O mare doamnă – i-aş zice – a „filmului de autor”, deoarece cineasta a avut o filmografie regizorală şi scenaristică alcătuită exclusiv din filme de autor, ceea ce înseamnă un caz unic în România şi un caz foarte rar în lumea filmului mondial
S-a stins, în vara acestui an, după o lungă şi grea suferinţă, o mare doamnă a filmului românesc, Malvina Urşianu. O mare doamnă – i-aş zice – a „filmului de autor”, deoarece cineasta a avut o filmografie 
regizorală şi scenaristică alcătuită exclusiv din filme de autor, ceea ce înseamnă un caz unic în România şi un caz foarte rar în lumea filmului mondial. Cred chiar că, re-memorând exemplara creaţie cinematografică a eminentei regizoare, însăşi definiţia filmului de autor trebuie revăzută şi adăugită, deoarece avem de a face nu numai cu filme scrise şi regizate de autoare, ci cu filme gândite şi trăite de dânsa, câte ceva din propria biografie regăsindu-se în toate principalele eroine ale filmelor sale, fie ele de actualitate sau istorice, Malvina Urşianu fiind, deopotrivă, Gioconda fără surâs, sau Doamna Ruxandra de pe vremea lui Vodă Lăpuşneanu. Totul a pornit cu filmul Gioconda fără surâs, a cărui premieră avea loc în aprilie 1968 (dar aceasta se întâmpla la mai bine de un deceniu după ce Malvina Urşianu fusese îndepărtată, din motive politice, de la regia filmului Bijuterii de familie, al cărui scenariu, pornit de la romanul lui Petru Dumitriu, îl scrisese!). Personajele principale din lung metrajul de debut al Malvinei Urşianu, Irina şi Caius, se reîntâlnesc după 20 de ani de la o despărţire ale cărei cauze le presupunem: tânăra femeie, inginer chimist, a renunţat la viaţa personală în favoarea vieţii – şi reuşitei – profesionale. Nu este deloc lipsit de semnificaţii faptul că personajul legendar al Giocondei îşi pierde surâsul tocmai în perioada anilor ’50-’60, adică în primul „obsedant deceniu” din suita deceniilor obsedante care au urmat până în prezentul imediat. Cazul de eşec sentimental este analizat cu luciditate, personajele sunt, cum scria cineva, ca nişte „cutii de rezonanţă” ale propriilor greşeli din trecut. Identificându-se cu eroina titulară, Malvina Urşianu avertizează, în nume propriu, că fiecare om trebuie să se simtă responsabil nu numai pentru propriul destin ci şi pentru destinul celuilalt. Irina şi Caius – cărora Silvia Popovici şi Ion Marinescu le desenează portrete în aqua-forte – înţeleg prea târziu acest adevăr, astfel încât continuarea însingurării lor este inevitabilă, sentimentele erodate nu suportă niciun fel de recondiţionare. În următoarele trei drame moderne ale autoarei, minunata actriţă Silvia Popovici a continuat să fie alter-egoul Giocondei şi al Malvinei Urşianu, în creaţii actoriceşti pentru toate anotimpurile: Alexandra în Serata, Lena în Trecătoarele iubiri şi Doamna Ruxandra în Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu.
Alexandra din Serata (mai 1971) este fiica Profesorului (Kovács György), în conacul căruia se petrece simbolica „serată” dintre două ere social-politice, acţiunea filmului petrecându-se în noaptea dintre 23 şi 24 august 1944. În fapt, Alexandra Silviei Popovici era o altă Giocondă, cu câţiva ani înainte de a-şi pierde surâsul, aflată la vârsta unor majore opţiuni existenţiale, pusă în situaţia de a-şi alege destinul, şi tânăra, atunci, alegea. Din distribuţia filmului mai făceau parte, printre alţii, George Motoi, Cornel Coman, Mihai Pălădescu, Silvia Ghelan, Mihaela Juvara, Gilda Marinescu, Lucia Mureşan. Lena din Trecătoarele iubiri (ianuarie 1974), acest puternic film al dragostei şi dorului de ţară, este un personaj de sorginte cehoviană, căruia Silvia Popovici îi fixează, în ochii femeii cândva părăsite, şi lacrima de amărăciune pe care n-au şters-o anii. Joacă în Trecătoarele iubiri şi alţi actori de suflet ai autoarei, George Motoi, Cornel Coman, Mihai Pălădescu, dar personajul episodic cel mai tulburător este creat de Beate Fredanov, în rolul unei profesoare de franceză, originare din Bretagne, care îşi caută, parcă, pe ţărm euxin, urmele paşilor de mult pierduţi sub val de Atlantic, într-o secvenţă tulburătoare, cu adevărat antologică. În rolul Doamnei Ruxandra din Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu (martie 1980), Silvia Popovici etalează o prestanţă de-a dreptul regală, situându-se, cum s-a mai spus, între gesturile de afectuoasă devoţiune faţă de bărbatul iubit şi acelea de aspră judecată la adresa nesocotinţelor acestuia. Din distribuţia acestui film – care se înscrie şi rămâne printre cele mai valoroase filme istorice româneşti – mai fac parte, printre alţii, George Motoi (Alexandru Lăpuşneanu), Valeriu Paraschiv (Moţoc), Cornel Coman (Petrea), Eugenia Bosânceanu (Elena Doamna), Eusebiu Ştefănescu (Despot Vodă), Melania Ursu (Doamna Chiajna). La despărţirea prematură de Silvia Popovici, în tristul septembrie 1993, regizoarea mărturisea cu emoţie: „Nu ţi-am spus niciodată cât ţi-am admirat talentul; faptul de a-ţi fi dăruit rolurile cele mai frumoase pe care le-am scris, nu a însemnat totul (…). Ţi-am admirat puterea de a îndura cu egală demnitate şi graţie momentele glorioase ca şi cele dure ale vieţii. Mi-ai descifrat şi întruchipat gândul cinematografic cu o bucurie care făcea să nu se vadă efortul. Ce suprem act de eleganţă! Fragilă fizic, dar atât de puternică moral, m-ai ocrotit de angoasele din timpul filmării, mi-ai calmat suferinţele neîmplinirilor, mi-ai îmblânzit întâmplările vieţii, mi-ai luminat sufletul cu preţuirea ta. Ţi-am mulţumit oare deajuns pentru toate acestea? Mă apasă sentimentul de a nu fi făcut-o…”. Am reprodus aceste emoţionante gânduri ale regizoarei la o relativ recentă şi binevenită evocare a Silviei Popovici, organizată la Teatrul Naţional din Bucureşti, din iniţiativa pasionatei şi inimoasei fiice a ilustrului actor Geo Barton.
În următoarele două lung metraje ale autoarei, filmele de război Liniştea din adâncuri şi Pe malul stâng al Dunării albastre, Gioconda-Malvina Urşianu era încă o copilă. Liniştea din adâncuri (februarie 1982) este un film dedicat luptei antifasciste a patrioţilor români şi are în centrul intrigii personajul inginerului Voinea (George Motoi), un specialist în petrol, care, îndeosebi după ce-l va cunoaşte pe tânărul Petre Bratu (Daniel Tomescu), acuzat de sabotaj şi condamnat la moarte, se va alătura forţelor democratice. Mai joacă în film Gina Patrichi, Emanoil Petruţ, Val Paraschiv, Valentin Plătăreanu, Maria Rotaru, Lucia Mureşan, Eusebiu Ştefănescu, Costel Constantin, Corneliu Revent, Eugenia Bosânceanu. În Pe malul stâng al Dunării albastre (august 1983), personajul central este o femeie de viţă boierească, Zaza (Gina Patrichi), care are de înfruntat avatarurile războiului şi ale confruntărilor social-politice din epocă, filmul urmărind, de fapt, destinul dramatic al unei „citadele sfărâmate”, printre ceilalţi interpreţi ai filmului fiind Gheorghe Dinică (Matei), Stela Popescu (Zaraza), George Constantin (Costi), Maria Rotaru (doamna Costi), Emilia Dobrin (cumnata lui Costi), alter-ego-ul regizoarei, de data aceasta, fiind fetiţa Lenora (Dana Felicia Simion), care, în finalul filmului Pe malul stâng al Dunării albastre, salvează un tablou de familie din conacul în flăcări al mamei sale, un tablou pe care îl vom regăsi în camera Lenorei dintre-un film ulterior al regizoarei. Am amintit numele personajelor din acest film tocmai pentru că ele vor apărea, 
la o altă vârstă, în filmul de mai târziu al regizoarei, Figuranţii (octombrie 1987), dedicat tocmai supravieţuitorilor „citadelei sfărâmate”, un film în care o vom reîntâlni, chiar în rol principal, şi pe Lenora (de data aceasta în interpretarea Marianei Buruiană). Între timp, regizoarea mai realizase un lung metraj, O lumină la etajul zece (octombrie 1984), în care alter-ego-ul său era inginerul Maria Dinu (Irina Petrescu), o Giocondă fără surâs care, după ani de detenţie, din pricina unei nefondate acuzaţii de „sabotaj economic”, încearcă să-şi refacă viaţa, să se reintegreze în societate. Mai jucau în acest film, printre alţii, Gheorghe Dinică, Mircea Diaconu, Rodica Mureşan, Florina Luican, Ion Niciu, Val Paraschiv, Eusebiu Ştefănescu, Cornel Revent. Următorul film al Malvinei Urşianu a fost filmul de televiziune Aici nu mai locuieşte nimeni, realizat în 1995, un film cu o distribuţie de elită a cărui intrigă vizează două dintre temele predilecte ale regizoarei, şi anume destinul nefericit al unor femei care-şi pierd – din felurite motive – surâsul şi destinul tragi-comic al „figuranţilor” istoriei. Alter-ego-ul regizoarei devine actriţa Tamara Creţulescu, în rolul unei reputate arhitecte care, în urmă cu 18 ani, a fost părăsită de logodnic, fugit în Franţa, drept pentru care ea a fost arestată de Securitate, iar în închisoare a născut o fetiţă, care astăzi nu-i prea poate înţelege drama. Este vorba, aşadar, în film despre destinul nefericit al unei femei – rămasă şomeră după 1989 – care nu se poate regăsi pe sine după ce a trecut prin grave traumatisme familiale, politice, profesionale. Filmul se bazează şi pe interpretările de excepţie ale unor „monştri sacri” precum Ileana Stana Ionescu, Sanda Toma, Valentin Teodosiu, Ruxandra Sireteanu, Vali Voiculescu-Pepino, pe interpretările altor actori de prim rang precum Maria Rotaru, Tania Popa, Valeriu Popescu, Olga Bucătaru. Tamara Creţulescu va rămâne alter-ego-ul regizoarei şi în ultimul film al Malvinei Urşianu, Ce lume veselă! (martie 2003), unde va interpreta rolul medicului oculist Maria Şerban, o femeie divorţată, aflată la o vârstă respectabilă, care trăieşte o experienţă inedită de iubire cu un pacient mult mai tânăr decât ea, pictorul Dan (Florin Piersic jr.); în paralel, filmul dezvoltă cealaltă temă predilectă a autoarei, prin personajul unchiului Mariei, Alexandru Şerban, intrerpretat de Ioan Niciu, un personaj care aparţine unei alte lumi, unei vechi familii boiereşti, deposedată de averile ei în anii regimuluii comunist, iar azi de noii parveniţi, printre care, deloc întrâmplător, numitul Ali (Silviu Petcu), care îi ia bătrânului Alexandru tot ce-i mai rămăsese, inclusiv numele.
