Contemporanul » Filmoteca - Cinematurgie » Noile fețe ale documentarului

Noile fețe ale documentarului

La cei aproape 90 de ani ai săi, Nina Cassian are tot felul de reacţii şi comentarii, foarte spontane, la vizionarea unor vechi înregistrări ale sale. Aflăm, din astfel de reacţii, despre „dedicaţia sinceră” faţă de noul regim instaurat după încheierea războiului, care, pentru ea, însemna sfârşitul coşmarului fascist

E dificil să mai evaluezi azi filmele documentare folosind criteriile, de alt­fel prestigioase, ale cineastului britanic John Grierson, care a înnobilat practica şi teoria acestui domeniu cinematografic. Definiţia lui celebră, „documentarul este tratarea creativă a realităţii”, e destul de greu aplicabilă azi, când majoritatea scurtmetrajelor şi lungmetrajelor documentare folosesc drept materie primă materiale filmate de alţii (şi în alt scop). Sintagma found footage (ce s‑ar traduce ca „metraj găsit”) revine în discuţia despre producţiile noi, cum s‑a văzut şi la recenta ediţie – a 12‑a – a Festivalului One World Romania. Purtând ca subtitlu „Festivalul Internaţional de Documentar şi Drepturile Omului”, festivalul desfăşurat la Bucureşti, între 15 şi 24 martie 2019, a avut, în mod programatic, un profil mai vast şi mai reflexiv ca altădată, intenţionând să includă filme „care prezintă originile unor problematici diverse ce croiesc decisiv profilul lumii de azi”(din textul directorului artistic, Andrei Rus). Titlurile secţiunilor sunt edificatoare pentru tematica preferată: „După revoluţii”, „Trecutul e prezent”, „Forme de justiţie”, „Într‑o altă realitate”, „Focus Israel şi Palestina” sau „Made in Romania”. Deşi am văzut şi câteva dintre producţiile străine, mă voi opri, în notele de faţă, la documentarele româneşti.

În încercarea de a prezenta cât mai atractiv conţinutul acestei secţiuni, organizatorii au rezumat‑o astfel: „Istorie, sexualitate, poezie, Beatles şi anarhism”.

Programul a inclus documentare ale unor cineaşti consacraţi, precum Radu Jude, al cărui scurtmetraj Cele două execuţii ale mareşalului foloseşte mult material din categoria amintită la început, found footage, punând în paralel secvenţa execuţiei mareşalului Antonescu filmată de Sergiu Nicolaescu pentru lungmetrajul său Oglinda (1994) şi metrajul de arhivă care a stat la baza reconstituirii, zeci de ani secretizat. Nu e greu de înţeles că cineastul ironizează încercarea lui Nicolaescu de a aureola sfârşitul controversatului mareşal, pe care Jude îl demască pentru a fi iniţiat masacrul evreilor de la Odessa, din 1941, în recentul său lungmetraj „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”.

Mult material filmat cu alte ocazii foloseşte şi documentarul de lungmetraj Distanţa dintre mine şi mine, un film‑portret dedicat poetei Nina Cassian, semnat de regizoarea Mona Nicoară, monteuza Dana Bunescu şi producătoarea Ada Solomon. Deja lansat în premieră în cinematografe, lungmetrajul a cucerit o bună parte a criticii şi publicului, probabil pentru că întreprinde un zigzag acaparant în biografia unui personaj seducător, poeta Nina Cassian. Intervievată de Mona Nicoară în ultimii doi ani ai vieţii (2013‑2014), scriitoarea surprinde prin vioiciune spirituală, memorie impecabilă şi inteligentă autoironie. Portretul acestei complexe personalităţi (poetă, prozatoare, traducătoare şi compozitoare) nu se limitează la interviul dat pe canapeaua din apartamentul newyorkez, ci se bazează şi pe multe alte surse de materiale audiovizuale, din arhivele Televiziunii Române şi a altor televiziuni, ale Studioului Sahia, înregistrări private inedite şi extrase din dosarele de urmărire a scriitoarei de la Securitate.

La cei aproape 90 de ani ai săi, Nina Cassian are tot felul de reacţii şi comentarii, foarte spontane, la vizionarea unor vechi înregistrări ale sale. Aflăm, din astfel de reacţii, despre „dedicaţia sinceră” faţă de noul regim instaurat după încheierea războiului, care, pentru ea, însemna sfârşitul coşmarului fascist. Sintagma din titlu, Distanţa dintre mine şi mine, este extrasă din memorialistica scriitoarei şi sugerează privirea (auto)critică asupra unor momente sau creaţii din trecut. Fără doar şi poate, o bună parte din reuşită se datorează charismei irezistibile, atractivităţii discursului‑uneori cu accente feministe şi inteligenţei sclipitoare dovedite de protagonistă la toate vârstele. Ea nu face caz de persecuţiile din anii `80, când prietenul său Gheorghe Ursu a fost anchetat brutal şi a murit în închisoare în urma torturii. Acest episod dramatic a influenţat însă decizia ei de a rămâne, în 1985, în Statele Unite, unde se afla cu o bursă. Nina Cassian vorbeşte cu umor despre etapa când strecura mesaje subversive în literatura pentru copii, precum trimiterea la monstruosul „Animal Greşit”, care „n‑avea niciun Dumnezeu”, din povestea în versuri a tigrişorilor Ninigra şi Aligru. Farmecul documentarului este întregit de ilustraţia muzicală asigurată de muzica Ninei Cassian, o dimensiune mai puţin cunoscută a creaţiei sale. Distanţa dintre mine şi mine este un caz fericit de remodelare a unui material found footage şi inteligenţa conexiunilor între „piesele” refolosite este datorată în primul rând iscusinţei Danei Bunescu, singura monteuză din România care a câştigat un premiu Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin (în 2017, pentru „contribuţia sa artistică deosebită” la realizarea filmului Ana, mon amour de Călin Netzer).

Dacă tot ne referim la premianţii de la Berlin, trebuie să amintim că la ediţia 2019 a One World Romania a fost prezentat, însoţit de dezbateri pe tema „Politicile corpului”, şi câştigătorul Ursului de Aur de anul trecut, Touch Me Not de Adina Pintilie, un lungmetraj care fluidizează graniţele dintre ficţiune şi documentar, care invită privitorul să‑şi pună sub semnul întrebării ideile preconcepute despre intimitate şi sexualitate (ne‑am referit pe larg la el în numărul precedent al revistei).

O altă regizoare, Alexandra Gulea, a sporit interesul pentru semnătura cineaştilor‑femei din România graţie documentarului Valea Jiului. Note, care duce mai departe interesul autoarei pentru această zonă afectată de decăderea industriei miniere, care a alimentat şi lungmetrajul ei de ficţiune Matei, copil miner (2013). Programul secţiunii româneşti a mai oferit un moment de atracţie, fragmente din filmul la care lucrează acum Andrei Ujică (textierul cântecelor formaţiei Phoenix în anii ’70 şi autorul documentarului Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu). Un documentar ce reconstituie weekendul 13‑15 august 1965, când, la New York, avea loc primul concert al formaţiei The Beatles, în timp ce la Los Angeles avea loc revolta din cartierul de culoare Watts. Aşteptăm cu interes premiera lungmetrajului lui Ujică.

Dana Duma

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now