Din ultimul număr:
Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » Apărarea românităţii în discursurile de recepţie în Academia Română (1916-1923)

Apărarea românităţii în discursurile de recepţie în Academia Română (1916-1923)

Acum un veac, când se înfăptuia ultimul mare proiect politic al românităţii, Unirea cea mare, două oştiri luptau pentru apărarea fiinţei naţionale: cea cu arma în mână care a condus, după Mărăşeşti şi Oituz la eliberarea Transilvaniei, a Basarabiei şi a Bucovinei, la fixarea unor frontiere în cele din urmă acceptate internaţional, la stăvilirea pericolului bolşevic din Ungaria şi cealaltă, cu condeiul în mână, care, în cea mai înaltă instanţă culturală a României, Academia, a desfăşurat chiar înainte de Marele Război, dar mai ales în anii cruciali ai Conferinţei de Pace de la Paris, lupta sa profund patriotică şi plină de ştiinţă întru apărarea celei mai importante izbânzi – adaug, irepetabilă – pe care au dobândit‑o românii în întreaga lor istorie.

La mijlocul unui deceniu de foc, deschis de începutul conflagraţiei mondiale şi încheiat cu desăvârşirea instituţională a României Mari, prin adoptarea unei Constituţii, anul 1919 a însemnat şi cel în care oştile româneşti intrau în Budapesta, dar şi – pe planul esenţial al spiritului – cel în care, la abia creata, cu atâtea semnificaţii naţionale, Universitate a Daciei Superioare din Cluj, rostea celebra sa conferinţă Datoria vieţii noastre academicianul Vasile Pârvan, după ce cu un an înainte, tot el, la Universitatea bucureşteană ţinea neuitata lecţie de deschidere Au căzut pentru libertate. Un cântec de jale şi un cântec de biruinţă închinat camarazilor căzuţi pe câmpul de luptă.

Nu întâmplător în acel an 1919, într‑o suită de şedinţe ordinare şi solemne Academia Română primea ca noi membri învăţaţi din provinciile acum reunite cu ţara, nu odată propunătorul fiind cel care devenise într‑un fel, mai ales după refugiul de la Iaşi, „dascălul naţiei”, Nicolae Iorga. Acum veneau în Academie din Basarabia fizicianul şi omul politic Ion Inculeţ, slavistul Ştefan Ciobanu, istoricii Justin Frăţiman şi Paul Gore, din Bucovina mitropolitul Vladimir de Repta, filologul Alexe Procopovici, entomologul Constantin Hurmuzachi. În ceea ce priveşte Transilvania şi Banatul putem prenumăra treisprezece noi membri: episcopul viitor mitropolit şi patriarh Miron Cristea, episcopul luteran Friedrich Teutsch, mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu, preotul şi istoricul Ştefan Meteş, scriitorii Octavian Goga şi Ion Agârbiceanu, istoricul literar Gheorghe Bogdan Duică, pedagogul Onisifor Ghibu, teologul Zenovie Pâclişanu, muzicianul George Dima, publicistul Valeriu Branişte, oamenii politici Iuliu Maniu şi Vasile Goldiş.

În această atmosferă de emulaţie pe care nu greşim dacă o numim din nou „unionistă”, unde ştiinţa devenea suport pentru o fierbinte istorie contemporană, unde patriotismul putea fi slujit de incursiuni savante ale celor mai distinşi reprezentanţi ai elitelor ardelene, bănăţene, bucovinene şi basarabene se remarcă faptul că discursurile de recepţie în Academie ale unor noi aleşi s‑au datorat, cu precădere, în anii 1916 – 1923 cărturarilor din provincile reunite, nouă la număr din cei treisprezece care s‑au rostit solemn în aula instituţiei noastre (ceilalţi au fost „regăţenii” Simion Mehedinţi, Andrei Rădulescu, Mihail Sadoveanu, Dimitrie Gusti).

Printre recipiendari voi menţiona pe Ion Inculeţ, Ştefan Ciobanu, Ovid Densuşianu şi Gheorghe Bogdan Duică, dar mă voi opri aici la discursul de recepţie al lui Ioan Nistor, ţinut în vara fatidică a lui 1916, cu răspunsul lui Nicolae Iorga Un capitol din viaţa culturală a românilor din Bucovina, 1774 – 1857[1], la cel al lui Ioan Lupaş din mai 1920 Nicolae Popea şi Ion M. Moldovan[2], cu răspuns aşişderea al lui Iorga, la cel al primului rector al noii Universităţi clujene, Sextil Puşcariu, tot din iunie 1920, Locul limbii române între limbile romanice[3], cu răspunsul lui Ion Bianu, la cel al viitorului prim-ministru, Octavian Goga, din mai 1923, ţinut în prezenţa regelui Ferdinand, dedicat lui Coşbuc[4], în fine, tot cu răspunsul lui Bianu la cel al viitorului preşedinte al Academiei Alexandru Lapedatu, din iunie 1923, iarăşi în prezenţa suveranului, despre Istoriografia română ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi[5].

Ecoul direct şi esenţial al evenimentelor militare şi diplomatice din 1919 a fost proclamarea victoriilor româneşti de către eminenţii români intraţi acum în Academie. Acţiunile Comitetului Dirigent al Transilvaniei, cele ale armatei noastre ajunse pe aliniamentul Satu Mare – Arad şi apoi ofensiva împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, în fine, ratificarea în ultimele zile ale anului a Unirii Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu România au creat nu doar entuziasmul national, ci au animat luările de cuvânt de pe rostrul academic, prin discursurile de recepţie ale fiilor acestor provincii reunite cu ţara întru apărarea românismului ce cunoştea acum, probabil, cea mai înaltă cotă de exprimare din întreaga noastră istorie naţională.

Bucuria momentului o regăsim la Ioan Lupaş: „Graniţele vameşilor au căzut, lăsând acum drum liber tuturor fiilor naţiunii noastre”[6], scria profesorul nou createi Alma Mater clujene, instituţie despre care Iorga, în răspunsul său, menţiona că este „luată în stăpânire de naţia cea mai numeroasă a Ardealului”[7].

Se făcea ecou acestor gânduri Octavian Goga: „Zilele pe care le trăim astăzi sunt pline de emoţii. Sub ochii noştri, de câţiva ani (era în 1923, n. a.) se ţese istoria neamului”[8].

Un alt punct comun al discursurilor amintite este recunoaşterea rolului intelectual al provinciilor acum reunite. Ion Nistor amintea că „Ardealul a dat cărturari Ţării Româneşti. Bucovina a îndeplinit aproape aceeaşi datorie faţă de Moldova”[9], în timp ce Alexandru Lapedatu, consilier pe lângă delegaţia română la Conferinţa de la Paris pentru domeniul istoriei şi al etnografiei, vorbea despre rolul jucat de istoricii transalpini, de la Şcoala Ardeleană, ca Micu, Şincai şi Maior, la Alexandru Papiu Ilarian, Timotei Cipariu, George Bariţiu, August Treboniu Laurian, Nicolae Densuşianu.

În fine, regele Ferdinand, prezent la discursul lui Goga, după ce a fost salutat de Vasile Pârvan, a vorbit despre poetul ce fusese închis din raţiuni politice la Budapesta şi la Seghedin: „Îmi pare bine că pot asista tocmai la primirea unuia din fiii noştri, care despărţit fiind de graniţe, totdeauna a luptat, prin versuri şi cântări, pentru a ţine sus drapelul românismului şi adevăratului sentiment românesc”[10].

Chiar atunci când s‑a întâmplat ca unii cărturari ai Ardealului acum evocaţi să fi fost în polemică – precum fiul de preot ortodox Popea, discipolul lui Şaguna, cu fiul de iobag, devenit canonic greco-catolic, precum Moldovan, cei analizaţi de Lupaş – faptul nu a umbrit nicicum lucrarea lor comună întru apărarea fiinţei naţionale.

Cât de mult fostele imperii călcaseră în picioare această fiinţă naţională o spunea Nistor, vorbind despre desconsiderarea de către autorităţile habsburgice a bisericii şi a şcolii româneşti, ceea ce a condus la răspunsul dat de Nicolae Iorga la cuvintele profesorului de la Cernăuţi „pline de reţinută durere şi de o firească revoltă”[11]. Dar ziua revanşei istorice sosise şi românii erau chemaţi la o afirmare plenară. O spune limpede în discursul său Sextil Puşcariu, cel ce publicase trei volume din academicul Dicţionar al limbii române: „Rolul nostru între popoarele lumii nu poate fi decât cel pe care ni‑l indică limba noastră: un popor romanic ce stă de strajă civilizaţiei şi sufletului latin în inima Europei răsăritene”[12].

Cu aceste cuvinte ale primului rector al Universităţii româneşti din inima Transilvaniei, ecou al celor rostite şi scrise tot pe atunci de Iorga şi de Pârvan în legătură cu latinitatea orientală, cu misiunea sa la hotarele Europei se poate încheia acest sumar tur de orizont în lumea cărturarilor români de acum un veac, ce răspundeau cu ştiinţa şi conştiinţa lor victoriilor militare şi diplomatice ale unei generaţii mirabile, într‑un fel inconfundabile şi nedepăşite.

Note:
[1]  Academia Română. Discursuri de recepţie, ed. Dorina N. Rusu, IV, Bucureşti, 2005, p. 527-574.
[2] Idem, V, Bucureşti, 2005, p. 65-100.
[3] Ibidem, p. 111‑147.
[4] Ibidem, p. 245‑259.
[5] Ibidem, p. 287‑304.
[6] Ibidem, p. 65.
[7] Ibidem, p. 104.
[8] Ibidem, p. 245.
[9] Idem, IV, p. 573.
[10] Idem, V, p. 243.
[11] Idem, IV, p. 575.
[12] Idem, V, p. 147.

Răzvan Theodorescu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1981, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now