Filmoteca

Călin Căliman: Două cărţi despre regizorul Mircea Daneliuc

Stabilirea acestei relaţii indisolubile între creaţia cinematografică a regizorului şi principalul său volum autobiografic constituie „cheia” volumului analitic semnat de Marilena Ilieşiu

La numai câteva săptămâni distanţă au fost lansate pe piaţă două volume consacrate regizorului Mircea Daneliuc, unul datorat harnicului critic de film Marilena Ilieşiu şi unul datorat eminentului om de cultură şi profesor universitar Titus Vîjeu, două volume care sunt nu numai binevenite, ci absolut necesare în peisajul nostru cultural, ele vizând – din unghiuri de abordare diferite – personalitatea unuia dintre principalii cineaşti ai „generaţiei ‘70” şi ai filmului românesc în ansamblu. Dacă vo-suta-de-ani-de-povesti-in-filmul-romanesc-copolumul Marilenei Ilieşiu îşi axează demersul publicistic pe analiza cronologică a celor 17 lung metraje ale regizorului, analiză asociată cu referiri la romanul emblematic al cineastului, „Pisica ruptă” (de unde şi titlul cărţii, „Mircea Daneliuc – Cele şaptesprezece vieţi ale pisicii rupte”), Titus Vîjeu, care-⁠l cunoaşte de o viaţă pe Mircea Daneliuc, schiţează, pentru început, personalitatea Omului şi Cineastului Mircea Daneliuc, pentru a-⁠l căuta, apoi, şi a-⁠l găsi, în filmele şi cărţile sale, sub diferite ipostaze (după cum o spune şi titlul cărţii sale: „Mircea Daneliuc – monsieur l’auteur sau lupul singuratic al filmului românesc”).

Cartea Marilenei Ilieşiu (apărută la Editura UCIN), după un cuvânt introductiv, începe cu capitolul „Ficţiuni, căutăm operă!”, în care autoarea mărturiseşte de la început: „Abia după apariţia Pisicii rupte, în 1997, am ştiut unde să-⁠l plasez pe Mircea Daneliuc. Pisica ruptă este declaraţia de dependenţă a lui Daneliuc faţă de poveste, momentul de conştientizare a unei legături prin naraţiune cu lumea, cu semenii, cu ideologiile, cu istoria”. Stabilirea acestei relaţii indisolubile între creaţia cinematografică a regizorului şi principalul său volum autobiografic constituie „cheia” volumului analitic semnat de Marilena Ilieşiu.

Concluzia acestui capitol, solid argumentată, este următoarea: „În filmele pre revoluţie este vorba despre subversiune, în cele post revoluţie, despre satiră”, sau, cum spune autoarea altădată, filmele pre-⁠revoluţionare ale regizorului Mircea Daneliuc sunt dominate de sentimentul revoltei, cele post-⁠revoluţionare sunt puse sub semnul lehamitei. În capitolul următor, intitulat „Ficţiuni, minut cu minut”, autoarea parcurge cele 17 lung metraje ale regizorului, aşa cum o spune şi titlul capitolului, minut cu minut, în ordinea cronologică a producerii lor (anii menţionaţi în carte fiind cei ai producerii filmelor, nu totdeauna ai premierei lor): Cursa (1975), primul lung metraj al regizorului, cu Tora Vasilescu, Mircea Albulescu şi Constantin Diplan, pe un scenariu de Timotei Ursu; Ediţie specială (1977), cu Ştefan Iordache, un film care se petrece în Bucureştiul anului 1939; Proba de microfon (1980), cu Tora Vasilescu, Gina Patrichi, Mircea Daneliuc, „priză în direct” într-⁠un subiect de actualitate; Vânătoarea de vulpi (1980), cu Mitică Popescu, Mircea Diaconu, Valeria Seciu, ecranizare a romanului „Nişte ţărani” de Dinu Săraru; Croaziera (1981), cu Nicolae Albani, Maria Gligor, Tora Vasilescu, un film de-⁠a dreptul neverosimil în epocă; Glissando (1984), cu Ştefan Iordache, după o idee din nuvela „Omul din vis” de Cezar Petrescu; Iacob (1988), cu Dorel Vişan, Cecilia Bârbora, un film inspirat din scrierile lui Geo Bogza; A unsprezecea poruncă (1988), cu Constantin Dinulescu, Valentin Uritescu, Cecilia Bârbora, un film cu premiera, totuşi, după revoluţie; Tusea şi junghiul (2002), cu Olga Tudorache, Ernest Maftei, Cecilia Bârbora, un film inspirat din opera lui Ion Creangă; Patul conjugal (1993), cu Gheorghe Dinică, Coca Bloos, Lia Bugnar, Valentin Teodosiu, o primă radiografie realistă şi incitantă a societăţii de tranziţie româneşti; Această lehamite (1994), cu Horaţiu Mălăele, Cecilia Bârbora, Ana Ciontea, un film care a intrat în producţie cu titlul „Şoapte de amor”; Senatorul melcilor (1995), cu Dorel Vişan, Cecilia Bârbora, „week-⁠end-⁠ul de lucru” al unui senator; Ambasadori, căutăm patrie (2003), cu Cecilia Bârbora, Marius Stănescu, Horaţiu Mălăele, un film numit iniţial „Allegro allarmato”, apoi – întru ruperea pisicii – „Un glonţ în gât”; Sistemul nervos (2005), cu Rodica Tapalagă, Cecilia Bârbora, Valentin Teodosiu, Mircea Radu, un film despre condiţia femeii de vârsta a treia; Legiunea străină (2008), cu Cătălin Paraschiv, Radu Iacoban, Oana Piecniţă, imagini din actualitatea imediată a satului românesc; Marilena (2009), cu Cecilia Bârbora, Nicodim Ungureanu, Cornel Palade, un film inspirat din romanul regizorului „Marilene”; Cele ce plutesc (2009), cu Olimpia Melinte, Valentin Popescu, un film devenit ulterior roman… Acestea ar fi cele „şaptesprezece vieţi ale pisicii rupte”. Sau, cum spune la un moment dat autoarea: „Cu o hipersensibilitate acutizată de fiecare nouă ficţiune, Daneliuc cuprinde în suma acestor drame propria trecere de la încredere la scepticism, de la avânt la deziluzie, de la furie la lehamite, de la silă la cinismul uşor obosit din Cele ce plutesc”. În încheierea volumului său, Marilena Ilieşiu alege patru teme ale operei lui Mircea Daneliuc cărora le consacră capitole separate: „Individual, grupat, colectiv, social”, „Spaţiul, timpul”, „Bărbaţi şi femei”, „Copilul”. Concluzia volumului scris de Marilena Ilieşiu priveşte, firesc, în ansamblu, filmografia lui Mircea Daneliuc, întinsă „pe trei decenii, acoperind două regimuri politice şi o revoluţie”: „Filmografia lui Daneliuc s-⁠a constituit organic pe filosofia implicării, pe ideea că artistul este implicat detaşat în/de realitatea unui moment; sub ochii săi (includ aici şi camera de filmat), o dictatură creşte şi se prăbuşeşte, iar un capitalism haotic, sălbatic, de agoniseală răsare dintre dărâmăturile fostei perioade. După 1989, filmele sale îţi dau senzaţia unei căutări încăpăţânate, gâfâite, dramatice a cauzelor degradării generale şi individuale. Corporalitatea agresivă a personajelor sale este doar un reflex de apărare în faţa negării sociale, o afirmaţie de tipul: Eu totuşi exist! O afirmaţie în stilul Mircea Daneliuc”.

Volumul lui Titus Vîjeu începe, în fapt, cu o zi crucială din viaţa eroului său, acea zi din vara anului 1967 când Mircea Daneliuc reuşea la examenul de admitere la I.A.T.C. (după patru tentative eşuate, două la actorie, două la regie). Ce făcea în acea zi Mircea Daneliuc, pe malul Dâmboviţei, în faţa Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică? „S-⁠a apropiat de râu şi a privit apa ascunsă de întunericul nopţii. Apoi a făcut un gest care şi lui i s-⁠a părut în clipa aceea ciudat. A sărutat balustrada ce mărginea Podul Izvor. O dată, de două, de trei, de patru, de cinci ori. Câte un sărut pentru fiecare examen pierdut. Actoria nu şi l-⁠a dorit, regia de film l-⁠a respins şi ea. Acum, în sfârşit, fusese admis”. Titus Vîjeu ne lasă să înţelegem că Mircea Daneliuc a simţit, atunci, că este „născut pentru cinema”. De la secvenţa de viaţă din 1967 care deschide volumul („le baiser du pont”, cum o denumeşte ulterior Daneliuc), printr-⁠o primă asociaţie de idei surprinzătoare, Titus Vîjeu ajunge la exact 40 de ani după, în anul 2007, când regizorul Mircea Daneliuc realiza filmul Legiunea Străină şi publica volumul „Ora lenti”, una dintre numeroasele sale cărţi de beletristică şi dramaturgie, publicate între 1997 şi 2013. Filmul Legiunea Străină surprinde poporul român („liber, voios şi lipsit de mijloace de trai”) într-⁠o clipă de graţie, aceea a intrării României în Uniunea Europeană. Cum spuneam, analiza principalelor filme ale regizorului Mircea Daneliuc – care constituie subiectul capitolelor următoare ale cărţii – se desfăşoară „în strânsă şi indispensabilă relaţie cu realităţile ţării”. Titus Vîjeu caracterizează pertinent auspiciile soci­al-politice în care s-⁠a produs debutul în lung metraj al unui cineast „inapetent din naştere la orice formă de constrângere”. În acest context soci­al-⁠politic Mircea Daneliuc – pe un scenariu de Timotei Ursu – a realizat filmul Cursa, „o replică îndrăzneaţă” dată „proiectelor radicale ale lui Nicolae Ceauşescu”, povestea a trei oameni la drum, practic confruntarea şi intersectarea a trei „lumi interioare”, cu efecte morale decisive în fondul sufletesc al personajelor (care se bucură de interpretări antologice, datorate unor actori precum Mircea Albulescu, Tora Vasilescu, Constantin Diplan). De analize substanţiale se bucură şi filmele celelalte de început ale regizorului Mircea Daneliuc, filmul de epocă Ediţie specială şi filmul de actualitate Proba de microfon, analiza căruia se încheie cu concluzii de tipul „Mircea Daneliuc, al cărui spirit cultivat era binecunoscut în epocă, s-⁠a dorit şi a reuşit să fie un astfel de «autor», un creator total (regizor, scenarist, actor), asumându-⁠şi temerar confruntarea cu oficialitatea pe care, cu inteligenţă remarcabilă şi cu ireproşabilă forţă artistică, avea s-⁠o învingă. Croaziera avea să constituie dovada peremptorie a acestei victorii personale care, prin extensie, avea să devină şi victoria filmului românesc asupra unui sistem politic osificat”. Analizând în profunzime capodopera lui Mircea Daneliuc Croaziera, un film pe care, în ceea ce mă priveşte, îl consider de-⁠a dreptul neverosimil în epocă, Titus Vîjeu ajunge la concluzii de tipul: „Aşadar, contrastul dintre aparenţă şi esenţă, cheia de boltă a comicului, funcţionează în Croaziera la cote maxime”. Deriziunea – spune Titus Vîjeu – va fi menţinută de Daneliuc şi în filmul său cel mai grav (alături de Iacob), Vânătoarea de vulpi, pornit de la romanul „Nişte ţărani” de Dinu Săraru. „Glissando (1984) este probabil cea mai bună ilustrare a unor «fapte sufleteşti» în care «corpul individual» şi «corpul colectiv» se întâlnesc într-⁠o spectaculoasă confruntare”. Câteva din scrierile „auster epice” ale lui Bogza – spune în capitolul următor Titus Vîjeu – „i-⁠au inspirat lui Mircea Daneliuc una dintre cele mai profunde şi tulburătoare creaţii ale sale, dar şi ale cinema-⁠ului naţional”, filmul Iacob. Deloc întâmplător, capitolul în care este analizat ireproşabil filmul Iacob se intitulează „La condition humaine”. Semnificative sunt şi titlurile capitolelor următoare ale cărţii lui Titus Vîjeu, în care Mircea Daneliuc este căutat şi găsit în filme post-⁠revoluţionare precum A unsprezecea poruncă, Tusea şi junghiul, Patul conjugal, Această lehamite, Senatorul melcilor, Ambasadori, căutăm patrie, Sistemul nervos, Marilena, Cele ce plutesc. Dau câteva exemple: „Suntem o societate isterică (…) nu ne mai facem bine”, „O lehamite fără cusur, o lehamite perfectă”, „Partea şi întregul”, „Monsieur l’Auteur”, „Ruperea pisicii şi alte erezii”, „Văzul şi litera”, „Scena de celuloid”, „Cele ce nu plutesc”… Nu insist: cartea lui Titus Vîjeu, scrisă într-⁠un limbaj seducător şi generos ilustrată, apărută la o editură prestigioasă, care iubeşte filmul românesc, „NOI”, este o carte de citit, nu o carte de povestit…

Total 1 Votes
0

Calin Caliman

Calin Caliman, critic de film, ziarist, născut la Braşov în data de 17 mai 1935. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1957), apoi al IATC „I.L. Caragiale”, secţia teatrologie – filmologie. Din anul 1959, redactor la revista Contemporanul, unde a răspuns decenii la rând de sectorul cinematografic.
A publicat, de-a lungul anilor, peste 6000 de articole în diferite cotidiane şi reviste culturale (printre care Teatrul, Cinema, Contemporanul, Contemporanul. Ideea europeană, Noul Cinema, Caiete critice , Curentul, Ecart). A susţinut in anii ’60-’70 o rubrică de cultură cinematografică la Televiziunea Română, a colaborat vreme de peste patru decenii la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii Române.
A fost printre membrii fondatori al Asociaţiei oamenilor de artă din institutiile teatrale şi muzicale (ATM). Este membru al Uniunii Cineastilor (UCIN).
A susţinut şi sustine cursuri de „Istoria filmului”, la I.A.T.C. (1969-1970): la Universitatea „Columna” (1992-1996), la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (1997-2002), Universitatea „Hyperion” (unde este cadru didactic asociat din 1997). A fost membru în numeroase jurii la festivaluri cinematografice din ţară şi de peste hotare. În anul 1985, a primit Premiul Uniunii Cineaştilor de critică cinematografică, „pentru îndelungata sa activitate în promovarea filmului romanesc”. 1967 – este autorul volumelor Filmul documentar romanesc, 1997 – Jean Mihail, 1998 – Secretul lui Saizescu sau Un suras in plina iarna etc. Istoria filmului romanesc 1987-2000 (2000) – lucrare distinsa cu premiul Asociatiei Criticilor de film, 2009 – Cinci artisti ai imaginii, A colaborat la volumele colective Cinematograful romanesc contemporan 1949-1975 (1976), Cinema 2000 (2000), 2009 – Filmul romanesc incotro, etc. 2002 – a fost redactor-sef la revista Cinema.

Cărți semnate de Călin Căliman (vezi aici)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button