuvenită, pe propria lui piele, cu toate că Bunul Dumnezeu l‑a ferit totuşi de fobia comunismului, care, vorba lui Karl Marx, umbla pe vremea aceea ca o fantomă prin Europa.

Şi s‑a hotărât Nae Ionescu să le vorbească studenţilor despre iubire. Eu n‑am făcut‑o, când a fost cazul, fireşte, cu mulţi ani în urmă, cu toate că, fiind un dragobete, adică născut în 24 februarie, şi tot vorbind şi scriind despre „povestea iubirii la români”, aş fi avut motive serioase s‑o fac. Dar poate că n‑am făcut‑o de frică, vorba taumaturgului acela, să nu se spună că, Doamne fereşte!, aş fi fost vreun adept al lui Nae Ionescu, căci urmaş direct n‑am putut să‑i fiu, decât pe filiera lui Constantin Noica, ceea ce mai merge, căci, de, au mai fost şi „alţii” sau cel puţin „unul”, în sensul de „aproapele tău…”.

Şi, povesteşte Vasile Băncilă, unul dintre speriaţii de comunism, care a fost la primul curs al lui Nae, că „se stricase instalaţia electrică”. Era seară şi acesta, „îmbrăcat în redingotă şi pantalon reiat”, cum se purta pe atunci în Germania, a intrat în urma unui servitor care mergea înainte cu două lumânări mari aprinse, ca două făclii. „Era impresionant”, zice Vasile Băncilă. De bună seamă, să‑l vezi pe Nae Ionescu, vorbind despre Eros Soter pe întuneric, între două făclii! Cu ochii săi de un albastru metalic, strălucind cu nuanţe de foc, cam aşa cum l‑au reprezentat pictorii aceia ca diavol pe unul dintre pereţii Bisericii de la Patriarhie. Sentimentul aduce mai mult a frică decât a iubire.

Pare o poveste, dar multe dintre întâmplările lui Nae Ionescu, considerat în genere ca un glumeţ, au fost mai degrabă funebre şi de necrezut.

Cine şi‑l poate imagina, de exemplu, pe Nae Ionescu stând de vorbă, cu capul plecat, cum o cerea ritualul, cu Regele Carol al II‑lea, care îi zicea în glumă, „tată Nae”!, celui de care, când trecea pe holurile Universităţii, se ascundeau din faţa lui şi studenţii, şi profesorii. Singurul, se zice, care îi făcea faţă era Nicolae Iorga, cel puţin ca dimensiuni.

Şi le‑a vorbit Nae Ionescu studenţilor şi despre un fel de iubire specială, nu eros, ci philia, care te poate conduce la înţelepciune, la iubirea de înţelepciune, la ceea ce Hegel considera o „dăruire de sine”. Să te dăruieşti obiectului pe care îl studiezi, să te identifici cu el, aceasta înseamnă adevărata cunoaştere, căci altfel îţi rămâne străin.

Şi le‑a vorbit şi despre semnificaţia oriental‑budistă a iubirii, cu naşterea din Sine a Tatălui originar şi retragerea în Tot, pierderea de sine şi recunoaşterea în toate, ca ridicare de tip platonic pe toate treptele perfecţiunii, spre ideal şi „fiinţa supremă”, ca sinteză a celor două „căi” ale iubirii creştine, de la Divinitate către noi şi de „jos în sus”, de la noi către Dumnezeu, pe care „se fondează posibilitatea mântuirii”, a soteriei sau a salvării, cum îi mai zicea Nae Ionescu.

Şi le‑a vorbit şi despre faptul religios sau fenomenul religios, cum o să‑i spună mai târziu, căci se pare că avea din tinereţe toate ideile pe care le‑a dezvoltat ulterior. Faptul religios, ca şi cel estetic, zicea Nae Ionescu, este de natură individuală şi necesită o anumită calitate, o tonalitate psihică pentru „a trăi legătura cu Dumnezeu” (comuniştii înverşunaţi l‑au numit „trăirist”). Or, trăirea înseamnă pasiune şi suferinţă, renunţare şi, în maniera ortodoxă, este „schimnicia” care poate să ne conducă la „ameţitoarea înălţime spirituală a credinţei ortodoxe, ca şi la înalta ei valoare terapeutică”.

Dar aceasta înseamnă că, bolnavi fiind, şi suntem bolnavi cu toţii de la păcatul originar încoace, nu ne salvăm (vindecăm) numai scăpând de frică, de cea de comunism, fireşte, căci de cea de Dumnezeu am văzut cine o face, ci ne putem salva şi prin iubire (Eros Soter), prin iubirea, tot fireşte, de Dumnezeu.

S‑ar putea spune însă că frica şi iubirea de Dumnezeu sunt acelaşi lucru. Se zice că „frica păzeşte pepenii” şi că de frică oamenii n‑ar mai păcătui, ar trăi cu frica lui Dumnezeu, cum au făcut‑o românii de câteva milenii încoace, până spre 1990, când au scăpat unii şi de frica comunismului şi s‑au apucat să dărâme tot ce‑au clădit românii de pe vremea lui Decebal şi până astăzi. Credeţi că, dacă i‑ar învăţa cineva şi dragostea de Dumnezeu, s‑ar apuca să reclădească România? Ei, cel puţin, aşa au promis la toate alegerile…

Oricum însă rămâne reversul iubirii faţă de Dumnezeu, despre care vorbea Nae Ionescu, despre iubirea de „sus în jos”, de la Dumnezeu către noi.

Cunoscându‑l pe Părintele Dumitru Stăniloae, care era şagunist de‑al nostru, originar din Vlădenii de lângă Braşov, şi care ne vorbea despre „schimnicia” ortodoxă, despre sihaştrii noştri, şi zicea că, înainte de al Doilea Război Mondial, erau o mulţime prin munţii Ardealului şi ai Moldovei, l‑am întrebat cum se face de n‑au ajuns şi aceştia sfinţi, căci din dragoste pentru Dumnezeu renunţau la viaţă. Şi, ne‑a spus Părintele, că foarte puţini, rugându‑se toată viaţa, au ajuns să cunoască harul lui Dumnezeu. Dar atunci, ne putem întreba, de ce se mai închinau cu atâta smerenie, cum o mai fac şi astăzi, atâţia călugări şi sihaştri? Şi trebuie s‑o mai spunem o dată, că cine îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu nu‑i cere şi lui Dumnezeu să‑l iubească pe el.

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S‑a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now