Contemporanul » Filmoteca - Cinematurgie » Călin Căliman: Iubirile cinematografice

Călin Căliman: Iubirile cinematografice

Care au fost, de-⁠⁠a lungul timpului, iubirile „cinematografice“ ale criticului de film Călin Căliman?

Aş începe această listă personală cu filmul (amintit) care mi-⁠⁠a marcat adolescenţa, Drumul spre stele, de Michael Powell şi Emeric Pressburger. Din perioada începuturilor m-⁠⁠am ataşat şi de comedia rusească Toată lumea râde, cântă şi dansează de Grigori Alexandrov. Pe urmă, aş face precizarea că preferinţele mele sufleteşti au mers în primul rând spre filme franţuzeşti: nu pot lipsi din această listă comediile lui Jaques Tati Vacanţa domnului Hulot sau Unchiul meu, dar nici comedioare mai uşoare, precum Mama, tata, bona şi eu de Jean Pierre Le Chanois, cu Nicole Courcel şi Robert Lamoureux, superbul musical Umbrelele din Cherbourg de Jacques Demy, cu minunata Catherine Deneuve, sau filmul subtil despre lumea filmului Noaptea americană, de François Truffaut; m-⁠⁠am ataşat apoi de minunatul film al lui Vittorio de Sica Miracol la Milano, de drama suedeză N-⁠⁠a dansat decât o vară de Arne Mattsson, cu Ulla Jacobsson (acest film l-⁠⁠am văzut împreună cu Nichita Stănescu, căruia nu i-⁠⁠a plăcut defel, abia peste ani dându-⁠⁠mi seama de ce: lui Nini nu i-⁠⁠au căzut bine niciodată iubirile nefericite), m-⁠⁠am ataşat de romanticul film britanic al lui Billy Wilder Apartamentul, cu Shirley McLaine şi Jack Lemmon, şi de comedia romantică americană Nopţi albe la Seattle de Nora Ephron, cu Tom Hanks şi Meg Ryan, aş adăuga apoi capodopera lui Andrei Tarkovski Andrei Rubliov; iar dintre filmele româneşti, în afara celor clasice, care nu pot lipsi din această listă de suflet (mă gândesc la Moara cu noroc de Victor Iliu, Pădurea spânzuraţilor de Liviu Ciulei, Reconstituirea lui Lucian Pintilie, dar chiar şi la Independenţa României de Grigore Brezeanu din 1912), aş aduce în discuţie şi alte filme din preistoria cinematografiei autohtone, precum Lia de Jean Mihail, Maiorul Mura de Ioan Timuş, apoi O noapte de pomină de Ion Şahighian; din anii următori m-⁠⁠au cucerit filme precum Directorul nostru de Jean Georgescu, Paşi spre lună de Ion Popescu-⁠⁠Gopo, Moara lui Călifar de Şerban Marinescu (îndeosebi pentru personajul Tecla, interpretat de Elena Albu), Un film cu o fată fermecătoare de Lucian Bratu (cu superba Margareta Pâslaru în rolul Ruxandrei), Lumina palidă a durerii de Iulian Mihu (cu senzaţionala Lină a Lilianei Tudor), Cursa de Mircea Daneliuc, Adela de Mircea Veroiu, Rochia albă de dantelă de Dan Piţa, Secretul armei secrete de Alexandru Tatos, Restul e tăcere de Nae Caranfil, Moartea domnului Lăzărescu şi, neapărat, Sieranevada de Cristi Puiu…

2007 – momentul magic
al cinematografiei naţionale

În anii regimului comunist cinematografia românească a dat, pe lângă filmele de propagandă sau cele care falsificau istoria conform ideologiei timpului, o serie de pelicule bune, care au reuşit să treacă de barierele cenzurii şi s-⁠⁠au impus şi pe plan internaţional. După revoluţia din decembrie ’89, în cinematografia naţională a explodat un val de tineri creatori care au reuşit să obţină premii la prestigioase festivaluri de film din lume. Vă rugăm să aruncaţi o privire comparativă peste filmul românesc de dinainte de ’89 şi cel de după.

Chiar dacă în istoria filmului românesc au existat, într-⁠⁠adevăr, câteva filme de propagandă şi câteva filme marcate evident de semnele timpului politic şi social, eu aş pune accentul pe creaţiile care au izbutit să iasă de sub obroc, încă din primul „obsedant deceniu“ (acela al anilor ’50 din veacul trecut) şi până în cel mai obsedant deceniu al anilor de dictatură (acela al anilor ’80). Şi aş da câteva exemple. În anul 1955 a fost prezentată pe ecrane o savuroasă satiră a birocraţiei, filmul regizorului Jean Georgescu, Directorul nostru, cu Grigore Vasiliu-⁠⁠Birlic şi Alexandru Giugaru în distribuţie, un film de-⁠⁠a dreptul incredibil, mai ales dacă ţinem seama de faptul că scenariul aparţinea unui demnitar al epocii, Eduard Mezincescu (cum s-⁠⁠a demonstrat ulterior; iniţial, scenaristul îşi păstrase anonimatul, recursese la un pseudonim, alesese numele şoferului său, Gheorghe Dorin). Dar exemple elocvente au existat, multe, şi în anii următori: Gopo, de pildă, cucerea, cu Scurtă istorie, „Palme d-⁠⁠or“ la Cannes în 1957, Liviu Ciulei câştiga în 1965 premiul de regie, la acelaşi exigent festival, cu Pădurea spânzuraţilor, apărea apoi „generaţia ’70“, Mircea Veroiu şi Dan Piţa semnau capodoperele Nunta de piatră şi Duhul aurului, Mircea Daneliuc intra în marea lume a cinematografului cu un film superb, Cursa, iar regizori precum Alexandru Tatos sau Radu Gabrea s-⁠⁠au impus prin filme memorabile, precum Mere roşii, Secvenţe sau Dincolo de nisipuri. Cât despre anii ’80, este cazul să subliniem că filmul românesc a produs creaţii de-⁠⁠a dreptul disidente, cum ar fi, de pildă, încă la începutul deceniului, filmul aceluiaşi Mircea Daneliuc, Croaziera. Nici până astăzi nu s-⁠⁠a demonstrat cum a fost posibilă în „epocă“ realizarea unui film ca acesta, despre un „cârmaci“ inconştient şi incompetent, obtuz şi ridicol, care-⁠⁠şi poartă „corabia“ spre dezastru în sunet de fanfară. Cred că un anumit nume dintre responsabilii de-⁠⁠atunci ai cinematografiei naţionale trebuie, neapărat, reconsiderat: este vorba despre Ion Traian Ştefănescu. Un alt argument în favoarea ideii de disidenţă în cinematograful anilor ’80 ar fi – pur şi simplu – câteva dintre titlurile „avertizante“ ale unor filme: Cădere liberă, Sfârşitul nopţii, La capătul liniei, Dreptate în lanţuri, ca să nu mai insistăm asupra neverosimilului titlu premonitoriu, Noiembrie, ultimul bal, pus de regizorul Dan Piţa pe o cuminte ecranizare sadoveniană cu numai trei-⁠⁠patru luni înaintea „ultimului bal“ al Partidului Comunist Român, Congresul al XIV-⁠⁠lea din noiembrie 1989.

În întrebarea dvs. îmi solicitaţi şi o comparaţie între filmul românesc de până în decembrie ’89 şi cel de după. Un prim răspuns presupune şi nişte aspecte paradoxale: unii dintre regizorii importanţi (şi mă refer la nume mari, precum Mircea Daneliuc, Dan Piţa sau Ion Cărmăzan) n-⁠⁠au mai atins în anii libertăţii de creaţie nivelul din perioada cenzurii comuniste. Dacă încercăm să comparăm „noul cinema“ românesc – lansat, practic, în mileniul III – cu filmele realizate înainte, trebuie subliniată vigoarea estetică, morală şi filosofică a cinematografului tânăr, reprezentat de cineaşti precum Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Ruxandra Zenide, Cătălin Mitulescu, Călin Peter Netzer, Radu Jude, Adrian Sitaru, Cristian Nemescu, Marian Crişan, Florin Piersic jr. (fără a-⁠⁠i uita pe Nae Caranfil, cel care a deschis, practic, porţile „noului val“ încă din secolul trecut, şi pe Radu Mihăileanu, autorul unor filme româno-⁠⁠franceze de prim rang). Tânărul cinema românesc, spre deosebire de filmele anterioare, a profitat şi de o conjunctură internaţională favorabilă, care l-⁠⁠a condus spre consacrări importante la mari festivaluri ale lumii, unde a înregistrat succese de-⁠⁠a dreptul senzaţionale. Ştiţi definiţia festivalurilor internaţionale care circulă în folclor? Un festival internaţional este acela la care participă filme din multe ţări ale lumii, iar premiile le iau românii…

Părinţii spirituali

Mărturiseaţi că printre „părinţii dvs. spirituali“ se află Victor Iliu, regizorul unei capodopere a cinematografiei româneşti, Moara cu noroc, şi George Ciprian, actor şi autor al fermecătoarelor comedii „Omul cu mârţoaga“ şi „Capul de răţoi“.

Victor Iliu a fost, cum frumos spunea Lucian Pintilie, „cea mai înaltă instanţă intelectuală a noastră, a cineaştilor, prima noastră conştiinţă estetică“, transfigurată, prin nobleţea şi strălucirea ei, într-⁠⁠o „conştiinţă criteriu“. Am multe motive să-⁠⁠l consider pe Victor Iliu printre principalii mei părinţi spirituali. Pe vremea în care răspundeam de pagina cinematografică a revistei Contemporanul, articolele şi eseurile sale au înnobilat demersul publicistic al revistei. A fost, apoi, lecţia de artă şi de viaţă pe care mi-⁠⁠a oferit-⁠⁠o în timpul filmărilor la Comoara din Vadul Vechi, episod pe care l-⁠⁠am descris pe larg. Către sfârşitul vieţii sale, Victor Iliu, în calitate de profesor la – cum se numea pe atunci – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, mi-⁠⁠a oferit şansa de a fi profesor de istoria filmului la două promoţii de viitori regizori, într-⁠⁠una avându-⁠⁠i ca studenţi pe Mircea Veroiu, Dan Piţa, Nicolae Cabel, Petre Bokor sau africanul Youssouff Aidabi, în cealaltă pe Timotei Ursu, Constantin Vaeni, Nicolae Opriţescu, Andrei Cătălin Băleanu, Felicia Cernăianu. Pentru mine, care, pe cartea mea de muncă, am avut un singur loc de muncă, revista „Contemporanul“, de la angajare (pe 1 aprilie 1959) până în decembrie 1989, această scurtă incursiune în universul învăţământului superior (produsă prin „cumul“ şi imposibil de continuat în epocă) a însemnat un pas important în carieră: inaugurarea unui drum pe care aveam să-⁠⁠l reiau după 1990.

Cât despre relaţia mea cu George Ciprian, ar fi de spus faptul că lucrarea mea de licenţă (coordonată de profesorii Vicu Mândra şi Paul Georgescu şi numită pe vremea aceea „lucrare de stat“) a fost consacrată acestui scriitor şi actor. La ora elaborării lucrării mele nu exista nicio cercetare monografică publicată despre G. Ciprian (ulterior a apărut un studiu amplu, în două volume, al lui Valeriu Râpeanu), drept pentru care, pentru a obţine datele necesare despre biografia artistică şi biografia propriu-⁠⁠zisă a „subiectului“, am pus la cale o serie amplă de dialoguri cu George Ciprian, pe care le-⁠⁠am purtat, vreme de vreo două luni, acasă la scriitor, descoperind – sub aparenţe înşelătoare, chiar morocănoase – un spirit viu, cuceritor, cu fermecătoare poveşti despre lume şi viaţă, aşa cum sunt şi schiţele sale din „Cutia cu maimuţe“, un seducător umor spontan dublat de un suflet de poet, aşa cum o arată şi principalele sale piese „Omul cu mârţoaga“ şi „Capul de răţoi“, un camarad desăvârşit, un bun cunoscător de vinuri seci, aşa cum au dovedit-⁠⁠o toate întâlnirile noastre. Iertată fie-⁠⁠mi „blasfemia“, dar nu spun decât adevărul adevărat: în finalul uneia dintre aceste întâlniri, a sosit acasă fiul cel mic al actorului, Nică (la rândul lui actor, Ion Ciprian), şi ne-⁠⁠a găsit pe amândoi în patru labe în holul de la intrare, căutând pe jos cheia casei, pe care o scăpase maestrul.

Toamna anului 1968 a fost, pentru mine, un anotimp tragic şi dureros. O boală necruţătoare a încheiat prematur, pe un pat de spital din Roma, viaţa lui Victor Iliu, la numai 56 de ani, cam în aceleaşi zile găsea cheia de ieşire din această lume şi George Ciprian, şi tot atunci, pe un pat de spital din Braşov, se stingea şi tatăl meu, ultima sa bucurie din viaţă (ca să vedeţi cât de sucită este lumea asta!) fiind discursurile antisovietice ale lui Nicolae Ceauşescu după invadarea Cehoslovaciei, pe care le asculta în surdină la „Europa Liberă“, pe patul de moarte din spitalul municipal braşovean…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Calin Caliman

Calin Caliman, critic de film, ziarist, născut la Braşov în data de 17 mai 1935. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1957), apoi al IATC „I.L. Caragiale”, secţia teatrologie – filmologie. Din anul 1959, redactor la revista Contemporanul, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest