Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Ioan-⁠⁠Aurel Pop: Cum primim şi cum privim Marea Unire a românilor?

Ioan-⁠⁠Aurel Pop: Cum primim şi cum privim Marea Unire a românilor?

Pagini de istorie: Anul Centenarului Marii Uniri (1918-⁠2018)

Misiunea intelectualilor oneşti este aceea de a prezenta Marea Unire de la 1918 cu privirea aţintită spre adevăr – spre adevărul omeneşte posibil – încât românii să poată înţelege corect cea mai importantă înfăptuire politică din istoria poporului nostru

În atmosfera de nesiguranţă pe care o trăim, ajutaţi şi de o conjunctură internaţională nefavorabilă, ne raportăm la momentul sărbătoririi Marii Uniri în moduri foarte diferite, uneori diametral opuse. Nici nu cred că am fi avut de câştigat dacă această celebrare s-⁠ar fi făcut doar în spirit triumfalist, fără relevarea faţetelor sale realiste, cu bune şi cu rele. Numai că românii sunt obosiţi de atâta tranziţie, de atâta politicianism, de atâta vrajbă, de atâta corupţie, de atâta minciună şi nici nu mai stau să discearnă ştirile bune dintre cele multe, majoritatea false, insidioase, ispititoare sau ademenitoare, dar fără conţinut.

Dintre cei care mai au, totuşi, răbdare să se raporteze la prezentul oamenilor care au trăit în trecut, unii se întreabă în chip serios cine a făcut unirea din 1918-⁠1920 şi de ce. Răspunsuri la asemenea întrebări sunt aproape la îndemâna oricui, încât nu este foarte greu ca astfel de curioşi să afle că unirea au făcut-⁠o războiul mondial, marile puteri învingătoare ori marile imperii prăbuşite, preşedintele american Woodrow Wilson sau chiar Lenin, cu revoluţia lui bolşevică etc. În aserţiunile de acest fel, de regulă, poporul român este pus între paranteze, este ignorat de-⁠a dreptul sau amintit vag ca existând pe undeva. Or, pentru oricare cercetător onest este clar că Marea Unire au făcut-⁠o românii pentru români, prin reprezentanţii lor cei mai conştienţi şi mai activi din toate categoriile sociale. Toate provinciile istorice care s-⁠au unit în 1918 aveau – în ciuda politicilor teribile de deznaţionalizare şi a recensămintelor falsificate de către imperiile stăpânitoare – majorităţi etnice româneşti. Înainte de 1918, mai mult de jumătate dintre români trăiau oprimaţi sub stăpâniri străine, în imperiile austro-⁠ungar şi ţarist. Era de domeniul evidenţei că şi românii – ca mai toate popoarele din regiune din acea vreme – voiau să aibă propriul adăpost, întruchipat de statul naţional, menit să-⁠i organizeze, să-⁠i sprijine şi să-⁠i protejeze. De aceea, încă din secolul al XVIII-⁠lea, ideea daco-⁠românismului includea şi edificiul nostru naţional sub forma statului unitar, creat treptat, în perioada 1848-⁠1918. Pe acest fond însă, se înscriu şi alţi factori favorizanţi ai procesului final de unitate românească, de la prăbuşirea Imperiului Rus în 1917 şi de la victoria Antantei în 1918 până la sprijinul unora dintre marile puteri şi la slăbiciunile unora dintre vecini. Un rol va fi avut şi instaurarea bolşevismului în Ungaria şi eliminarea lui de către armata română în anul 1919. România a ieşit din Primul Război Mondial cu un prestigiu crescut şi cu hotărârea de a obţine recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. Ceea ce a şi reuşit în cea mai mare măsură. Nu trebuie să uităm atmosfera internaţională favorabilă creată prin enunţarea şi aprobarea în Congresul SUA a celor 14 puncte ale preşedintelui Woodrow Wilson, din 8 ianuarie 1918, prin care se recunoştea inclusiv dreptul popoarelor la autodeterminare.

Cu toate aceste complexe cauze şi împrejurări favorizante, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere înţeleapta constatare a lui Mihail Kogălniceanu, care spunea că „unirea naţiunea a făcut-⁠o”. De fapt, ceea ce s-⁠a realizat la noi în 1918 este o încununare a „secolului naţionalităţilor”, care a fost veacul al XIX-⁠lea, epocă sprijinită pe luptele de emancipare naţională din Secolul Luminilor. Atunci, mai ales după 1800, cele mai avansate idei din societate erau cele legate de solidaritatea etnică, de lupta pentru emanciparea naţională şi de făurirea statelor naţionale unitare, prin prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Dacă ne referim la categoriile sociale implicate, atunci trebuie spus că am avut la 1918 o elită politică, intelectuală şi religioasă de mare clasă, care a ştiut să-⁠i conducă bine şi pe ţărani, şi pe lucrătorii de la oraşe, şi pe liberii profesionişti, şi pe proprietarii de întreprinderi, de pământuri, de bănci etc. Personalităţile individuale – dacă ne gândim la ele şi aşa se cuvine să facem – au fost pe măsura înfăptuirilor de atunci. Din Basarabia, trebuie pomeniţi Pantelimon Halippa, Ion Inculeţ, Constantin Stere, Alexe Mateevici, din Bucovina Iancu Flondor, Ion Nistor, Sextil Puşcariu, Aurel Onciul, Dionisie Bejan, din Transilvania Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-⁠Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Gheorghe Pop de Băseşti, Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Miron Cristea, Silviu Dragomir şi mulţi alţii. Fireşte, coordonarea generală venea de la Bucureşti, din partea regelui întregitor Ferdinand, a reginei Maria, a guvernului condus de Ion I. C. Brătianu, a unor titani precum Nicolae Iorga sau Take Ionescu, adică a majorităţii oamenilor de stat de atunci. Nici Petre Carp sau Titu Maiorescu nu au fost contra unirii Transilvaniei şi Bucovinei – cum se afirmă uneori în mod tendenţios – dar ei voiau, în calitate de filogermani şi de conservatori, alianţa cu Germania şi unirea mai întâi a Basarabiei. Pentru ei, românitatea din Basarabia era cea mai primejduită şi aveau dreptate. Toată generaţia de lideri de la 1918 merită preţuirea noastră infinită, pentru că au ştiut să fie adevăraţi oameni de stat, să lase deoparte interesele meschine şi individuale şi să ridice naţiunea română la rangul de protagonist al istoriei Europei Centrale şi de Sud-⁠Est.

A spune astfel de adevăruri evidente, scoase din mărturii de necontestat, li se pare, însă, unora de prost gust, neelegant, prea patriotic sau prea în spirit naţional. Pescuitul în ape tulburi este la ordinea zilei acum la noi, mai ales pentru cei care „s-⁠au săturat de România” şi care, în loc să încerce să facă o Românie mai bună, vor s-⁠o risipească şi pe aceasta care este. Faptul se produce mult mai uşor decât odinioară, pentru că nu mai există în minţile tinere baza de cultură necesară, nu se mai poate manifesta receptarea critică şi nu se mai poate deosebi realitatea de propagandă. Între instituţiile veştejite de unii, se situează şi biserica (bisericile), în cazul nostru Biserica Ortodoxă Română. Critici ai bisericilor au fost mereu în societăţile democratice, iar această situaţie este, până la un punct, firească. Chestiunea care se pune este însă aceea de decenţă, de natură a criticii, de limbaj folosit etc. Azi, la noi, unii dintre critici îşi exhibă urâţenia, cinismul, răutatea, minciuna şi o fac în limbaj suburban, proferând injurii, atacând bazele credinţei, devenind intoleranţi cu credincioşii şi cu biserica. Biserica noastră bizantină a stat şi stă la baza civilizaţiei româneşti, iar gloria lui Dumnezeu a fost mereu cinstită la noi prin locuri de închinăciune de toate felurile, de la acelea modeste de lemn până la impunătoare locaşuri domneşti de piatră şi zid. Toate popoarele credincioase l-⁠au slăvit şi îl slăvesc pe Dumnezeu, iar unele dintre monumentele ridicate în cele două milenii trecute de la Naşterea Mântuitorului sunt de o mărime care tulbură şi astăzi. Poporul român este astăzi – din punct de vedere canonic – al doilea ca număr de credincioşi ortodocşi în lume, după poporul rus. O catedrală pe măsura credinţei noastre şi credincioşilor români s-⁠a plănuit la scurtă vreme după obţinerea recunoaşterii independenţei şi după proclamarea Regatului României (1878-⁠1881), dar soarta a vrut să nu se poată face. Acum se face şi se cuvine să aducem pentru asta slavă Mântuitorului. Este evident că mai sunt şi alte lucruri importante de făcut în România, dar adăposturile pentru suflete sunt la fel de necesare ca şi cele pentru trupuri, câteodată chiar mai necesare, mai alinătoare şi mai vindecătoare. Cei care hulesc adevărurile şi cutumele credinţei – chiar dacă cred că ştiu – nu ştiu ce fac. Iar dacă o fac cu intenţie, atunci este cu atât mai rău. Ei sapă la temelia identităţii creştine, dar şi la temelia tradiţiei naţiunii române. Menirea învăţătorilor (profesorilor) nu este însă aceea de a condamna, de a blama şi de a respinge, ci aceea de a lumina, de a ierta şi de a îndrepta. Pe de altă parte, aceşti critici prea grăbiţi uită prea uşor care a fost soarta românilor în lungile decenii comuniste, cum s-⁠a încercat scoaterea credinţei din sufletele noastre, cum ni s-⁠au oropsit bisericile, cum a lucrat propaganda comunistă, vreme destul de îndelungată, pentru „internaţionalismul proletar” sau pentru „poporul muncitor unic”. Naţionalismul comunist dinspre finalul domniei lui Ceauşescu ne-⁠a făcut să uităm oribila faţă globalizatoare şi nivelatoare a comunismului.

Înainte de a critica pe toţi şi pe toate, s-⁠ar cuveni să ne autoexaminăm fiecare şi să vedem dacă ne situăm în postura de formatori de opinie cu onestitate sau cu păreri preconcepute, dacă studiem anul 1918 cu scopul cunoaşterii vieţii de atunci „aşa cum a fost” sau aşa cum cer interesele noastre individuale sau de partid ori cum ne cer „patronii”, dacă punem în prim plan binele public sau răul menit să ne tulbure şi să ne înstrăineze unul de altul, ca români. Prin urmare, misiunea intelectualilor oneşti este aceea de a prezenta Marea Unire de la 1918 cu privirea aţintită spre adevăr – spre adevărul omeneşte posibil – încât românii să poată înţelege corect cea mai importantă înfăptuire politică din istoria poporului nostru. Unirea nu ne-⁠a adus fericirea absolută, nu ne-⁠a rezolvat marile probleme sociale şi nici nu ne-⁠a putut face să trăim vremuri edenice, dar ne-⁠a dat demnitatea de români trăitori printre alte popoare demne, în adăpostul nostru politico-⁠teritorial, muncit şi construit cu sudoare şi sânge, numit România. Ceea ce nu este puţin lucru!

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest