Contemporanul » Istorie - Documente - Politică » „A treia cea mai mare locaţie din lume în anul 2020”

„A treia cea mai mare locaţie din lume în anul 2020”

Am văzut de curând şi din nou, în scris, următoarea constatare: „Locaţia bătăliei de la Posada rămâne controversată în istoriografia română”. Corect şi simplu ar fi fost: „Locul bătăliei de la Posada rămâne controversat în istoriografia română”. Termenul „locaţie” devine tot mai frecvent în limbajul cotidian românesc, dar cu un alt sens decât cel originar şi tinde să elimine pas cu pas vechiul cuvânt moştenit în chip organic din latină (şi nu împrumutat târziu), „loc” (locum, ‑i). La noi locus este „loc”, aproape la fel ca‑n latineşte, pe când în italiană este luogo, în franceză este lieu, forme mult mai departe de original. În loc să preţuim această frumuseţe de cuvânt, mai nou, cu toţii mergem în locaţii pitoreşti, căutăm locaţii potrivite, desfăşurăm întâlniri în locaţii extravagante, ne vedem cu prietenii în locaţii familiare, mâncăm în locaţii şic etc. Toate ar fi bune şi frumoase, dacă acest substantiv „locaţie” ar fi un sinonim al substantivului „loc”, dar nu este. Orice dicţionar respectabil ne lămureşte ce înseamnă în româneşte „locaţie” şi de unde provine cuvântul. Este vorba despre un neologism, pătruns târziu în limba română, cu forma literară arhaică (franţuzită) de „locaţiune”, după modelul „consideraţiune”, „ocaziune”, „concluziune”, „preciziune” etc., modificat apoi în funcţie de nevoile modernizării limbii. „Locaţie” derivă din latineşte (locatio, ‑onis), limbă în cadrul căreia funcţionează ca substantiv de declinarea a III‑a, feminin, imparisilabic (adică are o silabă în plus la genitiv singular, faţă de nominativ singular şi apoi la toate cazurile următoare, deopotrivă la singular şi la plural). Noi, însă, nu am preluat cuvântul direct din latină, ci din franceză, unde are forma location. „Locaţie” înseamnă: dare sau luare în folosinţă temporară a unui bun mobil sau imobil în schimbul unei plăţi; arendare, năimire; închiriere a unui loc; chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă temporară; taxă care se plăteşte drept sancţiune pentru depăşirea termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată, a autovehiculelor sau a vapoarelor de marfă din porturi; contract prin care una dintre părţi se obligă să procure şi să asigure celeilalte părţi folosinţa unui lucru pentru un timp determinat, în schimbul unei sume de bani; concesiune; bunuri care fac obiectul unei concesiuni; determinare a poziţiei unei nave în larg; aşezare într‑un anumit loc sau într‑o anumită ordine; aranjare; dispunere; orânduire.

După cum se vede, locaţia şi locul sunt, în limba română (ca şi în celelalte limbi romanice), două lucruri diferite. Şi, totuşi, sub influenţa copleşitoare a limbii engleze, am preluat repede înţelesul impropriu al termenului de locaţie şi l‑am răspândit peste tot neselectiv şi nepotrivit pentru o limbă romanică. Spunem aceasta, fiindcă în franceză – o altă limbă romanică – lucrurile stau cu totul altfel. De exemplu, propoziţia The meeting is taking place at a secret location, se traduce în franceză prin La réunion se déroule en un lieu secret, adică „Reuniunea se desfăşoară într‑un loc secret”. După acelaşi principiu, în My friend told me the exact location of his house”, se redă location prin emplacement, adică localizare: „Prietenul meu mi‑a spus amplasarea exactă a casei sale”. La fel, pentru They found a nice location to build their home, se foloseşte endroit, adică loc: „Ei au găsit un loc frumos ca să‑şi ridice casa”. În altă împrejurare, în formularea The map shows the location of the campground, se preferă localisation, adică situarea: „Harta arată situarea terenului de tabără/ campare”. Prin urmare, există şi în româneşte toate nuanţele posibile pentru a‑l reda pe englezescul location cât mai exact şi mai corect. Cea mai potrivită corespondenţă este aceea de „loc”. De ce să se prefere locaţie şi să nu se folosească tradiţionalul şi obişnuitul „loc” este greu de spus? A recurge la un termen lung şi nou în locul unuia scurt şi vechi este contra naturii limbii, dar este în spiritul dorinţei de a epata, de a te arăta interesant, informat, şic sau cool. Sunt conştient de faptul că nu logica limbii determină circulaţia cuvintelor şi sensul lor şi că, până la urmă, chiar şi o formă incorectă se poate impune drept corectă prin uz, prin simpla ei repetare, dar este bine să se ştie de unde s‑a plecat.

S‑a făcut – pe bună dreptate – caz, nu de mult, de rostirea 20‑20 (douăzeci‑douăzeci), pentru anul 2020, adică două mii douăzeci. Unii au răspuns acestei critici cu un argument care li se părea imbatabil: „Şi în engleză se spune la fel!”. Este adevărat, dar faptul acesta nu justifică preluarea tale quale în româneşte, fiindcă în nicio limbă nu se pot traduce literal expresii din altă limbă. De exemplu, anul 1418 se redă în engleză prin fourteen [hundreds] eighteen, subînţeles „paisprezece [sute] optsprezece”, dar nimeni nu poate zice în româneşte aşa, ci trebuie să zică „o mie patru sute optsprezece”. Prin urmare, nu avem cum să zicem 20‑20 pentru 2020. Nu este în spiritul limbii române şi, dacă persistăm în eroare, ajungem la adevărate aberaţii.

Tot aşa, în contextul interesului stârnit de incendiul care a cuprins biserica Notre‑Dame din Paris, am remarcat un reporter spunând: „Catedrala Sfânta Maria din Sevilla este cea mai mare biserică din Spania şi a treia cea mai mare biserică din lume”. Cum se poate să fie concomitent şi a treia şi cea mai mare din lume? Nici în acest caz, logica limbii engleze nu se potriveşte cu logica limbii noastre şi nici cu logica vreunei alte limbi romanice. Expresia the third largest church in the world are sens în engleză, pentru că este formulată în spiritul limbii şi vine dintr‑o îndelungată tradiţie, dar în limbile romanice, în care deosebirea dintre superlativul relativ şi cel absolut este mai tranşantă, nu se poate folosi întocmai. Prin urmare, traducerea nu poate să fie literală, ci se cuvine să fie de forma: „Catedrala Sfânta Maria din Sevilla este cea mai mare biserică din Spania şi a treia (ca mărime) din lume”. La fel, nu se poate spune „al doilea cel mai populat oraş din România”, ci „al doilea oraş, după numărul populaţiei/ ca populaţie, din România” sau „al doilea oraş, ca număr de locuitori, din România”. La fel, în loc de „al treilea cel mai bogat om din lume”, se poate spune ”pe al treilea om ca bogăţie din lume se află …” ori „omul de pe poziţia a treia ca bogăţie din lume”. De asemenea, în loc de „al doilea cel mai înalt vârf din România”, se cuvine să fie „al doilea vârf ca înălţime din România” sau, în loc de „al doilea cel mai lung cuvânt din lume”, trebuie spus „al doilea cuvânt ca lungime din lume” sau, în loc de „al treilea cel mai adânc lac din lume”, se potriveşte „lacul aflat pe locul al treilea ca adâncime din lume” etc. Mai sunt şi alte variante decât „al doilea cel mai”. De exemplu, „Parisul este cel mai aglomerat oraş din Europa, după Londra” sau „Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» este cea mai mare universitate din România, după universităţile din Cluj‑Napoca şi, respectiv, Bucureşti”. Sunt şi situaţii care par fără ieşire, ca în expresiile „al treilea cel mai corupt” sau „al patrulea cel mai capabil”, dar limba română are posibilităţi de exprimare nelimitate. În primul caz, suntem pândiţi de cacofonie („ca corupţie”), dar se poate spune „ca nivel al corupţiei, X se află pe locul al treilea”, iar în al doilea caz, „X se află pe locul al patrulea între cei mai capabili”. Spre marea pagubă a exprimării corecte, televiziunile persistă în această eroare, iar oamenii de rând imită „vedetele” de la aceste televiziuni, „vedete” ajunse, unele, pe post de idoli ai noilor generaţii.

În consecinţă, calchierile automate din limba engleză nu sunt întotdeauna conforme cu specificul limbii române şi se cuvin evitate. Astfel, aşa cum „locaţia” nu este loc, nici al patrulea nu poate să fie „cel mai”. Evident, limba română, fiind una dintre cele mai permisive ca vocabular şi una dintre cele mai deschise spre inovare în formele de expresie, se primeneşte mereu, încorporează treptat în firescul său anumite cuvinte şi formule, făcând uneori ca excepţiile să devină reguli. Până atunci însă, este mai cuminte să evităm încărcarea limbii cu prea mulţi termeni noi pătrunşi concomitent şi cu prea multe expresii traduse mecanic. Altminteri, devenim ridicoli precum Coana Chiriţa cu „florile de cuc” şi cu „spălatul putinei”. Limbile popoarelor ajung să fie precum organismele vii şi presupun, de aceea, un înalt grad de respect, de deferenţă, de îngrijire, de rânduire şi de supunere faţă de spiritul lor.

Ioan‑Aurel Pop

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ioan-Aurel Pop

Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj) Este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, din 2018 președinte al Academiei Române. Cariera științifică: Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now