Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Copilăria la români. Istorie şi prognoză

Copilăria la români. Istorie şi prognoză

În toamna anului 2003, în veme ce prima carte, Bucureştii mahalalelor, îşi făcea drum printre cititori, Adina Keneres, editoarea mea de la Editura Compania, m‑a întrebat aproape din senin: „Nu ai vrea să încerci să scrii o carte despre copilărie? Nu ştim nimic despre copiii României, ce se întâmplă cu ei până la 20 de ani?”. Îmi amintesc dimineaţa aceea de noiembrie friguros şi ploios. Am fost foarte surprins de propunere şi în momentul acela mi‑am amintit de mulţimea de fotografii cu familii, copii şi adolescenţi, de prin toate timpurile noastre recente, şi am acceptat propunerea, deşi era ceva cu totul nou faţă de preocupările mele de până atunci. Dar am cerut un an pentru documentare şi încă un an pentru carte. Acesta a fost punctul de plecare al acestei cărţi. Dar când să fac primii paşi, am descoperit cu stupoare că nu aveam deloc o bibliografie uşor de găsit, pentru că nu există o monografie la scară naţională axată pe acest subiect! De unde să‑l încep? De unde să adun informaţiile, dincolo de memorii, interviuri sau articole de ziar? Pentru că acestea sunt surse secundare, pe studii de caz. Mi‑a venit în ajutor munca de vreo trei sute de ani a medicilor şi a pedagogilor, aşadar, sănătatea şi învăţământul, aflate mereu în suferinţă. Iată, aici, o posibilă concluzie: copiii României au fost mereu în suferinţă, alături de cei mai buni dintre prietenii săi: sănătatea şi învăţământul!

Revenind, cele mai multe informaţii sunt oferite de lumea medicală şi, mai ales, de medicii igienişti de odinioară. Spaţiul românesc nu este foarte bine reprezentat bibliografic pentru tema copilăriei şi acest lucru este cu adevărat trist. Prima ediţie a acestei cărţi, publicată de Editura Compania în 2005, cartografiază prima sută de ani cu adevărat relevantă (1850‑1950), desigur, nefiind ignorate reperele mai vechi, acolo unde s‑au putut găsi referinţe. Iar informaţia istorică a fost completată cu o serie de interviuri despre copilării variate, cu relevanţă pentru secolul al XX‑lea.

Cartea de faţă reprezintă o ediţie revăzută şi extinsă a primului proiect, care cuprinde şi zona timpului trăit alături de o prognoza a următoarei generaţii. Cea mai dificilă temă de prins între rânduri este aceea de a pune în oglindă propria noastră intrare în maturitate şi senectute (copiii şi adolescenţii anilor 1970‑1980) cu intrarea în maturitate şi senectute a copiilor noştri, născuţi între 1990 şi anii 2000. Iar această carte, trebuie să o spun, rămâne un şantier deschis, peste care se poate reveni şi reconstrui un demers mai potrivit sau mai complet.

Ceea ce am observat ca pedagog şi ca părinte, între 1990 şi 2020, este faptul că sistemul (cel mai adesea şi atenţia părinţilor) este foarte atent cu detaliile numai în zona primilor ani de viaţă şi de şcoală, iar undeva prin gimnaziu, începem să ne pierdem copiii uşor printre degete, astfel încât anii de liceu devin o aventură bizară. Atât în privinţa pedagogiei şi a curriculei şcolare, cât şi în privinţa implicării parentale. Obosim prea repede? Ne plictisim? Nu intru aici în detalii referitor la cauze şi efecte, ele sunt povestite pe larg în carte. Dar cea mai dificilă şi delicată trecere pentru adultul care devine părinte este reprezentat de pragul unde copilul de ieri îţi poate deveni cel mai bun prieten şi un sfătuitor al părintelui care ai fost odinioară. O relaţie de egalitate în mărturisiri, decizii, care, ulterior, într‑un târziu se va inversa, de la copilul de odinoară, deja adult, devenit sprijin şi confesor al părintelui devenit lipsit de putere şi mijloace adesea. Dacă natura a lăsat acest transfer ca moştenire, atunci el trebuie înţeles şi umanizat, dincolo de legislaţie şi cutume.

Istoria până la 20 de ani este foarte complicată şi învăluită de mister. Este asemenea unei cărţi cu poveşti, care devine treptat un jurnal personal şi totul sfârşeşte prin a ieşi din intimitatea sinelui pentru a căuta ceea ce doreşti într‑o lume atât de diferită faţă de ceea ce ai sperat şi ai visat! De aici inadecvarea adolescenţei şi furia de mai târziu. Sunt folositoare şi una şi alta, sunt instrumente ale înţelegerii şi cunoaşterii, dar trebuie folosite când sunt necesare şi nu lăsate libere să‑ţi hrănească anxietatea şi melancolia. Pot deveni treptat frustrări greu de învins, după cum te pot ajuta să‑ţi dezvolţi abilităţi de continuă adaptare într‑o lume care, în fond, asta îţi cere, pentru că nu este vorba despre altceva. Decât schimbare şi evoluţie continuă, iar aici este vorba, în primul rând, despre tine. Iar pentru asta trebuie să te cunoşti, să te explorezi. Şi aici îţi trebuie răbdare şi înţelegere. Răbdare cu ceilalţi şi înţelegere pentru tine.

Această carte încearcă să ofere o imagine a primilor 20 de ani din viaţa fiecăruia dintre noi, de la străbunici la strănepoţi, privind din perspectiva adultului de azi ajuns la vârsta de 50 de ani.

Când trecutul ne obligă să definim prognoza, României îi lipseşte o „hartă a viitorului”. Iar această cartografiere a viitorului ţine numai de factorul uman. Şi anume de investiţia continuă în factorul uman. După cum spunea la vremea lui Spiru Haret: „Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara”. În ultimii treizeci de ani de libertate de opinie şi de atitudine, foarte puţine au fost şi sunt demersurile pozitive susţinute prin argumente constructive, cu repere clare şi etape care trebuie urmate.

Reconectarea la realitate se construieşte prin investiţia în om, deoarece excelenţa şi competenţa nu depind de mărimea ţării, ci de sistemul ei de educaţie. Acesta trebuie schimbat. A doua opţiune clară a reconectării la realitate o reprezintă reprofesionalizarea forţei de muncă.

Profesia trebuie să devină masa critică a deciziei politice: performanţa în carieră precede funcţia politică. Acesteia i se adaugă încrederea câştigată în interiorul generaţiilor active de lideri reali, care pot avea apoi funcţia decidentă prin delegarea votului şi decizia politică. Aceasta din urmă devenind mai degrabă onorifică şi nu remunerată, iar pârghiile decizionale pot dobândi apoi caracter de plusvaloare socială şi profesională pentru generaţiile care vin din urmă.

Deprofesionalizarea este susţinută şi de generaţii mai vârstnice, care au trăit moderat şi fără implicare şi care devin agresive atunci când acest confort al lenei şi al degradării le este ameninţat. Ceea ce este mai grav, autoritatea publică, în loc să susţină profesionalizarea, pe care pretinde că o reprezintă în ochii alegătorilor, de fapt, susţine rapoartele leneşilor şi decăzuţilor în dauna celor care îşi oferă efortul de a inova, de a schimba.

La capătul opus se află o realitate pragmatică: faptul că secolul 21 va fi marcat de cel ce ştie mai bine cum să profite din plin de ştiinţă, să anticipeze şi să‑şi folosească un minimum de resurse pentru a obţine rezultate maxime.

Trebuie să ştim ce vrem, iar aceasta este o decizie fermă, politică şi profesională deopotrivă. Deoarece construcţia unei ţări începe cu ceea ce ştiu să facă tinerii şi cu lucruri pe care astăzi foarte puţini le mai fac. Cangrena politică, în alianţă cu elita artificială cu rol de infestare socială, descompune de peste 30 de ani societatea românească, aducând România de astăzi într‑o poziţie foarte vulnerabilă faţă de vecinătăţile care şi‑au păstrat dinamismul politic şi vitalitatea culturală.

După o sută de ani de reformare şi dezvoltare instituţională a statului modern, fapt care include şi apariţia pe hartă a României, între 1848‑1948, au urmat peste 70 de ani de demantelări instituţionale şi distrugeri de categorii profesionale şi urbanizate, urmate apoi de reveniri şi construiri accelerate pentru a mulţumi planul cincinal în patru ani şi, în cele din urmă, pentru a distruge, iar, la fel de accelerat, munca altor generaţii, forţată sau voluntară, între anii 1948 şi 1989, căci după 1990 dezechilibrele sociale, profesionale şi economice au fost mereu prezente şi au întors România la stadiul anilor de după război, ca nivel de trai şi educaţie. Se întâmpla undeva către 1990‑1998, când a scăzut dramatic şi speranţa de viaţă, precum şi valoarea veniturilor lunare, adesea salariul neputând acoperi întreţinerea lunară. Pentru familiie monoparentale sau dezorganizate a fost dramatic. De aici şi hemoragia muncii înalt calificate, dar şi a lucrătorilor cu braţele din mediul rural sau din periferiile oraşelor mici, formându‑se mici Românii în unele zone din Peninsula Iberică şi Peninsula Italică.

Prezentul este cel puţin discutabil din perspectiva recuperării diferenţelor de civilizaţie, profesionalziare şi tehnologizare, pe parcursul unei generaţii, chiar şi faţă de vecinătăţile apropiate cum ar fi, de pildă, Cehia, Polonia sau Slovenia.

Cum este România pregătită să înţeleagă ceea ce este în desfăşurare acum pentru următoarele cinci decenii de existenţă? Cinci decenii, la capătul cărora din aproape 19 milioane vom mai rămâne puţin peste 16 milioane de locuitori, dacă va continua ritmul emigrării demografiilor calificate. Cartea de faţă încearcă să deschidă culoarele unui răspuns.

■ Scriitor, istoric, publicist şi editor

Adrian Majuru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Majuru

Adrian Majuru, istoric, eseist, scriitor și editor roman. S-a născut la București, în data de 19 decembrie 1968. Absolvent al Liceului „Zoia Komsodemianskaya” (astăzi Colegiul Național Școala Centrală, 1989) și al Facultății de Istorie a Universității București. (1997) Debut editorial [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest