Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Alexandru Surdu: „Basarabia e România”

Alexandru Surdu: „Basarabia e România”

Istoria României de azi

A fost o vreme când vorbitorii de limbă română stăpâneau un teritoriu imens, aproape de acela legendar al traco-⁠geţilor, pe care îl aminteşte Herodot, din Nordul Mării Negre până la Marea Adriatică şi din Nordul Carpaţilor până în Peloponez. Şi, tot după vorba lui Herodot, ar fi reprezentat o mare putere, dacă ar fi fost uniţi! Dar n-⁠au fost uniţi şi n-⁠au avut forţa să reziste în faţa hoardelor de cotropitori, care şi-⁠au făcut pârtii adânci prin teritoriul Orientului Latin, cum a fost numit Imperiul.

Având ocazia să particip, din partea Academiei Române, la câteva „întâlniri” cu parlamentari şi guvernanţi în vederea organizării „sărbătorilor” dedicate Marii Uniri, am constatat că de fapt nimeni nu ştia ce ar trebui să se facă. Eu aveam o listă de propuneri, pe care am citit-⁠o, legată de evenimentele care s-⁠au petrecut, din 1916 până în 1919, cu referinţe şi la ceea ce a fost înainte de 1916, dar şi la ceea ce a urmat şi, fireşte, la ceea ce este astăzi, adică la ceea ce a mai rămas din Marea Unire. Altfel spus, la motivele pentru care ar trebui să ne bucurăm sau să plângem. Le-⁠am vorbit atunci şi despre Crucea de pe Muntele Caraiman, care era cândva electrificată, ca Simbol al nostru Creştin pentru plăcere şi durere, dar şi ca Simbol al Proprietăţii, al Veşniciei şi al Măreţiei. Să ridicăm, deci, Simboluri asemănătoare sau să le desăvârşim pe cele începute. Iar în legătură cu cei care ne tot spun că România nu se opune „unirii” cu Republica Moldova, să le amintim că „Basarabia e România”, aşa cum scrie pe marile noastre ziduri din 1990 încoace. S-⁠o audă, dacă nu reuşesc s-⁠o vadă. Iar celor cu „podurile de flori” să le amintim cântecul din copilărie: „Podul de Piatră s-⁠a dărâmat,/ A venit apa şi l-⁠a luat;/ Să facem altul pe râu în jos,/ Unul mai trainic şi mai frumos”. Căci, fraţilor, Râul este al Nostru, ca şi malurile Sale. Dar eu am spus, eu am auzit! Şi le-⁠am mai amintit de vorbele înţelepte ale basarabeanului Efim Tarlapan: „Cine îşi uită istoria riscă să-⁠şi piardă şi geografia”. Ce vreţi, Domnilor, să ne unim în fiecare Primăvară cu Basarabia? Unirea s-⁠a făcut o dată şi pentru Totdeauna!

Dar ce ne spune istoria? Că a fost o vreme când vorbitorii de limbă română stăpâneau un teritoriu imens, aproape de acela legendar al traco-⁠geţilor, pe care îl aminteşte Herodot, din Nordul Mării Negre până la Marea Adriatică şi din Nordul Carpaţilor până în Peloponez. Şi, tot după vorba lui Herodot, ar fi reprezentat o mare putere, dacă ar fi fost uniţi! Dar n-⁠au fost uniţi şi n-⁠au avut forţa să reziste în faţa hoardelor de cotropitori, care şi-⁠au făcut pârtii adânci prin teritoriul Orientului Latin, cum a fost numit Imperiul acesta imaginar, pe care le-⁠au tot lăţit, alungându-⁠i pe localnici în enclave tot mai strâmte, înainte de a-⁠i şterge definitiv din cartea de istorie şi de pe harta Europei Orientale.

Una dintre „enclavele” Romanităţii Orientale, ca o potcoavă înainte de 1918, formată din Valahia sau Ţara Românească şi Moldova, a devenit un fel de „Azil al sărmanilor” pentru românii alungaţi, vânaţi, cum făceau grecii prin Munţii Pindului cu vlahii, sau cum făceau bulgarii şi sârbii cu valahii, ungurii cu olahii şi albanezii cu armânii, a căror amintire de-⁠abia se mai vede printre ruinele cetăţii Moscopole.

Din această perspectivă, Marea noastră Unire a însemnat destul de puţin. În 1918 n-⁠a reuşit, în ciuda promisiunilor şi a jertfei de sânge a peste 800.000 de ostaşi români plus sutele de mii de civili, să se unească cu România nici măcar un sfert din romanitatea orientală. Au rămas în afară românii din Sarmaţia, din Transnistria până în Nord-⁠Estul Mării Negre, unde trăiau urmaşii massageţilor, au rămas două treimi din Marmaţia (Maramureşul istoric) şi Galiţia, împărţite la ucrainieni, la polonezi şi la ruşi. Mai mult de jumătate din Crişana, până la Tisa, cu cele trei Crişuri, a fost lăsată la unguri, ca şi o parte bună din Banat şi, peste Dunăre, Timocul care a rămas la sârbi, iar Belo Vlahia, de la Dunăre la Balcani, Cadrilaterul şi malul traco-⁠get al Mării Negre fac astăzi din Bulgaria o ţară.

Şi ce ne mai spune istoria? Un lucru şi mai trist, că majoritatea românilor aflaţi în afara graniţelor României au murit: şi-⁠au pierdut identitatea naţională, şi-⁠au pierdut limba, parcă în ciuda cântecului Părinteasca dimândare, şi obiceiurile, au fugit pe unde au apucat, iar ultimii s-⁠au stins uitaţi de lume şi de zei. Dar şi mai trist e faptul că românii care au mai rămas, din Grecia şi din Serbia, de exemplu, neuniţi fiind, cum le stă în fire, se împart în trei categorii: unii se declară români, alţii se declară greci sau sârbi, iar ceilalţi îşi zic vlahi sau valahi. Ceea ce pare ciudat, dar are o explicaţie simplă. Primii se declară după cetăţenia pe care au adoptat-⁠o şi sunt pe cale să-⁠şi piardă naţionalitatea, ultimii (vlahii şi valahii) speră să obţină mai ales în zilele noastre, după aşa-⁠zisele „drepturi ale omului”, vreo reprezentare parlamentară şi o recunoaştere ca atare. Dar ponderea lor se face tot mai mică în favoarea primei categorii şi vor păţi ca olahii din Ungaria, când să li se acorde şi lor ceva drepturi, s-⁠a constatat că au dispărut deja. Soarta celor care se declară români e cea mai tristă, căci aceştia sunt asupriţi şi duşmăniţi de către toţi ceilalţi: „Dacă sunteţi Români, să vă ajute România”. Dar România nu-⁠i ajută! Căci România nu-⁠i mai ajută nici pe proprii săi români! Incredibil, dar, după 1990, au fost nevoiţi să părăsească România peste 5 milioane de români! Mai mult decât românii căzuţi în toate războaiele, de la cele daco-romane până astăzi!

Cum s-⁠a unit Basarabia cu România se ştie şi poate fi menţionat Actul Unirii ca document, votat de Sfatul Ţării la 27 martie 1918: „În numele Poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea Dreptului Istoric şi Dreptului de Neam, pe baza principiului că noroadele singure să-⁠şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu Mama Sa România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-⁠a pururi şi pentru totdeauna! Preşedintele Sfatului Ţării: Ion Inculeţ; Vicepreşedinte Pan Halippa; Secretarul Sfatului Ţării: I. Buzdugan”. De remarcat că „pentru totdeauna” apare de două ori în cele câteva rânduri ale Actului Unirii.

Actul Unirii a fost încălcat însă în 1940, când Basarabia a fost anexată Uniunii Sovietice prin Pactul Ribbentrop-Molotov; a fost apoi eliberată de către Armata Română în 1941 şi reocupată de sovietici în 1944. În tot acest timp şi până în 1991 a continuat procesul de refugiere a populaţiei române în Ţara de „azil”, arestările, condamnările la moarte, deportările şi „importurile” de populaţii străine, la fel de dure ca în toate teritoriile ocupate de străini în Orientul Latin, cu deosebirea că aici era vorba de milioane de români şi de o perioadă mult mai scurtă.

După 1991, când Republica Moldova devine „independentă”, separată fiind de România, se manifestă, cu şi mai multă pregnanţă, tristul fenomen al despărţirii pe cele trei categorii de populaţie: unii se declară ruşi, alţii moldoveni (ca şi vlahii) şi numai câţiva români, cu toate că, vorba cântecului, toţi sunt „fraţi di mumă şi di tată”. Orice s-⁠ar spune, istoria are totuşi principii şi legi după care pot fi judecate fenomenele sociale. După această situare, orice referendum s-⁠ar face sau orice alegeri, românii declaraţi vor fi în minoritate. Dar unde s-⁠a mai auzit să se facă referendum pentru un teritoriu care aparţine cuiva „pentru totdeauna”?

Ce a făcut însă România între timp, ea însăşi fiind ocupată de trupele sovietice din 1944 până în 1958? În legătură cu Basarabia, nimic! Mai mult, la 2 iunie 1997, la Neptun, Preşedintele României, Emil Constantinescu, a semnat Tratatul cu Ucraina despre care s-⁠a spus că: „Pentru prima dată de la constituirea României Mari, un guvern român a cedat părţi ale teritoriului naţional fără să fie ameninţat cu agresiunea”. Este vorba de recunoaşterea consecinţelor teritoriale ale Pactului Ribbentrop-⁠Molotov în favoarea Uniunii Sovietice şi cedarea lor Ucrainei, care nu le-⁠a avut niciodată şi, implicit, Republicii Moldova, care nu exista pe vremea aceea. Credeţi că ucrainienii ne-⁠au mulţumit? Dimpotrivă, a trebuit să ne judecăm şi pentru ceea ce n-⁠am cedat. Scuza se zice că ar fi fost condiţionarea de către NATO a integrării României în organizaţie de „rezolvarea oricărui diferend teritorial cu Ucraina”, prin care conducătorii României au înţeles să cedeze cât mai mult. Că ucrainienii sunt mai răi decât ruşii se ştia demult. Nici nu s-⁠a făcut bine cedarea şi în Bucovina de Nord a fost interzis învăţământul în limba română, după care au urmat toate celelalte.

Am cunoscut mulţi români din Basarabia. Am avut şi studenţi, care au rămas în România sau care au plecat mai departe, dar şi profesori, şi prelaţi, şi scriitori. Dar, parcă, cel mai drag mi-⁠a fost Grigore Vieru, pe care l-⁠am cunoscut în satul Lancrăm, la Festivalul „Lucian Blaga”. De ce? Deoarece acolo se vorbea despre Sufletul Românesc? Şi, dacă sufletul e un fel de imagine a trupului, a celui întreg, atunci cel Românesc ar trebui să fie al fiecărui colţişor din marele tărâm al Romanităţii Orientale, adică şi al casei „văduvă şi tristă de pe margine de Prut”, despre care a scris un poem cutremurător Grigore Vieru.

Este o vorbă prin zona Braşovului: „Mă doare sufletul!”, care se zice la mare necaz. Dar se ştie că uneori te dor şi părţile corpului pe care le-⁠ai pierdut. Chiar dacă n-⁠ar rămâne din Basarabia decât o casă văduvă şi tristă de pe margine de Prut, tot ar trebui să ne doară sufletul, Sufletul acela Românesc, la care Grigore Vieru ţinea mai mult decât la viaţă. Căci, fraţilor, Basarabia e România, e Suflet din Sufletul nostru.

Articolele din numărul curent le găsiți aici (Click)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest