Contemporanul » Istorie – Documente – Politică » Continuitatea elitelor. Elitele continuităţii

Continuitatea elitelor. Elitele continuităţii

Civilizaţia euro‑atlantică a dat naştere „satului global” al lui Marshall McLuhan, adică acelor forme de coexistenţă analogică şi digitală care ne dau iluzia că lumea s‑a micşorat. Cu alte cuvinte, civilizaţia a dat naştere unui „sat” global fără ţărani pentru că e fără natură. În loc de concepţia hesiodică a „muncilor şi zilelor”, de timpul natural ciclic – în Europa – al curgerii anotimpurilor, al naşterii, creşterii, sacrificării, culegerii şi renaşterii naturii care a modelat cultura ţărănească şi, prin ea, mentalitatea elitelor culturale şi politice clasice, avem acum un sat global supus fluctuaţiilor imprevizibile ale pieţei – piaţa bunurilor de consum, piaţa microcipurilor, piaţa de energie – şi ale politicii. E o lume produsă de persoane juridice, de corporaţii. E, de fapt, prima dată în istoria civilizaţiei europene când elitele culturale, elitele politice, biserica şi, de fapt, civilizaţia în sine au a funcţiona fără ţărani, adică fără susţinerea şi baza de recrutare a oamenilor modelaţi de viaţa în natură, de rigorile, seriozitatea, realismul, simţul estetic, limitele şi înţelepciunea antrenate de acest tip de viaţă. E pentru prima dată în istoria civilizaţiei europene când nu mai putem absorbi cunoaşterea şi înţelepciunea din viaţa de zi cu zi a lumii noastre, aşa cum făceau sătenii sau vechii atenieni, al căror polis era un „spaţiu vital impregnat de sens” (Julius Stenzel), ci trebuie să le cumpărăm manufacturate pe scară largă de sofişti, adică de „experţi”.

Pentru România, această schimbare de paradigmă este cu atât mai acut resimţită cu cât, de la începutul secolului al XIX‑lea şi până la începutul secolului XXI, „chestiunea ţărănească” a constituit punctul focal al construcţiei politice şi culturale. Mişcările politice au fost, vreme de două secole, mişcări culturale, propunând direcţii ideologice şi politici culturale care să ţină cont de acest centru de greutate, ţărănesc, al lumii româneşti.

De la generaţia boierilor cărvunari, din Moldova, şi a lui Tudor Vladimirescu, în Ţara Românească, s‑a pus problema nu doar a emancipării sociale a ţărănimii, ci şi a întemeierii unui sistem de învăţământ în limba română care să reprezinte un mijloc de afirmare a coeziunii naţionale şi de garantare a mobilităţii sociale punând meritocraţia la temelia naţiunii. Din rândul acestor proiecte timpurii fac parte şcoala întemeiată de boierii Goleşti la conacul familiei, ca şi reţeaua de 12 şcoli româneşti concepută de Iordache Golescu în 1817‑1818, din rândul cărora a făcut parte Şcoala „Sf. Sava” din Bucureşti, unde, sub îndrumarea lui Gh. Lazăr, au învăţat şi apoi au predat profesori precum Simion Marcovici, Eufrosin Poteca, Ion Heliade‑Rădulescu, oameni care au devenit şi scriitori, erudiţi, autori de manuale, gramatici, tratate de filosofie şi cărţi de învăţătură româneşti. La Iaşi, un asemenea bun început a fost pus de Gheorghe Asachi. Şcoala a rămas o prioritate pentru toate elitele româneşti din epoca paşoptistă, din epoca domniei lui Al. I. Cuza (1859‑1866) şi din epoca României monarhice (1866‑1947). Sub Cuza, Mihail Kogălniceanu, ca prim‑ministru, a întemeiat, în 1864, primul sistem public de învăţământ de mase. Sub Carol I, marele ministru al educaţiei Spiru Haret, la cumpăna veacurilor XIX‑XX, a aşezat sistemul de învăţământ (programe, metode de examinare şi promovare, manuale), pe temelii solide. Ca şi monarhia, inaugurată cu o „dinastie străină” rapid asimilată, sistemul de educaţie a fost clădit după modele franco‑germane, dar a fost naţionalizat şi a rămas până la sfârşitul anilor 1990 cunoscut sub denumirea de „şcoala românească”.

În octombrie 1860, Alexandru Ioan Cuza explica în decretul său domnesc de înfiinţare a universităţii din Iaşi obiectivele naţionale care au stat la baza întemeierii instituţiei: „Considerând că piedicile care mai mult timp s‑au opus întemeierii învăţământului înalt, aşa precum îl vrea legea, astăzi în cea mai mare parte sunt înlăturate, de vreme ce există un număr destul de mare atât de elevi, care şi‑au terminat studiile liceale, cât şi de profesori capabili de a preda ştiinţele în limba română, precum prevede § 6 din regulamentul şcolar;

Considerând că interesul ţării, care este în progres, şi mai ales multele trebuinţe care au apărut o data cu noul regim introdus în Principatele Unite prin Convenţiunea din 7/19 August 1858, cer să se dea instrucţiunii publice cea mai mare dezvoltare […]; Socotind că a sosit timpul pentru a se pune cea de pe urmă piatră la măreţul edificiu naţional proiectat de legea din 1851, adică întemeierea tuturor celor patru facultăţi în acelaşi loc; […] Cu binecuvîntarea lui Dumnezeu şi cu puterea legii din 1851, Domnia Noastră hotărâm şi încuviinţăm întemeierea Universităţii de Iaşi cu toate cele patru facultăţi ale ei, cu sediul în aceste încăperi anume destinate pentru dânsele; […] Şi deci am decretat şi decretăm: Facultăţile formează un Institut naţional, în care se vor studia toate ramurile ştiinţelor fără nici o închidere”.

Deschiderea Universităţii din Iaşi a fost prilejul unor fastuoase manifestări care aveau ca scop afirmarea rolului culturii în consolidarea conştiinţei naţionale a unei societăţi a cărei aşezare ţărănesc‑boierească şi breslaşă făcea deja loc mai modernelor structuri birocratice şi închegărilor ideologice. Profesorul Gheorghe Mârzescu, de la Facultatea de Drept, a ţinut în numele universităţii o cuvântare în care a subliniat că „a lumina pe cetăţeni pentru a‑i ţine mai mult legaţi la datoriile lor legitime, la interesele lor cele adevărate, a face din instrucţiune o lumină comună şi a o lăţi între toate clasele societăţei, această bază a libertăţei, independenţei, liniştei, prosperităţei popoarelor, iată ce au dobândit astăzi Românii, iată fapta măreaţă ce se serbează astăzi cu atâta solemnitate şi în viitor va servi de o adevărată sărbătoare naţională. Instrucţiunea publică fiind mijlocul prin care ideile de dreptate şi de datorie ajung a se lăţi asupra întregului corp ce poartă titlul de Stat, naţiune sau popor, instrucţiunea pu­blică cu drept cuvânt ocupă un loc eminent în economia po­poarelor, căci după cum ea este mai mult sau mai puţin răspândită în cercul unui popor, pe atât se şi zice că acel popor are conştiinţă de existenţa, libertatea şi neatârnarea sa. În adevăr, când popoarele reclamă ele libertate mai mare? Când ele se găsesc mai luminate şi cu ce titlu o reclamă ele? Pe temeiul luminilor şi al progresurilor lor”. Universitatea, explica Mârzescu, are rolul de a îndruma „talentul şi studiul, succesele cele d’întâiu ale copilăriei şi ale juneţei” pe „adevărata cale a ştiinţei”, care e cea a „îndeplinirei datoriei în viaţa socială”: „Universitatea Română, aşezământ naţional, destinat de a produce ţărei din sânul ei chiar, cetăţeni cu conştiinţă de datoria lor: bărbaţi, nu cu o ştiinţă ilusorie, dar cu solide cunoştinţe, apţi la îmbunătăţirea morală şi materială a poporului Român. Iată actul adevărat naţional ce se inaugurează astăzi cu o pompă atât de strălucită”. La uralele care au acoperit finalul cuvântării lui Mârzescu, Al. I. Cuza a răspuns: „Să trăească frăţia românească”.

Simion Bărnuţiu, profesor al Universităţii din Iaşi, împiedicat de boală să fie prezent la serbări, a trimis următorul mesaj, citit de un coleg al său:

„Domnilor,

Când se deschide o şcoală numai într’un sat sau într’un târguşor, pentru câteva zeci sau sute de suflete, ziua aceia merită a se serba ca ziua învierei acelui sat sau târguşor, iar când se deschide o şcoală pentru toată ţara şi pentru toate ştiinţele, acea zi e în adevăr ziua învierei naţiunei întregi şi merită a se celebra de toată naţiunea, ca o sărbătoare naţională, nu numai pentru Moldova, ci pot să zic pentru toată România, pentru că astăzi să inaugură această Universitate, ca o şcoală pentru [toate] Ştiinţile şi pentru toţi fiii Românilor. Ei nu vor fi nevoiţi de astăzi înainte a‑şi părăsi ţara pentru ca să’şi stâmpere dorul ştiinţei din sorginţi streine, în ţări streine, căci iată sorgintea tuturor ştiinţelor se deschide în ţara lor. De acum înainte nu se vor înmormânta atâtea talente româneşti, cari se înmormântau până acum din lipsa institutelor naţionale; căci iată, se deschide astăzi biserica ştiinţelor pentru toate clasele naţiunei române, fără de nici o diferenţă”. În final, după ce a precizat că universitatea va aminti generaţiilor viitoare că, la 1860, România „a fost guvernată de Domnitor Român”, Bărnuţiu a precizat: „Românilor, iată ne­cesitatea şi foloasele acestei Universităţi, care se încrede amoarei voastre celei naţionale şi solicitudinei voastre părinteşti, ca una plantă răsărită de nou în pământul strămoşilor voştri; apăraţi‑o, ca să nu o smulgă cei ce vă urăsc; apăraţi‑vă toate institutele naţionali pe cari aveţi, întemeiaţi câte mai lipsesc. Ştiţi pentru ce se respectă naţiunile una pre alta, întăriţi‑vă prin institute naţionale, pentru ca să puteţi spune cu mândrie că sunteţi Români când va întreba străinii cei culţi în ţările lor cine sunteţi şi din ce ţară”.

Această şcoală, clădită pe modele europene clasice de inteligenţa elitelor româneşti, a avut menirea de a educa tocmai elitele necesare unităţii şi independenţei României. Practic, România modernă s‑a născut odată cu şcoala ei, căreia i s‑a atribuit rolul de a descoperi, instrui, educa şi articula energiile româneşti, astfel încât să susţină construcţia statală a României unitare şi independente. Unitatea şi independenţa României depindeau de modernizarea ei, iar modernizarea putea fi productivă doar dacă era făcută organic, în conformitate cu nevoile şi specificul societăţii româneşti, nu ca simplă adoptare de modele şi idei occidentale. Ca atare, a fost extrem de important că, încă de la înfiinţare, sistemul de educaţie din România a fost susţinut de un ecosistem cultural permeat de conservatorismul grupării culturale şi politice Junimea de la Iaşi şi al revistei Convorbiri literare, în paginile căreia Titu Maiorescu a formulat critica „formelor fără fond”. Această idee a dat un puternic impuls cristalizării unei elite conservatoare în sens larg cultural, care, de la Theodor Rosetti, P.P. Carp şi Mihai Eminescu, până la Nicolae Iorga şi apoi, în interbelic, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, membrii Şcolii monografice (de sociologie) de la Bucureşti a lui D. Gusti şi alţii, a supus procesul modernizării liberale româneşti unui filtru conservator de critici ale demagogiei sincroniste.

Totuşi, şi pe partea liberală lucrurile au stat, cu oarecari excepţii, pe aceleaşi coordonate naţionale, liberalii fiind împărţiţi între o facţiune de „roşii” – revoluţionară, republicană, socialistă din multe punct de vedere – şi facţiunea liberalismului‑naţional reprezentată la vârful partidului de Brătieni, o dinastie politică afirmată la începutul secolului al XIX‑lea şi eliminată brutal de pe scena politică odată cu venirea comuniştilor, dar încă relevantă cultural şi ca simbol politic şi astăzi.

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest