După ce multă vreme new-yorkezul Scorsese a fost considerat un „tipic realizator de pe coasta de Est”, cu „fumuri europene”, el a devenit, mai ales după ce a câştigat Oscarul, un autor cu bună percepţie comercială la Hollywood.
Privind filmele americane ale anului 2013, am putea avea impresia că dimensiunea contestatară a cinematografului 
s-a plasat deasupra celei spectaculare. Dintre cele mai apreciate titluri lansate recent se fac remarcate cele care critică, explicit sau implicit, pragmatismul, corupţia, cinismul economic. Cineaştii care au adâncit această direcţie nu îmbrăţişează însă o estetică austeră sau riscantă şi nu trădează, în esenţă, natura cinemaului hollywoodian care oferă energie, abundenţă, intensitate. La cei 71 de ani ai săi, regizorul american Martin Scorsese, unul dintre liderii generaţiei de cineaşti ai Noului Hollywood în anii ’70, revine în centrul atenţiei cu unul dintre filmele marcante ale anului, Lupul de pe Wall Street. Ca şi Woody Allen în recentul Blue Jasmine, el s-a simţit dator să încerce să examineze mecanismul care a generat criza financiară începută în 2008, să descrie cinismul economic tolerat de o cultură a succesului cu orice preţ.
Filmografiei sale impunătoare, cu titluri-cult precum Mean Streets (1973), Taxi Driver (1976) Taurul furios (1980), Casino (1995) sau The Departed (tradus, la noi, Cârtiţa) câştigator al Oscarului în 2007, i se adaugă această peliculă generatoare de controverse, excesivă şi uneori brutală, o oglindă măritoare pusă în faţa unei lumi care adoră banul. Foarte bun cunoscător al cinemaului clasic, care i-a inspirat excelentul documentar A Personal Journey with Martin Scorsese through American Movies (1995) regizorul declară că s-a inspirat din Rapacitate (1925) de Eric von Stroheim, filmul despre delirul lăcomiei care distruge un cuplu. Cu exces de lungimi, ca şi opera de cinematecă citată, Lupul de pe Wall Street îşi clădeşte povestea pe un caz real, descoperit în memoriile agentului de bursă Jordan Belfort, a cărui carieră strălucitoare bazată pe tranzacţii necinstite s-a încheiat brutal cu confiscarea averii şi condamnare la închisoare (ce-i drept, numai pe un termen de 22 de luni). Ascensiunea şi decăderea lui Belfort este relatată într-o accelerată acumulare de evenimente, în care junele broker îşi foloseşte darul înnăscut de a minţi pentru a convinge oameni de condiţie modestă să investească în acţiuni de bursă riscante.
După ce multă vreme new-yorkezul Scorsese a fost considerat un „tipic realizator de pe coasta de Est”, cu „fumuri europene”, el a devenit, mai ales după ce a câştigat Oscarul, un autor cu bună percepţie comercială la Hollywood. El stăpâneşte foarte bine codurile genurilor, ştie să le hibrideze cu iscusinţă, investindu-şi peliculele cu preţioase 
observaţii despre spiritul vremii. Ca unul crescut în Little Italy, cartierul favorit al celor din comunitatea italo-americană (şi evident, loc de întânire al mafioţilor), el cunoaşte mai bine decât alţii cum funcţionează mecanismul violenţei şi la corupţiei din viaţa Americii citadine contemporane. El înţelege, mai bine decât alţii, cum poate accede la putere un tânăr decis să recurgă la mijloace cinice pentru a-şi atinge scopul. Dacă în alte filme importante ale filmografiei sale, precum Good fellas şi Casino personajele tinere angajate pe acest drum se integrau în ierarhiile mafiote, eroul grăbit să prospere din Lupul de pe Wall Street foloseşte mijloacele amorale din altă zonă greu de controlat, cea bursieră. Junele Belfort învaţă rapid cum să ameţeşti clienţii şi cum să-i laşi repede fără bani, făcând din speculaţie o artă aproape de spectacolul de prestidigitaţie, admirat de noii veniţi pe care-i iniţiază şi-i transformă în „soldaţii” săi, cărora le oferă nu numai ocazia de a se îmbogăţi, ci şi de a se distra în orgii costisitoare, generos agrementate cu droguri, alcool şi prostituate. Legătura dintre puterea economică şi creşterea libidoului devine amuzant didactic ilustrată, cu ajutorul unui montaj frenetic şi inteligent retoric (semnat de vechea colaboratoare a lui Scorsese, Thelma Schoonmaker).
Aducând pe ecran, obsesiv, lumea copilăriei sale, populată de mafioţi, traficanţi de droguri, bătăuşi şi prostituate, Scorsese încearcă mereu să demonstreze că ticăloşii care o populează sunt şi ei oameni, după cum, declara în volumul „Scorsese despre Scorsese” (tradus şi la Editura All în 1997): „Foarte adesea, oamenii pe care-i înfăţişez nu pot fi decât aşa cum sunt. Sunt răi şi fac lucruri rele. Iar noi îi condamnăm pentru asta. Dar sunt totodată fiinţe umane”. Scorsese continuă să arate că această lume a ticăloşilor, pe cât de pitorescă pe atât de sordidă, poate inspira pelicule fabuloase.
Pentru a deveni mai convingător în demonstraţia sa, regizorul a recurs la actori carismatici, care declanşează în general empatie, precum Leonardo di Caprio, în rolul lui Jordan Belford. El a preluat locul lui De Niro ca actor-fetiş al lui Scorsese, în filmele căruia a mai jucat, precum Aviatorul, Cârtiţa, Bandele din New York, Shutter Island. Di Caprio are forţă jubilatorie, energie debordantă şi panaş în rolul junelui broker care, pe lângă geniul speculativ, este înzestrat cu arta de a-i fanatiza şi pe alţii cu principiile sale, de a-i convinge să preţuiască aceleaşi valori. El este în acelaşi timp omul care trece prin experienţa iniţierii (mentorul său fiind jucat amuzant de Matthew McConaughey, un „rechin” de pe Wall Street care îl învaţă rapid basic-ul înşelăciunii), dar şi maestrul care îi învaţă pe alţii ABC-ul ocupaţiei de stoarcere de bani de la fraieri. Discursul său în faţa angajaţilor pregătiţi să folosească telefonul ca pe o armă a îmbogăţirii seamănă cu înflăcărata tiradă a regelui Henric al V-lea înainte de bătălia de la Agincourt din piesa lui Shakespeare.
Cunoscătorii operei lui Scorsese vor fi tentaţi să compare recentul film cu mai vechiul Casino, o incursiune cu tâlc în viaţa cazinourilor americane din anii `70. Şi acolo ni se spune povestea unei ascensiuni şi a unei decăderi, şi acolo eroul are un prieten-confesor şi complice care ajunge să-l trădeze. Dacă acolo secundarul era un individ exotic dar periculos (Joe Pesci) în Lupul de pe Wall Street el este un grăsan bonom care prinde gustul drogului şi sexului extramarital, jucat de J
ohan Hill, unul dintre actorii de comedie cei mai cotaţi de la Hollywood. El străluceşte mai ales în scenele cu delirul provocate de droguri, tratate aici în cheie comică, spre deosebire de filmul Între viaţă şi moarte (1999), o altă incursiune a cineastului pe „străzi lăturalnice”, inspirată de un roman de Joe Connely.
Pentru a portretiza hiperbolic o Americă degradată de lăcomie, Scorsese a apelat la mai vechi colaboratori, printre care se numără scenaristul Terence Winter, căruia i se datorează în bună măsură excepţionalul serial de televiziune Boardwalk Empire. Acesta a ştiut să transforme datele conţinute de biografia lui Belfort într-o comedie acidă, cu personaje diverse şi pitoreşti, replici memorabile şi numeroase răsturnări de situaţie. Deşi i s-a reproşat filmului că glorifică reuşita amorală, filmul se profilează totuşi ca o alegorie în care răufăcătorii sunt până la urmă pedepsiţi. Dacă pedeapsa pare prea uşoară şi în final Belfort revine în viaţa civilă pentru a-i iniţia şi pe alţii în tehnici speculative condamnabile, acest lucru trebuie apreciat ca doza de realism a filmului: este descrisă exact situaţia actuală a lui Jordan Belfort. Amuzantă şi terifiantă, comedia neagră a lui Scorsese ne spune, de fapt, că lupii de pe Wall Street scapă nepedepsiţi şi că, deşi responsabili de o criză economică mondială, îşi fac în continuare de cap.
