Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Convorbiri literare şi modernizarea organică a României

Convorbiri literare şi modernizarea organică a României

Modul în care înţelegea „gruparea de la Convorbiri” să apere ideea naţională e mult mai luminat decât majoritatea discursurilor politice naţionaliste din ţări aflate, atunci, ca şi acum, în avangarda civilizaţiei…

Proiectele de lege depuse de convorbirişti includ şi pe cel al înfiinţării unei şcoli comerciale în Iaşi, proiect susţinut în noiembrie 1879 de I.C. Negruzzi, T. Maiorescu, P.P. Carp, C. Christodulo‑Cerchez, V. Conta, A. Papadopulo‑Calimachi şi alţii şi cerut de necesităţi acute, printre care dispariţia comerţului naţional şi presiunea şomajului intelectual: „În partea de sus a ţării de dincolo de Milcov nu există nici o şcoală comercială. Cred că D‑voastră sunteţi informaţi că în judeţele Moldovei de sus negoţul naţional dispare din zi în zi şi puţinii comercianţi români care mai sunt azi vor dispare în curând, pentru că nu au posibilitatea de a găsi contabili care să le ţină registrele şi corespondenţa, să le facă inventarele şi în genere să se priceapă la contabilitatea comercială după regulile ştiinţei de azi. De aceea, D‑lor, în Iaşi se simte cea mai mare necesitate pentru înfiinţarea unei şcoli comerciale speciale, din care să iasă tineri care să insufle cu o nouă viaţă comerţul naţional […]. Mi se pare că a venit momentul să ne ocupăm mai mult de învăţământul practic şi real. Avem în Iaşi universităţi, şcoli de bele‑arte, de muzică, şcoală militară, gimnazii, licee naţionale; avem, pentru învăţământul clasic, şi foarte bune institute private, dar în ramura învăţământului real nu avem decât o şcoală de meserii, înfiinţată şi aceea de comună, fără subvenţiune din partea Statului, şi o altă şcoală profesională de fete, înfiinţată din iniţiativă privată, iarăşi fără vreo subvenţiune din partea Statului.

Pe calea pe care mergem, din şcoalele noastre nu vor ieşi decât persoane care să nu poată face alt decât să prezinte serviciile lor Statului; aşa încât pe fiecare zi numărul postulanţilor se măreşte într‑o proporţiune îngrozitoare, fără ca funcţiunile Statului, judeţelor, comunelor să fie de ajuns spre a‑i putea primi. Nu este vina lor, căci şcolarii care ies din gimnaziile şi liceele noastre nu au dobândit o învăţătură care să le deschidă drumul spre o altă ramură de activitate.

În lipsă de avere proprie, ei se înfăţişează la autorităţi şi le zic: voi ne‑aţi dat această învăţătură, datoria voastră este de a ne da mijloace să ne câştigăm viaţa cu dânsa. În chipul acesta proletariatul inteligent creşte mereu şi de mult se înfăţişează problema bărbaţilor noştri de Stat cum s‑ar putea schimba o asemenea stare de lucruri, şi ilustrez aceasta cu un singur exemplu.

La consiliul judeţean de Iaşi, din care fac parte de mulţi ani de zile, s‑a ivit o vacanţă de un post de copist clasa II, şi pentru a se înlătura un număr prea mare de concurenţi, am hotărât să nu se primească la concurs decât bacalaureaţi. Dacă nu mă înşel, s‑au prezentat la acest mic post de 70 sau 80 lei pe lună un număr de 27 de bacalaureaţi, care au concurat între dânşii nu pentru versiuni din Homer sau Horaţiu, nu pentru compuneri latine, ci pentru caligrafia cea mai bună. O asemenea stare de lucruri prelungindu‑se, poate deveni foarte primejdioasă”[1].

Naţionalismul şi patriotismul local ale lui Iacob Negruzzi sunt însoţite de o respingere categorică a concepţiilor cosmopolit‑umanitariste, văzute de el ca o amăgire, ca un efect de lumină al progresului tehnologic: „Apropierea deosebitelor popoare prin uşoara şi repedea lor comunicare, elementul universal al comerţului, care joacă un rol atât de însemnat, lăţirea grabnică a ideilor peste toată suprafaţa pământului au făcut pe câţiva cugetători să creadă că deosebirea între popoare este idee învechită şi stricăcioasă şi că ţinta timpului nostru ar fi de a uni în legături frăţeşti pe toate naţiunile. Un fel de filozofie umanitară ridicată la înălţimea de sisteme a dat loc la ideea cosmopolitismului, sprijinită pe teorii în aparenţă foarte frumoase. Însă faptele timpului nostru au dovedit că ideile cosmopolite erau contrare naturii omeneşti şi este caracteristic a vedea cum tocmai în anii cei din urmă firea omenească s‑a revoltat contra tendinţelor unitare ale tuturor popoarelor şi din contra s‑a luptat cu înverşunare pentru menţinerea principiului de naţionalitate, căutând nu numai a‑l apăra contra duşmanilor săi, dar a‑l stabili şi mai bine prin tendinţa de a împărţi popoarele în mod etnografic, după naţionalitatea comună” (Convorbiri literare, VIII :1, 1 aprilie 1874).

Conservatorismul liberal al convorbiriştilor, fie ei junimişti, conservatori sau naţional‑liberali (Xenopol, Conta), este, aşadar, unul informat de istorie, axat pe marile valori ale tradiţiei româneşti, pe susţinerea familiei[2], a bisericii şi a tradiţiei (chiar şi a patrimoniului[3]). Iată, de exemplu, cum Alecsandri cerea într‑o intervenţie parlamentară din 19 iunie 1869, respectarea donaţiilor făcute de strămoşi mănăstirilor şi celor sărmani, în ciuda valului de pozitivism utilitarist şi de liberalism economic care ameninţa vechile rânduieli ale României: „Domnilor, când am început şi eu cariera mea am fost orânduit şef la casa milelor, şi am văzut atunci că pensiile erau acordate la multe familii scăpătate, dar şi la multe persoane care aveau avere; însă cutia milelor era destinată numai pentru persoanele cu totul sărace. Cutia milelor este o instituţie de binefacere, a cărei obârşie se suie până la Domnii cei mai vechi ai ţării noastre; în vreme ce instituţia pensiilor este o instituţie modernă. Părinţii noştri aveau un obicei creştinesc şi foarte frumos, acela de a dărui şi a ajuta pe săraci, şi acest obicei, această simţire, cred că se păstrează şi în inimile strănepoţilor de astăzi ai acelor străbuni ai noştri. Prin urmare, domnilor, se cuvine să respectăm acel obicei vechi al strămoşilor noştri, respectând darurile ce ei au făcut, şi să urmăm acel principiu cu totul românesc că darul nu se ia înapoi. Domnilor, aceste sărmane călugăriţe, din care cunosc pe unele, până a nu se seculariza averile mănăstireşti, se bucurau de oarecare venituri care erau legate cu mănăstirile. De la secularizare încoace însă, acele averi s‑au luat de către Stat, şi aceste călugăriţe sunt condamnate a primi ajutoare foarte minime, care, dacă li s‑ar tăia acum şi acelea, nu numai că ar rămânea în desăvârşită mizerie, dar ar fi ameninţate chiar să moară de foame. De aceea, domnilor, chiar dintr‑un simţământ de umanitate, şi pentru respectul părinţilor noştri, care au făcut aceste daruri acestor sărmane călugăriţe, şi care daruri nu se urcă la o sumă aşa de mare încât să merite o discuţie atât de importantă în sânul Camerei şi să ne facă să pierdem timpul, vă rog să menţineţi aceste mile şi să nu vă îngrijiţi că se vor îmbogăţi prea mult din cinci sau zece coţi de şiac, încât să nu mai merite a li se da aceste ajutoare. Mă unesc dar cu opinia domnului Kogălniceanu, ca să lăsăm pe aceste sărmane călugăriţe să se bucure de milele făcute lor de către părinţii noştri, pentru ca să nu se zică că copiii părinţilor noştri au venit şi le‑au luat bucăţica din gură.”

Acest tip de conservatorism este ilustrat şi de abordarea antropologică a subiectelor prezentate la prelecţiunile Junimii. Astfel, vorbind despre „foc”, Xenopol nu se lansează în ample analize ale rolului economic al focului, ale contribuţiei focului la creşterea productivităţii economice, ci stăruie asupra efectului lui formator de conştiinţă, de cultură şi deci de societate: „Întrebuinţarea cea dintâi a focului nu a fost pentru a procura căldura, ci pentru a alunga întunericul, care ascundea în sine atâtea pericole. Nimic mai grozav pentru om decât viaţa de noapte a naturii în acele timpuri primitive, când ea era atât de puternică şi el atât de slab. Lipsit de acea pătrundere ageră a vederii ce o au animalele, al căror trai e acel de noapte, el devenea orb odată cu pieirea luminii, în neputinţa de a şti ce se petrece la o îndepărtare chiar mică de el; înfiorat de umbrele ce‑i întunecau slaba lucire a minţii, vecinic spăriet de foşnirile şi vuietele dimprejur. Pentru omul primitiv noaptea trebuia să fie un chin cumplit, şi cât de mult trebuia el să fie recunoscător unui element ce‑i dădea măcar în o mică sferă ceea ce soarele din ceruri răspândea în lumea întreagă […]. Împrejurul focului apoi se adunau, când cădea noaptea, păstorii de prin munţi. Acolo se adăposteau, la lumina lui, şi preschimbau între ei idei şi simţimente. În timpul zilei oamenii rătăceau singuratici prin munţi şi câmpii. Seara îi aduna, îi împreuna, îi punea în legătură. Lângă foc se născu societatea omenească, mai întâi acea mică a familiei, apoi acea mai mare a comunei şi în fine a statului. De aice identificarea vetrei […] cu familia […]. Focul trăia vecinic acelaşi, fie în cer sub forma soarelui, a lunii şi stelelor ce reveneau regulat pentru a lumina şi încălzi pământul, fie pe pământ, unde acel zeu reapărea, îndată ce se făceau cele de nevoie pentru rechemarea lui. El era totdeauna unul şi acelaşi, pururea tânăr, pururi în viaţă. El încălzise pe cei ce acum dispăruse şi era să lumineze şi încălzească pe cei ce vor veni, căci oamenii mureau, se stingeau unul după altul şi se duceau – nu se ştie unde. La lumina lui se spuneau despre lucruri întâmplate, pe care cei ce le spuneau le auzise de la bătrâni, şi aceştia de la străbunii lor. Formele flacării şi ale valurilor de fum se împleteau în minte cu ideile ce se respirau, şi aceste se puneau de sine în o legătură tot mai fantastică. Astfel se născu lângă foc povestea, şi de aice legenda, tradiţia şi istoria, legătura omului cu timpul trecut, ideea solidarităţii sale cu generaţiile de mai nainte şi cu cele viitoare. De aceea şi astăzi povestea, forma cea mai primitivă, se spune «la gura sobei»; acolo, în timp de seară, când flacăra licăreşte în vatră, se adună copiii împrejurul bătrânului care le spune «ce a fost odată». Lângă foc s‑a născut povestea; lângă foc va rămâne ea, cât va mai fi poveste în lume” (Convorbiri literare, VII:1, 1 aprilie 1873).

Antropologia e prezentă şi în prelecţiunea lui Xenopol despre casă, văzută nu ca obiect de speculaţii imobiliare – de felul celor care au dus la dispariţia multor case de patrimoniu (casa Ralet, casa lui Costache Negruzzi ş.a.) din Iaşi în ultimul deceniu –, ci doar ca matrice a conştiinţei creatoare: „Arhitectura a adus o mare schimbare în locuinţele private, întâi prin introducerea luminii în lăuntrul locuinţei, apoi prin uniformitatea temperaturii, stabilită prin construcţia casei şi posibilitatea de a împiedica intrarea frigului sau a căldurii celei prea mari, în fine prin o armonie a liniilor, o mărire a spaţiului şi o înfrumuseţare a încunjurimii constante în care se află omul, prin care îl face să guste plăcere în acest adăpost. Din un rău necesar, cum era locuinţa în timpurile primitive, ea a devenit un loc de petrecere şi de repaus. Mintea lui este tot atâta, ba mai liberă în lăuntrul casei decât în lumea din afară. Casa nu‑i mai răpeşte lumina, nu‑i înăduşă răsuflarea, nu‑i incujbă spiritul sub presiunea unui spaţiu îngust ale cărui margini pare că au să se prăbuşească asupră‑i. Casa este veselă, aerată, plăcută, nu răpeşte nimic din avantajele naturii libere şi ne fereşte de neplăcerile acesteia. De îndată ce casa a fost un loc de petrecere, ea a devenit centrul vieţii: aice se petrece ce e mai important. Viaţa privată, cu moravurile casnice, s‑a dezvoltat din ce în ce; femeia a început a avea importanţă, căci şi ea avea acuma mica ei împărăţie pe care o guverna, în care voinţa ei era hotărâtoare, şi numai atunci ea a putut deveni adevărată mumă şi soţie, respectată şi iubită, căci dominarea asupra spiritului şi a inimii nu o putea câştiga, cât timp era sclavă, la popoarele nomade, sau cât timp în for şi în răzbel se petrecea întreaga viaţă a bărbaţilor.

Omul se legă tot mai mult de spaţiul acela mărginit în care îşi petrecea partea cea mai însemnată a vieţii sale. Locuinţa dădu naştere la sentimente nouă în sufletul său. El iubi acea încunjurime în care crescuse de mic, care conţinea amintirile cele mai dulci ale timpurilor trecute. Obosit de viaţă exterioară, omul se retrage în casă; acolo găseşte linişte şi odihnă atât în contra neplăcerilor vieţii, cât şi în contra furtunilor atmosferice. Tot ce are mai scump este în casa sa. Ea este un azil pentru dânsul, pentru iubiţii lui; ea cuprinde comoara vieţii sale întregi. De aceea casa omului este sfântă, toate legislaţiile pedepsesc încălcarea ei şi nicăirea o ofensă, o ocară nu este mai greu simţită decât când este făcută în casa chiar a celui injuriat.

Casa apoi a îmbogăţit şi mintea omenească. Fără dânsa, fără acest spaţiu restrâns, deosebit de lumea cealaltă, în care mintea să poată cugeta în linişte şi în mod constant, nu s‑ar fi produs multe din lucrurile cele mari de care se mândreşte omenirea. S‑au produs în câmpii, sub cerul liber, frumoase poezii, dar atât opurile mai poetice, cât şi marile descoperiri ştiinţifice, sistemele filosofice, lucrările de erudiţie, toate s‑au făcut în casă, lângă masa de lucru, unde mintea putea să se concentreze şi să cugete neîntrerupt şi neturburat.” Casa este o matrice a conştiinţei de sine şi de alţii, la fel cum este şi patria locul în care un popor se poate gândi pe sine neturburat: „Precum casa este locuinţa individului, aşa este ţara locuinţa poporului” (Convorbiri literare, VII:3, 1 iunie 1873).

Acest tip de gândire, structurantă, care vede conexiunile între lucruri şi între planul concret şi cel simbolic, care înţelege cum se pot potenţa unul pe celălalt, este ceea ce a dat aripi modernizării de tip convorbirist, adică acelui proces prin care modernizarea a fost pusă în practică în aşa fel încât să fie un proiect de afirmare a demnităţii naţionale. Modul în care înţelegea „gruparea de la Convorbiri” să apere ideea naţională e mult mai luminat decât majoritatea discursurilor politice naţionaliste din ţări aflate, atunci, ca şi acum, în avangarda civilizaţiei. Nu putem deci să le cerem bătrânilor convorbirişti din secolul al XIX‑lea să nu se abată cu nicio iotă de la reguli şi ipocrizii politic corecte pe care nu le respectă ca atare importanţi lideri americani, europeni sau asiatici din secolul al XXI‑lea. Să fim prudenţi în judecăţi şi să ne gândim că, citind această carte, intrăm în lumea tihnită a naţionalismului victorian, a unei modernităţi cu aburi, legată încă de reperele lumii naturale, pe care era silită să se muleze. Dacă România modernităţii paşoptist‑convorbiriste a decolat, e pentru că minunaţii oameni ai acelei vremi ştiau să fie cutezători, să croiască planuri de zbor şi să le pună în aplicare cu demnitate şi eleganţă.

După cum spunea o relatare de epocă de la una dintre prelecţiunile Junimii: „Cursul a fost destul de vizitat; sala Universităţii era plină de dame şi de bărbaţi. Cu părere de rău trebuie să observăm însă că publicul nostru, prin neglijenţa de a veni înaintea orei fixate, deranjară foarte mult pe orator. În mijlocul discursului se aude uşa scârţâind necontenit, vuiete de scaune ce se strămută, de rochii ce foşnesc, în fine o mulţime de sunete care nu pot predispune bine mintea oratorului, ce nu ar trebui să fie distras de la sujetul său. Sperăm că la prelecţiunile viitoare onorabilul public, ţinând seamă de aceste juste observaţii, va veni câteva momente înainte de ora unu, când începe prelecţiunea” (Curierul de Iassi, VI: 15, 7 februarie 1873).

Note:
[1]  Vezi şi intervenţia lui Iacob Negruzzi din 4 martie 1882, 21 decembrie 1882 şi 22 noiembrie 1883.
[2]  „Căsătoria este instituţiunea cea mai delicată şi mai importantă în toate privinţele. Ea cere ca indivizii să abdice de la plăcerile lor zgomotoase de mai nainte şi să sacrifice orice avantagiu personal noilor datorii ce le impune familia. Căsătorii săvârşite numai din interese materiale sau din alte consideraţiuni egoistice sunt forme zadarnice, fără nici o bază morală, din care ies mulţime de calamităţi şi generaţiuni corupte şi pernicioase societăţilor. Condiţiunile neapărate ale unei căsătorii sunt dar conştiinţa de familie, amorul ideal şi demnitatea personală. În fine, d. Pogor încheie prin expunerea unor consideraţiuni puternice ce tindeau a proba că divorţul este imoral şi stricăcios şi că ar trebui desfiinţat” (Convorbiri literare, V:5, 1 mai 1871).
[3]  „I. Negruzzi: Este, d‑lor, mai mult o încunoştiinţare ce aş dori să fac onor. D. ministru de interne.

Vă este cunoscut la toţi că una din ruinele noastre cele mai mari, care a rămas din timpurile trecutului, ale trecutului de glorie naţională, este aşa‑numita Cetatea Neamţului, o cetăţuie aşezată în apropiere de oraşul Neamţ. De mai mult timp această ruină stă în cea mai deplină părăsire; se iau pietrele de‑acolo şi se pavează stradele prin oraşe. Ba încă ceva mai mult: oricine are nevoie de piatră merge la acele ruine şi desăvârşeşte astfel completa lor nimicire. Aşa astăzi am primit mai multe plângeri de la judeţ şi am văzut şi în foile publice de dincolo tânguiri asupra acestei necuviinţe. Îmi pare, d‑lor, că este în interesul nostru, în interesul trecutului nostru, noi care, este adevărat, am rupt tradiţiunile noastre în mai multe puncturi, îmi pare, zic, că avem interes de a susţine cel puţin aceste rămăşiţe ale unui trecut atât de glorios!

Este lângă oraşul Suceava, în Bucovina, o altă ruină tot aşa de glorioasă, care astăzi s‑a nimicit mai cu totul. Aceea însă ce se întâmplă în o provincie română supusă dominaţiunii străine nu trebuie să se întâmple şi în ţara noastră. Aş ruga pe D. ministru de interne ca, până se vor lua alte măsuri, să binevoiască D‑sa a da cel puţin ordine administraţiunii locale să păzească aceste ruine, ca să nu fie cu desăvârşire nimicite. Este timpul să ne ocupăm odată, după atâta întrerupere cu trecutul nostru, ca să nu ni se zică că suntem un popor ce nu ţinem la trecut, şi prin urmare un popor indiferinte în privinţa viitorului” (Şedinţa din 16 iunie 1871). Vezi şi intervenţia lui Negruzzi din 21 martie 1887, nereuşită, în favoarea înfiinţării unei catedre de slavonă la Universitatea din Iaşi.

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now