Contemporanul » Filmoteca - Cinematurgie » Festivalul Internaţional goEast de la Wiesbaden. Estul fascinat de Vest

Festivalul Internaţional goEast de la Wiesbaden. Estul fascinat de Vest

Cu puţin înainte de aniversarea cu numărul 30 a căderii Zidului Berlinului, era de aşteptat ca festivalurile de film să încerce să aducă pe ecran imagini relevante din viaţa de „după” în Europa post‑comu­nistă. La Wiesbaden, în Germania, goEast, Festivalul filmului central şi est‑european, a luat‑o puţin înaintea altora şi a dedicat ediţia sa cu numărul 19 acestei aniversări. Organizatorii nu au oferit doar o „vitrină” pentru cinematograful din ţările acestui spaţiu, ci şi un mediu favorabil reflecţiei. Nu întâmplător sălile s‑au umplut la proiecţiile, urmate de discuţii, ale principalului omagiat, cineastul polonez Krzysztof Zanussi. Respectatul reprezentant al celebrului „cinema al neliniştii morale”, care, în anii 70‑80, devoala constrângerile şi abuzurile regimului comunist, a sedus audienţa cu nuanţatele sale opinii despre direcţiile lumii de azi. În anul 2000, Zanussi îmi vorbea, într‑un interviu, despre diminuarea influenţei pe care cineaştii atât de adoraţi înainte o constată după căderea comunismului: „Nu mai avem chiar atât de mulţi fani, dar tinerii au în continuare nevoie de un guru. Eu am şi acum întâlniri cu ei, dar simt că ecoul dialogului nostru nu mai este acela de atunci. Multe s‑au schimbat în societatea poloneză, mai ales că trăim acum o perioadă în care elitele imită masele, cum bine observa un filosof francez, şi nu invers, cum ar fi normal. Eu însumi încerc să mă adaptez situaţiei şi, pentru a promova filmele pe care le regizez sau le produc, particip la talk-show‑uri, deşi nu‑mi place s‑o fac, sau dau interviuri unor reviste ilustrate care abordează cu precădere subiecte mondene” (v. „Cinema 2000”, Editura Victor, 2000, p. 344).

Au trecut 19 ani de atunci şi lucrurile nu s‑au schimbat în bine. Există în noua viaţă a fostelor societăţi comuniste un fel de criză de identitate prelungită, generatoare de mari confruntări între generaţii. Această prăpastie generaţională a fost într‑un fel tema unificatoare a majorităţii filmelor din selecţia competiţională sau din secţiunile paralele. Poate că cea mai frapantă abordare a sa o regăsim în pelicula câştigătoare a Marelui Premiu, Acid de Aleksandr Gorchilin, un tablou dezolant al Moscovei de azi, cu tineri dezabuzaţi şi plini de resentimente faţă de părinţi şi de generaţia lor marcată de valorile societăţii sovietice. Consumatori ai drogurilor de mare risc, amatori de orgii de tip sex‑party, cei doi eroi ai poveştii trăiesc pericolosmente şi sfidează pericole de tot felul. Petia şi Saşa sunt doi „rebeli fără cauză” gata să sfideze autoritatea, fie că ea reprezintă familia, poliţia sau biserica. Erodarea acelei autorităţi asociate cu moştenirea URSS este simbolic figurată în scena vizitei la un amic, al cărui unchi, artist plastic, cufundă vechi statui triumfaliste din era sovietică în acid, iar fizionomiile schimonosite, distorsionate care rezultă din acest proces devin parcă embleme ale noii masculinităţi. Din păcate, regizorul‑actor Aleksandr Gorchilin supralicitează cu aceste aluzii simbolice în scena automutilării unuia dintre băieţi, care îşi face singur circumcizie. Iar lucrurile devin şi mai supărătoare în secvenţa botezului, când acelaşi june furios încearcă să toarne acid în apa în care urmează să fie creştinat copilul. Gorchilin încearcă, parcă, să‑şi depăşească maestrul, pe Kirill Serebrennikov, din a cărui trupă teatrală face parte autorul unui alt film despre tineri rebeli, Leto, unul dintre succesele internaţionale ale anului trecut. Comparat cu Trainspotting, pelicula britanică a lui Danny Boyle devenită un reper în reprezentarea delirului provocat de droguri, Acid ar fi avut de câştigat dacă ar fi înţeles cât de eficient este, în tratarea acestei teme, să apelezi, uneori, la contrapunctul umoristic.
Această strategie este însă bine aplicată de un alt film din programul goEast (dar în afara competiţiei), macedoneanul Dumnezeu există, numele său e Petrunya de Teona Strugar Mitevska. Şi aici remarcăm ironia la adresa cultului masculinităţii în lumea de azi, o lume neo‑patriarhală descrisă cu ironie de povestea unei „fete bătrâne”, Petrunya, care scandalizează întreaga comunitate atunci când ea este cea care recuperează crucea aruncată în apă de Sf. Ion. Presiunile, jignirile, umilinţele vizând‑o pe Petrunya nu reuşesc să zdruncine ideea ei că nu trebuie să cedeze niciunui bărbat crucea. Nici intervenţia părinţilor sau a preotului nu schimbă părerea tinerei de 32 de ani, care găseşte că a sosit pentru ea ora revanşei şi a recâştigării demnităţii, după ani de şomaj şi de coabitare forţată cu părinţii care iau decizii în locul ei. Asaltul bandei machiste asupra staţiei de poliţie unde se refugiază eroina devine o imagine grăitoare a noii mentalităţi patriarhale afirmată cu brutalitate în majoritatea ţărilor post‑comuniste. Şi acest film vorbeşte despre prăpastia dintre generaţii şi despre respingerea unor valori dubioase aşa-zis tradiţionale, dar şi despre dificultăţile economice într‑o societate confruntată cu demantelarea vechilor industrii.
Filmul cu cel mai interesant titlu din selecţie, conţinând un citat din Albert Camus, Tandra indiferenţă a lumii, vine dintr‑o fostă republică unională, Kazahstan, unde realitatea post‑comunistă colcăie de mafioţi atotputernici. Semnat de Adilkhan Yerzhanov, câştigătorul Premiului pentru regie, lungmetrajul mixează tropi de melodramă (o tânără orfană caută refugiu în casa unor rude) cu film noir, autorul având inspiraţia să includă în „pasta” narativă şi momente umoristice, dar şi pasaje poetice. O interpretare uşor detaşată, care asigură ocolirea melodramatismului, a făcut să se vorbească şi despre o filiaţie cu stilul regizorului finlandez Aki Kaurismaki.
Multe alte titluri de tot interesul au putut fi văzute la Wiesbaden, de la documentare cu teme îngrijorător de actuale (Ungaria 2018 de Esther Hajdu, despre popularitatea crescândă a lui Viktor Orban, la rusescul Mama albă de Zosza Rudkevici şi Evghenia Ostanina, despre o familie cu şase copii adoptaţi) până la scurtmetrajele experimentale realizate cu tehnologii 360 grade sau VR. Printre cele din urmă se numără şi Rocketman de Millo Simulov, compatriotul nostru care explorează curajos formele cinematografului de mâine.

Dana Duma

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now