Contemporanul » Film » Dana Duma: Revoluţii imposibile

Dana Duma: Revoluţii imposibile

Cinematografia franceză s-⁠a pregătit cel mai bine pentru evocarea/ reevaluarea evenimentelor din 1968. Festivalul de la Cannes a dedicat proiecţii şi discuţii despre miticul mai ‘68

Încă nu am aflat o explicaţie coerentă în legătură cu anul revoluţionar 1968. Adică de ce, din primăvara până-⁠n toam­na acestui an străzile s-⁠au umplut de mii de oameni (mai ales tineri) cuprinşi de febra contestaţiei, de la Paris până la New York, de la Berlin până la Praga. La 50 de ani de la evenimentele revoluţionare, ele sunt evocate şi reinterpretate, în forme diferite, cu instrumente cinematografice: de la documentar, la interviul cu combatanţii de atunci, de la eseul politic şi cultural, la filmul de ficţiune.

Cinematografia franceză s-⁠a pregătit cel mai bine pentru evocarea/ reevaluarea evenimentelor din 1968. Festivalul de la Cannes a dedicat proiecţii şi discuţii despre miticul mai ‘68, când ediţia a fost întreruptă de protestele celor care cereau solidarizarea cineaştilor cu greviştii din industrie, agricultură, cu studenţii şi profesorii decişi să termine cu „societatea burgheză” şi să edifice „un stat muncitoresc embrionar”, cum suna unul dintre manifestele cele mai radical stângiste de atunci. În focurile elanurilor revoluţionare s-⁠a născut un cinema al „urgenţei”, agitatoric, militant şi didactic, foarte asemănător cu cinematograful sovietic al primilor ani de după revoluţia din 1917. Revista Cahiers du cinema a susţinut programatic, câţiva ani, acest tip de cinema angajat, iar unii dintre semnatarii principali ai articolelor au luat în mână arma aparatului de filmat şi s-⁠au pus în slujba idealurilor utopice. Jean-⁠Louis Comolli şi André S. Labarthe au realizat documentarul Les Deux Mareseillaises, în timp ce Godard se angajează profund în reprezentarea luptelor şi idealurilor sindicale în pelicule precum Classe de lutte, Weekend sau Un film comme les autres. Pentru aniversarea celor 50 de ani de la revoluţinarul mai ’68 s-⁠a editat o colecţie de filme în format DVD sub titlul Le cinema de Mai ’68. Une histoire. Primul cofret cuprinde 16 pelicule care se constituie în cronica evenimentelor începute în 1967 şi continuate în 1968, un parcurs care merge de la greva muncitorilor de la şantierul naval (1 Mai la Saint-⁠Nazare de Marcel Trillat şi Hubert Knapp), până la revoltele studenţeşti contra unui sistem educativ „care formează exploatatorii de mâine” (Ce n’est qu’un debut de Michel Andrieu). Mai sunt incluse filme relevante pentru epoca evocată precum Vincennes, l’université perdue de Virginie Linhart, La fiancée du pirate de Nelly Kaplan, sau scurtmetraje ale grupurilor de cineaşti Medvedkine.

După 50 de ani, mulţi se întreabă dacă mai ‘68 a fost un succes sau un eşec, în Franţa şi în Europa. Pentru a face o analiză a diferitelor perspective pe care le presupune această întrebare, Institutul Francez din România l-⁠a invitat la Bucureşti pe Isy Morgensztern, filosof, producător, om de teatru, pentru a prezenta documentarul său Benny Lévy ou la révolution impossible (Benny Lévy sau revoluţia imposibilă (2008) produs de canalul ARTE. Filmul reconstituie detaliat parcursului organizaţiei La Gauche prolétarienne (Stânga proletară), formaţiune de extremă stângă creată în1968. Apariţia şi existenţa ei nu se pot separa de traiectoria ultimului său lider, Benny Lévy, student al lui Louis Athusser, cel care a practicat un contaminant activism de sorginte maoistă. Interesant este că cei de la revista Cahiers du cinema au preluat idealurile maoiste, promovate constant, şi abia pe la mijlocul anilor ‘70 au început să se distanţeze de ele. Într-⁠un interviu pentru revista australiană Senses of cinema (din 2014) Jean-⁠Louis Comolli explică fascinaţia pentru liderul chinez Mao Zedong pentru că „avea o gândire dialectică hegeliană”. Fără a-⁠şi face mea culpa, Benny Levy s-⁠a despărţit de utopia marxisto-⁠maoistă, sub influenţa filosofului Emmanuel Lévinas, căutând adevăruri esenţiale în tradiţiile şi la scrierile sacre iudaice. Fondator al ziarului de stânga Libération, el a fost, în anii 70, secretarul particular al lui Jean-⁠Paul Sartre, înainte de a se muta în Israel.

Foarte interesant şi bine documentat, portretul acestui catalizator al ascensiunii unei stângi radicale în Franţa demonstrează cum a ştiut el să speculeze aspiraţiile unei generaţie tinere, antiautoritariste, care dorea o schimbare ideologică, „anticapitalistă”, prin intermediul ilegalismului şi al acţiunilor în forţă, uneori înrudite cu terorismul. Documentarul Benny Lévy sau revoluţia imposibilă încearcă să explice motivaţiile unui astfel de angajament revoluţionar prin prisma experienţei liderului Stângii proletare, o organizaţie de inspiraţie marxistă cu porniri radicale, agreată şi de foşti combatanţi în Rezisenţă în timpul celui de-⁠al Doilea Război Mondial. Fondator al cotidianului Libération, secretar al lui Jean-⁠Paul-⁠ Sartre şi adept al ideilor filosofului Emmanuel Lévinas (de altfel, va conduce Institutul de studii lévinasiene până la moartea sa, în 2003), Benny Lévy a fost cel care a decis desfiinţarea Stângii Proletare. După părerea lui, lupta revoluţionară presupune o oarecare rătăcire de sine, o rătăcire a ideilor: „Angajamentul politic vine dintr-⁠o mare dorinţă, las la o parte tot ceea ce perturbă această dorinţă; sunt într-⁠o încercare de depăşire a sinelui, pe care o văd dintr-⁠o pers­pectivă grandioasă. Ne angajăm în virtutea acestei dorinţe care, mai apoi, ne amăgeşte, ne face să greşim”. Intuim în această declaraţie o recunoaştere a exceselor stângiste din tinereţe şi a adevărului că revoluţia visată atunci a fost ratată”.

Vizionarea documentarului Benny Lévy sau revoluţia imposibilă la Sala Elvire Popesco a Institutului Francez din Bucureşti a fost urmată de dezbaterea Mai ’68, revoluţia imposibilă, cu participarea producătorului-⁠realizator Isy Morgensztern, a istoricului şi eseistului Sorin Antohi şi a lui Andrei Ţărnea, diplomat, comisarul român al Sezonului Franţa-⁠România.

Convorbirea celor trei a evidenţiat dimensiunea utopică a evenimentelor din 1968 , tipul de manipulare care a întreţinut speranţa multor oameni într-⁠o revoluţie ratată. În alt registru, mai degrabă al comediei, un recent film de ficţiune, Redutabil de Michel Hazanavicius analizează aceleaşi excese revoluţionare şi dogmatisme prin prisma experienţei unuia dintre cineaştii-protagonişti ai momentului, Jean-⁠Luc Godard. Personajul dificil Godard devine şi mai autoritar-despotic pe baricadele revoluţionare ale lui mai ‘68, moment în care rămâne, de fapt, la fel de ataşat de ritualurile şi comodităţile existenţei sale burgheze. Louis Garrel este irezistibil, portretizându-⁠l cu umor pe cineastul care a rămas ataşat de ideile unui cinema progresist şi după 1968, dar ale cărui manii revoluţionare l-⁠au despărţit de aproape toţi prietenii de dinainte (inclusiv de François Truffaut). Chiar dacă mulţi comentatori au acuzat filmul lui Hazanavicius (premiat cu Oscar pentru Artistul) de simplificare şi ireverenţă faţă de un mare regizor, ironia lui (uneori, fină) ar trebui să ne dea de gândit.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest