Contemporanul » Filmoteca - Cinematurgie » Moromeţii 2 şi patima lecturii

Moromeţii 2 şi patima lecturii

În Moromeţii 2 acest lucru este probat de descrierea mediului literar, de pildă, de aluziile la scrierile din epoca începuturilor publicistice ale lui Preda

De ce să nu recunoaştem că aşteptam cu inima strânsă lansarea fimului Moromeţii 2, urmare a uneia dintre cele mai apreciate ecranizări produse înainte de 1989, Moromeţii (1988) de Stere Gulea? Poate că îngrijora cifra din titlu, care aseamănă noul lungmetraj cu acele sequels (Terminator 2, Rambo 3) din producţia hollywoodiană dominantă, în care un mare succes de box office îşi diluează de obicei calităţile care i‑au asigurat faima. Dar minunea s‑a întâmplat, şi Moromeţii 2 a readus în săli publicul românesc interesat de adaptările după proza unor autori autohtoni. S‑a reconfirmat ataşamentul spectatorilor faţă de ecranizările unor opere literare care contează. Titlurile lor sunt recunoscute, în aceeaşi măsură, de spectatori şi de critici: O noapte furtunoasă (1943) de Jean Georgescu, La moara cu noroc (1955) de Victor Iliu, Pădurea spânzuraţilor (1965) de Liviu Ciulei, Răscoala (1965) de Mircea Mureşan, De‑aş fi Harap Alb (1965) de Ion Popescu-Gopo, Felix şi Otilia (1972) de Iulian Mihu, Nunta de piatră (1973) de Dan Piţa şi Mircea Veroiu, Balanţa (1992) de Lucian Pintilie şi, desigur, Moromeţii lui Gulea din 1988.

Ar trebui să luăm în calcul şi că însăşi producerea unui astfel de film, cu un buget important şi cu un ansamblu actoricesc atotcuprinzător, este o performanţă, într‑o perioadă în care cinematograful românesc a supravieţuit (ce‑i drept, impresionant) prin mici producţii cu personaje şi decoruri puţine. Deşi a amânat multă vreme continuarea Moromeţilor, Stere Gulea a pregătit îndelung proiectul, a recitit proza lui Marin Preda, dar şi eseistica („Viaţa ca o pradă”).

A rezultat un film care plasează în prim‑plan disoluţia satului românesc la începuturile colectivizării, sincronizată, din păcate, cu disoluţia familiei Moromete. Ilie este acuzat de „preacurvie” (se încurcă cu fosta cumnată) şi este demonizat de bisericoasa lui nevastă Catrina, fiii din prima căsătorie ai bărbatului s‑au mutat la oraş şi fac presiuni să‑şi ia partea lor de avere. Numai Niculae, fiul cel mic, a mai rămas cumva legat de casă, dar nu are nicio chemare pentru viaţa sătească, citeşte tot timpul şi revendică bani pentru a‑şi continua studiile. Aflat în ultima sa vacanţă la părinţi, el priveşte îngrijorat certurile părinţilor, dar şi presiunile pe care le fac primarul şi reprezentanţii noii ordini asupra localnicilor să intre „la colectiv”, cedându‑şi pământurile, animalele, plugurile şi căruţele. E un tablou de sfârşit de lume, cu oameni alarmaţi de veştile celor care revin din Uniunea Sovietică despre colhozuri şi confiscarea proprietăţilor. O ultimă încercare de salvare a averii îl face pe Moromete să divizeze prin notariat pământul, dovedind astfel că Niculae e posesorul unei bucăţi de pământ neînsemnate, care l‑ar înscrie în categoria defavorizaţilor, numai bun să fie scutit la şcoală de taxe. Toate aceste negocieri şi stratageme care ar putea să asigure desprinderea lui Niculae de satul care se năruie sunt marcate de o permanentă confruntare tată‑fiu, în care Ilie Moromete îşi exersează proverbialul sarcasm. Intrigat că fiul lui citeşte Fraţii Karamazov de Fiodor Dostoievski, el întreabă înţepat: „– Faptul că citeşti, ţi‑aduce ceva? De ce citeşti?” „– Ca să ştiu”, vine răspunsul. Şi dialogul urmează astfel: „– Ce să ştii?” „– Ce nu ştiu.” „– Şi ştii?” Savoarea şi miezul schimbului de replici vin direct din romanul lui Marin Preda, dar e meritul lui Stere Gulea că l‑a pus în gura unui actor care a ştiut să le dea relief. Adică Horaţiu Mălăele, care trece cu brio proba comparaţiei lui cu Victor Rebengiuc, atît de admirat pentru jocul său din partea întâi a Moromeţilor. Mălăele propune un Ilie sarcastic, dar ceva mai reţinut, agasat şi el de diferitele forme ale prostiei, pe care le sancţionează din vorbe, dar mai ales din privire. Admirabil de eliptică, judecata lui Moromete despre noua ideologie care se impune agresiv e antologică: „Ce vrea ăştia nu se poate. Sau se poate, dar iese rău”. Are Mălăele un fel de a‑şi miji ochii şi de a gesticula cu mâinile care condamnă mai mult decât o răbufnire strigată. Dovada cea mai bună este dialogul sec dinspre final, când, somat să se înscrie în colectivă, el pare că cedează, dar refuză să semneze, pentru că în declaraţie scrie „de bună voie”. El rămâne fumând, aparent apatic, pe pat, în casa rămasă pustie. Parcă începe să‑şi aştepte sfârşitul. O excelentă scenă‑pars pro toto, semnificând distrugerea întregii clase ţărăneşti.

Noua ecranizare a lui Stere Gulea după Marin Preda se bazează pe o interesantă dinamică a continuităţii şi fracturii faţă de modelul iniţiat în anii ’80. Pe de o parte, asistăm la efortul de a asigura unitatea plastică. S‑a filmat în acelaşi sat (Talpa) şi în aceeaşi casă, de acelaşi operator (Vivi Drăgan Vasile), un maestru al expresivităţii alb‑negrului. Dacă în prima parte impresionau reprezentările naturii misterioase (vezi mai ales drumul prin ceaţă al căruţei care îi duce pe tată şi pe fiu spre şcoală, la oraş), în partea a doua domină tonurile de gri, satul fiind parcă permanent acoperit de nori, ca o sugestie a schimbărilor dramatice care vin.

Printre modificările operate de Stere Gulea faţă de roman se numără şi schimbarea traseului lui Niculae, ajuns la oraş. El nu mai devine activist, ci jurnalist şi prozator, angajat într‑o redacţie unde se bucură de protecţia unui personaj identificat drept Miron Radu Paraschivescu. Acesta nu ezită să numească genială o schiţă (Calul) a debutantului pe care îl identificăm, desigur, cu tânărul Preda. Jucat de Iosif Paştina, Niculae Moromete are o privire intensă asupra lumii în schimbare, care îl fascinează şi îl sperie totodată (vezi episodul despre mitingul studenţesc de sprijinire a regelui, soldat cu violenţe, despre care eroul trebuie să scrie un reportaj).

Cum afirmam la începutul însemnărilor, Moromeţii 2 pune în mişcare un uriaş ansamblu actoricesc. Chiar dacă multe personaje din partea întâi rămân, majoritatea interpreţilor au fost înlocuiţi pentru că timpul trecut din 1988 încoace a antrenat modificări fizionomice importante. Victor Rebengiuc a fost înlocuit cu Horaţiu Mălăele pentru Ilie, iar Luminiţa Gheorghiu a fost înlocuită de Dana Dogaru în interpretarea Catrinei. A rămas, din prima parte, numai interpretul lui Ţugurlan (Florin Zamfirescu), a cărui îmbătrânire este justificată de anii de închisoare petrecuţi de acest ţăran cu simpatii comuniste. Apar acum alţii cu care eroul stă la taifas, printre care Ouăbei (Toma Cuzin), perpetuă ţintă a ironiilor lui Ilie. Moromete citeşte acum ziarele de unul singur, desculţ, pe prispă, nu le mai comentează în poiana lui Iocan, dar îşi face, din lectură, o părere justă faţă de mersul evenimentelor.

Ca şi în prima parte a Moromeţilor sau ca alte ecranizări semnate Stere Gulea (Ochi de urs, Sunt o babă comunistă), intuim că autorul a citit foarte atent sursele literare, ca şi o întreagă bibliografie dedicată lor. Deciziile regizorului‑scenarist se întemeiază pe o bună cunoaştere a operei şi autorului. În Moromeţii 2 acest lucru este probat de descrierea mediului literar, de pildă, de aluziile la scrierile din epoca începuturilor publicistice ale lui Preda. Gulea a ştiut să aleagă din sursele literare situaţii şi replici care, prin felul în care sunt contextualizate, semnifică poate chiar mai mult decât în romane. Este cu totul memorabilă scena din finalul primei părţi, când Ilie îl conduce pe Niculae la şcoală, cu căruţa, printr‑un peisaj ceţos şi întreabă: „Niculae, unde mergem noi acum, domnule?”

În partea a doua, un schimb de replici pare că rezumă întreaga dramă a lumii ţărăneşti tradiţionale care se năruie. Este o scenă unde, la o răscruce de drumuri, într‑un peisaj arid, doi ţărani (dintre care unul este Moromete) îşi mână căruţele din direcţii diferite, intersectându‑se pentru a urma destinaţii diferite. Consăteanul întreabă: „Încotro, nea Ilie?”. Iar acesta răspunde sec: „La dracu”. Deşi cei doi se salută în final cu „Hai noroc”, suntem avertizaţi că mersul spre catastrofă e inevitabil, că nimic bun nu are cum să aducă schimbarea lumii lor. Din nou laconismul la care recurge Stere Gulea favorizează articularea unor idei importante, formulate expresiv şi fără urmă de emfază. Moromeţii 2 este, fără doar şi poate, filmul anului.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now