Filmoteca

O tragedie americană cu retuşuri digitale

Anul 2019 devine un an‑bornă al acceptării adevărului că cinematograful actual se produce şi se vede în multe forme diferite, punând la încercare capacitatea cinefililor şi mai ales a criticilor de a alege…

Cu toate rezervele noastre de cinefili europeni faţă de producţiile cinematografice finanţate de platforma de streaming Netflix, trebuie să recunoaştem că nu rezistăm în faţa tentaţiei unui film semnat de un mare regizor şi facem orice să‑l vedem. Este cazul celui mai recent lungmetraj –The Irishman/ Irlandezul – semnat de legendarul regizor american Martin Scorsese –, care ne ţine captivi în faţa ecranului TV timp de trei ore şi jumătate (mai precis, 209 minute). Scorsese mărturisea că el a văzut prima dată Cetăţeanul Kane de Orson Welles la televizor, la 15 ani de la premieră, reuşind să înţeleagă totuşi de ce acesta rămâne un titlu – far în istoria cinematografului.

Având avantajul de a vedea The Irishman pe o plasmă mult mai mare decât ecranul primului aparat TV al familiei Scorsese, cu tot regretul că el nu e distribuit în sălile noastre (şi nici în Franţa nu este), pot spune că lungmetrajul este, poate, filmul anului. Să fie oare concluzia cuiva care mitizează marii cineaşti‑cinefili ai ultimelor cinci decenii? M‑aş apăra de o asemenea acuzaţie invocând nu numai anvergura proiectului (noul lungmetraj al lui Scorsese este, în acelaşi timp, un compendiu de istorie a mafiei pe fundalul istoriei americane, de la cel de‑al Doilea Război Mondial până azi, şi o saga de familie), dar şi noutatea lui. Marele regizor american, care declară că superproducţiile adaptate după romanele grafice marca Marvel nu sunt filme, ci un fel de „parcuri tematice”, are curajul de a lucra cumva cu uneltele lor, uluitorul instrumentar digital care îl ajută să adapteze fizionomia eroilor vârstelor prin care ei trec.

Mare specialist în descrierea lumii mafioţilor americani (mai ales că a copilărit printre ei, în cartierul newyorkez Little Italy) Scorsese a fost atras de un proiect care să‑i permită revenirea la această sursă de inspiraţie, în compania actorului său fetiş Robert De Niro, vedeta filmelor Mean Streets (1973), Taxi Driver (1976), New York, New York (1977) sau Casino (1995). În afară de evocarea momentelor de istorie a Statelor Unite despre care aminteam (războiul al doilea, criza relaţiilor cu Cuba şi încercarea de asasinare a liderului Fidel Castro, uciderea preşedintelui John Fitzgerald Kennedy şi a fratelui său Robert, fortificarea clanurilor mafiote şi relaţiile lor cu serviciile secrete şi politicienii corupţi), filmul comprimă în cele trei ore trăsăturile cele mai caracteristice şi recognoscibile ale operei lui Scorsese, de la descrierea antropologică a crimei organizate până la poveştile unor mari prietenii. Regizorul par­curge propriul teritoriu de teme, obsesii, motive, dar pătrunde şi pe teritoriul (uneori comun) al altor cineaşti, precum Francis Ford Coppola. Ca şi Coppola în trilogia Naşului, el include în saga unei familii mafiote detalii privind momentele de criză ale istorie americane, dar şi elemente de tragedie a puterii, descinse din dramaturgia shakespearină. Aliat al lui Coppola în această încercare de a da o dimensiune tragică poveştilor cu gangsteri, Al Pacino este, în The Irishman, una dintre marile atracţii ale distribuţiei, juc\ndu‑l pe coruptul Jimmy Hoffa, preşedintele sindicatului camionagiilor cu legături atât în elita mafioţilor, cât şi a politicienilor. El traversează o important[ perioadă din viaţă alături de Frank Sheeran, asasinul plătit jucat de Robert De Niro, irlandezul care dă titlul filmului. Pacino umanizează acest personaj detestabil şi oferă portretului său nuanţe relevante, care sugerează respectarea unui anume cod al onoarei, ceea ce Humphrey Bogart făcea în filmele cu gangsteri ale Hollywoodului din anii `30‑`40. Aceste calităţi portretistice i‑au adus deja lui Al Pacino o nominalizare la Premiile „Globul de aur”, categoria „Rol secundar în dramă” (pe care nu l‑a cîştigat), dar şi la Premiile Oscar.

Preluat din romanul „I Heard You Paint Houses” (2014) de Charles Brandt, personajul lui Sheeran, jucat de Robert De Niro, este actantul principal al evenimentelor care refac, la scară redusă, marile momente din istoria americană a ultimelor şase decenii. Angajat ca şofer de şeful unui clan mafiot (jucat de Joe Pesci), Frank devine un zelos asasin plătit, cu o viaţă de familie aparent normală. Proteguitor cu soţia şi fetele lui ca un italian, Frank Sheeran se simte motivat de asigurarea unui trai decent pentru ele, dar nu observă că privirea copilelor înregistrează cu groază transformarea lui într‑o brută înregimentată într‑un clan periculos. Foarte eliptic relatată, respingerea lui de una dintre fiice, o ratare a concilierii la ora senectuţii, marchează izolarea definitivă, ca unică formă de pedeapsă după o carieră de asasin cu peste 20 de victime.

Robert De Niro pare puţin stânjenit de procedeele digitale care îi schimbă textura feţei şi culoarea ochilor (deveniţi de un albastru deschis), amintindu‑ne comentariile specialiştilor în legătură cu interpretul synthespian, o combinaţie între actorul „real” şi accesoriile fizionomice adăugate cu ajutorul softurilor. După părerea acestora, spectatorul se simte distanţat emoţional faţă de personajele create cu artificii digitale şi ar fi mai puţin sensibil în faţa dramelor care‑i implică. Poate că aceste rezerve au motivat lipsa numelui lui De Niro pe lista nominalizaţilor la „Globurile de aur” 2020.

Dacă această absenţă contrariază aşteptările celor care au pariat pe mult aşteptatul duel actoricesc dintre Pacino şi De Niro, marile vedete masculine ale anilor `70 – duel devenit posibil graţie progreselor tehnologice bine speculate de clasicul Scorsese –, The Irishman a figurat la alte importante categorii ale aşteptatelor „Globuri” (decernate pe 6 ianuarie 2020). Deşi candidat la Cel mai bun film‑dramă, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cel mai bun scenariu (Steve Zaillian), nicio nominalizare nu a fost fructificată, aceste categorii fiind câştigate de 1917, filmul despre tragedia Primului Război Mondial al britanicului Sam Mendes, un lungmetraj care a inspirat analogia cu ameninţările unei noi conflagraţii mondiale generate de deciziile belicoase ale preşedintelui Donald Trump, criticat în mai toate discursurile premianţilor.

Fără a fi perfect, The Irishman merită să fie considerat filmul anului şi pentru că el resuscită dezbaterea legată de întrebarea dacă producţiile create din start pentru micul ecran sunt total diferite faţă de operele destinate, dintru început, marelui ecran. Calitatea filmului lui Scorsese cere mai degrabă o analiză a evoluţiei (în termeni tematici şi stilistici) operei celui care a semnat Taxi Driver decât o discuţie în legătură cu originea finanţării (platforma de streaming Netflix). Declanşând polemici şi în cazul mult premiatului (la Veneţia, la Oscaruri) Roma de Alfonso Cuarón, producţiile finanţate de Netflix amintesc de mai vechile seriale TV semnate de mari cineaşti precum David Lynch, Lars von Trier sau Park Chan‑wook, acceptate pur şi simplu ca nişte creaţii cinematografice demne de tot interesul. Anul 2019 devine un an‑bornă al acceptării adevărului că cinematograful actual se produce şi se vede în multe forme diferite, punând la încercare capacitatea cinefililor şi mai ales a criticilor de a alege ceea ce este cu adevărat valoros.

Dana Duma

Total 0 Votes
0

Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si pentru eroica lui putere de a rezista in cadrul cinematografului dominant. In peisajul din ce in ce mai dezolant al comediei cinematografice, el reprezinta alternativa datatoare de sperante: inca se mai poate rade inteligent in salile de cinema, unde glumele «fiziologice» fac ravagii printre adolescentii hraniti cu hamburgeri si educati cu jocuri video. Cum sa nu-l simpatizezi pe ochelaristul comic american cand el este, in plus, cel mai european (in spirit) dintre cineastii de peste ocean? Desi unii socot ca Woody Allen ar satisface un gust mai sofisticat, adresandu-se celor care apreciaza umorul lui de «bufon literat postmodern», hazul sau cucereste mai degraba prin sinceritatea din care se naste: el este permanent alimentat de obsesiile personale ale regizorului-scenarist. Reteaua lor marcata de referinte autobiografice este tratata in paginile acestei carti ce urmareste parcursul exceptional al cineastului care, ajuns la ora celebritatii, incearca sa lupte cu imaginile-cliseu: «Au vazut ca port ochelari si au crezut ca sunt intelectual». Cand Allen primea, in toamna lui 2002, din mainile altetei sale don Felipe de Borbón, unul dintre prestigioasele premii «Principele de Asturias» si era condus, pe taram spaniol, intr-o caleasca regala, fragilul comic spunea, intimidat : «E o poveste cu zane». Reusita alleniana este, in peisajul cinematografului de azi, un fel de basm cu zane, care merita a fi povestit intr-o carte.” (Dana Duma). „Se pare ca lumea se imparte in buni si rai. Cei buni dorm mai bine, dar cei rai profita mai mult de orele de trezie”. (Woody Allen)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button