Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Cum îi scriau ţăranii basarabeni lui Stalin

Cum îi scriau ţăranii basarabeni lui Stalin

Rusnac îi detaliază iţele afacerii lui Stalin, după care încheie, spunând că el vrea să muncească cinstit în colhoz şi să fie un „cetăţean liber al RSSM”, pentru că „tot timpul să trăieşti cu frică din cauza unor afirmaţii false şi ca în ţara oastră democratică să nu găseşti adevărul, aceasta nu poate fi. Vă rog să interveniţi”

Multe din scrisorile cuprinse în volumul Marianei S. Ţăranu, Scrisori către Stalin sau Spovedaniile celor ocupaţi (1947-1953) (2014) confirmă demnitatea şi prosperitatea satului românesc din Basarabia. Astfel, din autobiografiile petenţilor, reiese că mulţi dintre cei născuţi fără pământ au ajuns, chiar sub stăpânirea ţaristă sau a „boierilor români”, să acumuleze pământ fie prin munca proprie, fie prin împroprietărirea de după Primul Război Mondial. Iată, de exemplu, scrisoarea lui Ivan Gheorghievici Covrig, care îi scrie lui Stalin că s-⁠a văzut trecut în categoria chiaburilor, deşi avea 4,5 ha de pământ, un cal, patru oi şi cinci copii mici. Covrig rămăsese orfan în 1915 şi lucrase „la moşier”. Micul lui patrimoniu şi-⁠l „agonisise” prin muncă proprie, după ce lucrase şi pe la alţi ţărani din sat. Marin Vasilievici Vicola provenea şi el dintr-⁠o familie de ţărani fără pământ şi lucrase de la 6 la 15 ani păscând oile altora, „adunând fiecare copeică”. La întoarcerea din tranşeele Primului Război Mondial, s-⁠a căsătorit şi cu banii agonisiţi de el plus cu ce i-⁠a mai dat tatăl său, şi-⁠a luat 3,5 ha de pământ. În 1936, avea deja 6,5 ha pe care plănuia să le împartă celor patru copii ai săi. În genere, e o lume în care mobilitatea socială moderată garanta stabilitatea socială. Satele Basarabiei reprezentau o armătură solidă a României. Armătură pe care rugina de absurdităţi, abuzuri, teroare, exproprieri şi deportări cu greu a putut să o ferfeniţească.

De aceea nu e surprinzător că majoritatea petiţionarilor subminează autoritatea centrului în timp ce apelează la ea. Istoriografia statului operează, de obicei, cu două scheme conceptuale: cel al periferiei/provinciei care subminează autoritatea centrului contestând-⁠o şi cel al periferiei/ provinciei care ajută la consolidarea autorităţii centrale apelând la ea pentru arbitraj sau patronaj. Ceea ce merită analizat la multe din scrisorile acestor basarabeni e modul în care ei, deşi apelează la centru, la autoritatea lui Stalin, nu sunt dispuşi a-⁠i oferi acestuia o autoritate care depăşeşte marginile chestiunii contestate. Lui Stalin i se cere să intervină pentru a rezolva conform legii o anumită chestiune. Şi atât. E, practic, chemat să acţioneze consecvent cu premisele regimului. E mult reproş implicit în aceste scrisori. Stalin e chemat să repare personal ticăloşii ale sistemului pe care îl patronează, deci, e considerat personal responsabil de petiţionari.

Formulele respectuoase sunt, de multe ori, o simplă formulă retorică pentru a sublinia faptul că petiţionarii nu ar fi îndrăznit să îl deranjeze pe marele Stalin dacă problemele nu ar fi fost cu adevărat grave, adică pe măsura lui Stalin, singurul care putea îndrepta aceste rele. Astfel, scriind că, cu un salariu de 500 de ruble pe lună, nu îşi pot permite să cumpere pâine al cărei preţ de speculă e de 150 de ruble bucata, învăţătoarele Ignatieva, Pronin şi Lebedeva scriu, în martie 1947, o scrisoare care începe astfel: „Scuzaţi-⁠ne, dar ne adresăm Dumneavoastră ca unui tată. Noi am supravieţuit războiului, suntem recunoscători şi acum, dar puterile ne părăsesc. Ne este incomod şi ruşine, ştim că şi fără noi aveţi multe griji, dar credeţi-⁠ne, foamea ne impune. Muncitorii cu mulţi copii umblă ca umbrele, pâine ne ajunge doar pentru jumătate de lună, iar restul copiilor mănâncă macuc. Am vândut tot ce am avut, umblăm rupţi şi zdrenţuiţi.” Mihail Ivanovici Puşcaş îşi începe şi el abrupt cererea scriind: „Eu am pe inimă o mare durere, eu nu pot găsi adevărul constituţional în societatea noastră.”

Dora Belaia, după plecăciunile de rigoare, îl informează şi ea pe Stalin în iunie 1947 că: „Poporul nostru muncitor moare de foame, noi vedem doar ceea ce trece printre degete. La noi toţi oamenii muncitori au murit, nici nu mai are cine semăna şi nici ce semăna”. Din excelentele note ale Marianei S. Ţăranu aflăm că, la scurtă vreme după expedierea scrisorii, securitatea din Chişinău raporta Moscovei că scrisoarea Dorei Belaia a fost trimisă de pe patul de spital, unde autoarea ei era internată cu febră atât de mare încât nu îşi aminteşte să fi scris scrisoarea şi nici nu ar fi avut de ce să o scrie, întrucât altminteri locuia cu fratele ei şi nu ducea lipsă de nimic.

Deşi scrisorile încep convenţional de cele mai multe ori, cu formule de adresare repectuoase sau chiar obsecvioase, petiţionarii se încălzesc pe parcurs şi finalul e, de multe ori, unul mult mai ferm şi mai puţin îndoit din şale, oamenii înfierbântându-⁠se la rememorarea scrisă a abuzurilor suferite. Prin urmare, mai relevante decât formulele de introducere sunt cele de încheiere, care se dispensează de temenele şi pun presiunea rezolvării problemelor născute de incompetenţa şi reaua-⁠voinţă a birocraţiei sovietice pe umerii lui Stalin.

Invalidul de război Mihail Gavrilovici Tabunşcic, căruia autorităţile i-⁠au demolat casa ca urmare a aplicării tacticii pământului pârjolit în calea armatelor germano-⁠române, îi scrie lui Stalin că în 1941, la demolare, i s-⁠a promis că după război i se va reconstrui casa, ceea ce nu s-⁠a întâmplat: „Unde este o aşa lege ca să fie demolată casa şi să nu se dea nimic în schimb?”. Tabunşcic îl atenţionează pe Stalin că i-⁠a mai scris de câteva ori fără a primi răspuns şi încheie astfel: „Vă rog mult să vă clarificaţi şi să-⁠mi trimiteţi răspuns.”

Pavel Nicolaevici Mămăligă evită să folosească vreo formulă protocolară de deschidere şi încheie cererea sa de a fi scos de pe lista chiaburilor astfel: „Vă rog să luaţi în consideraţie că eu nu mă eschivez de la plata suplimentară a impozitelor către stat, dar în cantităţi rezonabile, în caz contrar gospodăria mea se va ruina”. Dmitrii Nicolaevici Lazar îşi încheie „plângerea” în care cerea scoaterea lui de pe lista chiaburilor astfel: „Pe baza celor menţionate solicit indicaţia referitoare la excluderea gospodăriei mele din lista chiaburilor. Vă rog insistent”. Leon Afanasievici Pădurar scrie că a ajuns să aibă 5,75 ha de pământ după o viaţă de muncă, el fiind născut într-⁠o familie de argaţi, şi că a fost trecut pe lista chiaburilor de preşedintele sovietului sătesc, un oarecare tovarăş C. M. Gusariuc, „ca răzbunare că eu nu i-⁠am dat vinul pe care l-⁠a cerut de la mine”. Pădurar încheie astfel: „Dragă Iosif Visarionovici, documental eu continui să fiu chiabur, eu Vă rog să clarificaţi şi să satisfaceţi cererea mea, un ţăran care munceşte cinstit nu poate fi chiabur”.

Ţăranul „individualist” Mihail Timofeevici Călugărescu, veteran al războiului Ruso-⁠Japonez şi al Primului Război Mondial, îi scrie lui Stalin în noiembrie 1949 pentru a-⁠i cere „insistent” să intervină la autorităţile colhozului din satul lui pentru a le obliga să respecte legile sovietice şi să nu-⁠i confişte hectarul de pământ (jumătate, teren arabil, jumătate, fâneţe) pe care îl deţine: „După cum eu înţeleg, art. 9 şi 10 ale Constituţiei URSS, paralel cu proprietatea colectivă, acceptă şi proprietatea privată a ţăranilor individualişti, dreptul la proprietate ca şi dreptul de a o transmite prin moşteire – este protejat de lege”. Călugărescu îşi încheie scrisoarea astfel: „Reieşind din cele spuse mai sus, eu vă rog insistent să-⁠mi lăsaţi în folosinţă jumătate de hectar de teren arabil şi jumătate de hectar de păşune, în caz contrar eu, la bătrâneţe, rămân sărac şi voi fi nevoit să îndur foame, neavând nici o bucată de pământ. Aştept indicaţia Milostiviei Dumneavoastră”. Artamon Iustinovici Doni îi scrie lui Stalin cerându-⁠i ca el şi cu soţia lui să fie scoşi de pe lista chiaburilor pentru a putea să devină colhoznici şi încheie astfel: „Vă rog tov. Stalin spune-⁠le celor din colhozul «Malenkov» din satul nostru ca să nu refuze, ci să mă primească împreună cu bătrâna în colhoz, noi vom lucra cinstit. Te rugăm eu şi bătrâna. Am semnat şi noi cum am putut.”

Ivan Grigorievici Gulpe (Vulpe) scrie şi el că, din pricina unei maşini de treierat cumpărate în 1937 pe credit şi rămase între timp fără motor din cauză de neachitare a ratelor, a fost trecut în categoria chiaburilor şi încheie astfel: „Eu cred sincer în triumful adevărului, solicit indicaţia Dumneavoastră de a verifica serios la faţa locului includerea mea greşită în categoria elementelor chiabureşti. Vă rog insistent să nu-⁠mi refuzaţi cererea.”

Sunt şi unele cazuri în care finalul e conformist, autorul scrisorii arătând că vrea cu tot dinadinsul să se integreze ordinii sovietice, aşa cum face Gheorghe Fiodorovici Bâtca, care şi el vrea să fie scos de pe lista chiaburilor în decembrie 1948, deşi între 1942-⁠1944 avusese o dugheană, ceea ce îl făcea chiabur în ochii autorităţilor sovietice. Dar Bâtca susţine că vrea să fie scos de pe lista chiaburilor pentru ca astfel să aibă posibilitatea „să lucrez în colhoz pentru binele Patriei noastre iubite, să-⁠mi ofer toate puterile pentru a construi comunismul”. Asemenea sentimente de final nu se regăsesc însă în multe scrisori.

În schimb, uneori răzbate ironia. Grigorii Anton, născut în 1878, îi scrie lui Stalin ca să se plângă că a fost considerat chiabur şi că i s-⁠au confiscat în folosul colhozului cele zece ha de pământ moştenite de la părinţi şi casa. Ca atare, Anton îl întreabă sincer indignat pe Stalin: „Ce fel de chiabur sunt eu dacă nici nu am ce mânca”.

Procopie Arefievici Culacov scrie cea mai scurtă cerere, în mai 1950: „Vă rog să mă excludeţi de la impozitarea ca gospodărie de chiabur. Anexez Caracteristica eliberată de sovietul sătesc şi un certificat din colhoz. Avere nu am deloc, doar doi copii. Vă rog să nu-⁠mi refuzaţi rugămintea. Semnătura…”

Axenia Gheorghievna Bradiştean e de-⁠a dreptul ironică, spunând că în copilărie a lucrat la „moşieri şi la evreii bogaţi”. Apoi s-⁠a căsătorit şi soţul ei, ţăran sărac, a argăţit şi el până la reforma agrară de după Primul Război Mondial, când au primit pământ de la guvernul României. Apoi a venit stăpânirea sovietică: „În luna iulie 1949 am fost deschiaburită. Mi-⁠au luat tot ce aveam în casă şi casa. Acum, la bătrâneţe, nici nu am unde să pun capul”.

Mihail Petrovici Melnikov, invalid din Al Doilea Război Mondial, cu tuberculoză deschisă, nu are unde sta pentru că a fost evacuat de autorităţi din apartamentul pe care îl ocupa pentru a-⁠l da unei persoane care deja avea spaţiu locativ. Melnikov îi scrie lui Stalin că, în aceste condiţii, în care e bolnav şi pribeag, se gândeşte la promisiunile Partidului: „Aflându-⁠mă în această situaţie critică, mi-⁠am amintit de sloganele sărbătorilor de mai ale Biroului politic al Comitetului Central: „Îi vom înconjura de grijă pe invalizii războiului şi pe familiile celor decedaţi”, tocmai de aceea am decis să mă adresez dumneavoastră ca să vedeţi atitudinea autorităţilor locale faţă de invalizii de război”.

Iar Irina Iosob Şova, văduvă de război din 1914, considerată chiabură pentru o casă, o vacă şi o juncă, şi care avea de plătit pe anul 1950 impozite în valoare de 3300 de ruble, îi scrie astfel lui Stalin: „Fiţi atenţi! Când au venit la mine, mi-⁠au luat vaca cu viţel şi o juncă şi a luat încă trei vaci străine de astă sumă de 3300 ruble şi de aşa sumă s-⁠au luat 5 vaci? Semnul întrebării, Tovarăşi Stalin. În Ţara Dumneavoastră există ca să aibă cineva 5 vaci? Nu. Nu. Şi nu am tocmai eu, o femeie de 67 de ani. Cele trei vaci sunt furate şi aşa m-⁠au pus şi pe mine nalog din aer, adică din Natură”. Ultimul paragraf începe astfel: „Tovarăşi Stalin, pănă vei trimite mila din Moscova, Basarabia moare”. Şi se încheie cu: „Rog dreptate. Marcu Ş.I.” Mai duios, Emanuil Petrovici Savluc îi scrie lui Stalin că, fiind om sărac, bolnav şi necăsătorit din cauza infirmităţilor, „pe moment, eu aveam un porc la inima mea pe care îl hgrăneam pentru a mă achita cu dările la stat”. În 1950 însă, a venit agentul „şi samovolnic mi-⁠a luat porcul din casa în care eu îl hrăneam ca pe un copil”.

Un alt tuberculos, invalid de război, decorat de statul sovietic, care stătea în stradă e C. Gh. Niceporuc, care i se adresează lui Stalin „cu rugămintea de a mă ajuta să primesc un apartament ca să pot trăi şi nu doar exista”. În unica lui cameră de zece metri pătraţi cu ieşire direct în stradă, Niceporuc se străduie să stea cât mai puţin, ca să nu-⁠şi îmbolnăvească fiul şi soţia de TBC. Invalidul Vladimir Grigorievici Lotoţchii, în vârstă de 64 de ani, cu mâna dreaptă amputată, îi scrie lui Stalin că, pentru a putea să achite impozitele de chiabur pe care îl sileşte statul să le plătească, va trebui să-⁠şi vândă casa, întrucât alte resurse de venit nu are.

Fiodor Fomici Ştefârţa/Şaptefraţi îi scrie lui Stalin că, deşi bătrân, deşi a donat tot pământul copiilor sau colhozului şi trăieşte cu un fiu care are un picior amputat, e persecutat de preşedintele sovietului sătesc, care i-⁠a confiscat caii şi căruţa. Ţăranul apelează la Constituţia URSS, la bunul-⁠simţ şi, nu în ultimul rând, la onestitatea lui Stalin, pe care o chestionează de fapt subtil: „Eu sunt un om necărturar, dar Constituţia Stalinistă nepoţii mi-⁠au citit-⁠o şi eu am reţinut bine despre protecţia dreptăţii tuturor bătrânilor şi invalizilor neajutoraţi şi văzând că cei de la Comitetul executiv raional îşi bat joc de mine, am decis să solicit o protecţie binevenită […] Vă rog să interveniţi şi să daţi indicaţie cui trebuie să mă adresez ca să-⁠mi întoarcă nefericiţii căluţi şi să mă izbăvească de impozitul de 1500 ruble pe care eu nu sunt în stare să-⁠l achit. Luaţi în consideraţie vârsta şi neputinţa mea, cunoaşteţi cât de greu trăiesc ţăranii care au familii mari. Eu toată viaţa am lucrat la chiaburi şi am trăit «vai de capul meu», cum spun moldovenii. Cu speranţa la dreptatea luminatului conducător şi a unui şef onest….”

Ivan Ilici Danila îi adresează o plângere „Nebiruitului Tată Marelui tov. Stalin” prin care îl informează că, din cauză că a fost inclus pe lista gospodăriilor de chiaburi, preşedintele sovietului sătesc i-⁠a confiscat tot: „Timp de două ore mi-⁠au confiscat tot ce aveam […] Conform actului, urmau a fi confiscate numai o vacă, o viţică, un butoi cu vin şi caii – aceste lucruri. La moment familia mea a rămas fără vacă, chiar şi fără pahare şi creioane.”

Vasile Fiodorovici Gâncul, în vârstă de 35 de ani, îi scrie lui Stalin în ianuarie 1950 pentru a cere să fie exclus de pe lista chiaburilor ca să poată fi reprimit în colhoz şi plătit pentru munca pe care a depus-⁠o: „La 3 iulie 1949 ne-⁠au dat afară din colhoz, ne-⁠au declarat chiaburi. Aceasta este o tragedie pentru noi, cei declaraţi chiaburi. Inclusiv pentru că nu ne dau nimic pentru zilele lucrate în colhoz şi noi, suflete nevinovate pe acest pământ, stăm în frig şi suferim de foame. Care sunt caracteristicile unui sărac şi de ce sunt numit chiabur? E o tragedie pentru oamenii nevinovaţi care astfel sunt constrânşi să se chinuie pe pământ. De aceea Vă rog ca, prin bunăvoinţa Dumneavoastră, să ne eliberaţi de povara acestui cuvânt chiabur”. Finalul e poate cea mai tare descriere a nominalismului sovietic care există: „Noi, ţăranii săraci şi nevinovaţi, Vă mulţumim respectuos pentru bunăvoinţa prin care ne veţi face nevinovaţi”.

Vladimir Fiodorovici Poclitari, de 68 de ani, îi solicită în februarie 1950 lui Stalin prezenţa personală la faţa locului: „Vă rog să faceţi o vizită la faţa locului şi veţi stabili dacă eu merit ca să achit această datorie-⁠pomană pe care o iau de la mine”. Lista doleanţelor lui Poclitari continuă în crescendo: „Eu vă rog, Tovarăşe Preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem din URSS, nu mă lăsaţi pe mine un om sărac până nu verificaţi chitanţele mele pentru anul trecut, referitoare la tot ce le-⁠am dat lor. Eu vă rog, Tov. Preşedinte, ca Decizia să o luaţi în favoarea mea. Astfel încât eu să-⁠mi recapăt animalele […]. Şi să fiu scutit şi de impozit. De asemenea, Vă rog tov. Preşedinte, ca de acum înainte, pentru anul în curs 1950 să fiu eliberat de la toate taxele de Stat. Aceasta deoarece şi eu şi soţia suntem în vârstă. La primirea plângerii mele Vă rog insistent să-⁠mi comunicaţi rezultatele şi să nu-⁠mi refuzaţi rugămintea, soluţionaţi ceea ce eu v-⁠am rugat. Vă rog să soluţionaţi cazul cât mai repede. Solicită…”

Piotr Ivanovici Rusnac îi descrie şi el lui Stalin ascensiunea sa de la ţăran fără pământ la posesor a 5,5 ha adunate prin muncă proprie şi datorită împroprietăririi din 1921. Dar, începând cu anul 1948, a fost supus persecuţiilor de către Efim Iacovlevici Buţco, preşedintele colhozului, care i-⁠a purtat sâmbetele lui Rusnac şi l-⁠a trecut pe Rusnac pe lista chiaburilor care urmau a fi deportaţi. În noaptea deportării, 5 spre 6 iulie 1949, Rusnac şi familia lui au reuşit să se ascundă şi s-⁠au sustras în cele din urmă deportării, rămânând în sat, unde au fost persecutaţi în continuare de Buţco. Rusnac îi detaliază iţele afacerii lui Stalin, după care încheie, spunând că el vrea să muncească cinstit în colhoz şi să fie un „cetăţean liber al RSSM”, pentru că „tot timpul să trăieşti cu frică din cauza unor afirmaţii false şi ca în ţara noastră democratică să nu găseşti adevărul, aceasta nu poate fi. Vă rog să interveniţi”.

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now