Din ultimul număr:
Contemporanul » Filmoteca » TIFF 2O. Adio realismului?

TIFF 2O. Adio realismului?

Cea de‑a 20‑a ediţie a celui mai mare festival din România, Transilvania Film Festival, recunoscut şi în formula prescurtată TIFF, a răspuns, fără doar şi poate, aşteptărilor fanilor. Mai ales după o nefastă perioadă de acces interzis în sălile de cinema şi după o ediţie prudentă, cu proiecţii în aer liber şi reguli sanitare stricte (2020), TIFF 2021 a apărut ca o recâştigare a dreptului de a vedea filme acolo unde trebuie, adică în sala de cinema, alături de alţi privitori. Şi de lua parte la concertele adiacente. Cei care au făcut din festivalul de film un brand clujean menit să crească cifra de afaceri locale, adică directorul artistic Tudor Giurgiu şi directorul artistic Mihai Chirilov, au înţeles importanţa mizei unei aniversări de 20 de ani şi de eveniment celebrând „eliberarea de restricţiile pandemiei”.

Ca urmare, programul celor 10 zile a fost plin de evenimente de mare atracţie la public (spectacolul, documentarul despre şi prezenţa fizică a marelui balerin ucrainean Serghei Polunin, prezenţa oscarizatului regizor maghiar Istvan Szábo împreună cu noul său film Raport final) şi de numeroase titluri de filme noi în selecţia Zilelor filmului românesc. Abundenţa de titluri este, desigur, şi consecinţa amânării premierelor din pricina interdicţiei de frecventare a sălilor, echipele filmelor care au început să fie lansat cu puţin înainte sau după TIFF fiind fericite să profite de prezenţa unui public numeros la avanpremierele/ premierele clujene.

Am putut vedea, în selecţia competiţională, filme din spaţii diferite, dar câştigătorul, Vânătorul de balene (trofeul TIFF), vine din Rusia: Filip Iuriev propune o poveste spectaculoasă despre un locuitor din zona polară, un sat unde se trăieşte din vânătoarea de balene şi comercializarea unor porţiuni din corpul ei, care se înamorează de o americancă descoperită pe internet. Distanţa de numai 30 de kilometri dintre teritoriile ruseşti şi americane polare declanşează încercarea rusului de a trece „dincolo”, desigur, o încercare simbolică de apropiere între oameni din cele două spaţii presupuse a fi incompatibile şi definitiv separate de ură. Un alt film bazat pe imagini puternic conotate simbolic este lituanianul Nu mai vine potopul de Marat Sargsyan (Menţiunea specială a juriului), cu o naraţiune fragmentară şi alegorică despre brutalitatea războiului. Anticipând propunerea progresiştilor care susţin că premiul de interpretare al festivalurilor nu mai trebuie să facă diferenţieri de gen, juriul TIFF a acordat un singur premiu de interpretare, spaniolei Petra Martinez, pentru rolul din Asta‑i viaţa. Acelaşi juriu, al competiţiei principale a TIFF, a acordat şi un premiu de excelenţă lui Nae Caranfil, regizorul nostru cu un destin singular, reprezentant al umorului inteligent, cu tentă personală, căruia i s‑a proiectat, în versiune remasterizată, opera prima E pericoloso sporgersi. El a ţinut un foarte amuzant discurs de mulţumire, străbătut de umor trist, un fel de recital stand up comedy, în care îşi exprima decepţia că proiectul său a fost respins la ultimul concurs al CNC. În secţiunea competitivă principală a fost inclus şi Câmp de maci, debutul în cinema al regizorului de teatru Eugen Jebeleanu, care a fost recompensat cu Premiul pentru cea mai bună regie. Acestuia i s‑a adăugat un Premiu al publicului, semnalând interesul pentru acest sobru film inspirat de un caz real (demonstraţia homofobă care a întrerupt proiectarea unui film cu temă gay la Bucureşti). Centrat pe povestea unui jandarm care îşi ascunde identitatea sexuală, făcând pe durul în operaţiuea de restabilire a ordinii, devine o tensionată dilemă etică, bine susţinută de interpretările actoriceşti remarcabile ale lui Conrad Mericoffer şi Alexandru Potocean. Aprecierea juriului format în majoritate din specialişti străini a fost confirmată şi de primele reacţii ale presei noastre, care va reveni, cu siguranţă, asupra operei prima a lui Jebeleanu la premiera din toamnă.

Palmaresul secţiunii oficiale a fost completat de un premiu special, Trofeul „Transilvania 20” acordat criticului israelian de origine română Dan Făinaru. Un obişnuit al TIFF‑ului, vorbind perfect româneşte după 60 de ani de la plecarea din ţară, el a contribuit solid, prin textele din revistele „Screen International” sau „Variety”, la cunoaşterea şi afirmarea Noului cinema românesc. Ajunşi în acest punct, nu pot să nu semnalez nedumerirea mea (şi a altora) de a nu fi văzut în ediţia 2021 şi o celebrarea a celor 20 de ani de la începutul NRC (prin premiera lungmetrajului Marfa şi banii de Cristi Puiu), cum e numită această admirată internaţional mişcare cinematografică (născută probabil din disperare) ai cărei principali iniţiatori, Puiu, Cristian Mungiu şi Corneliu Porumboiu, au lipsit.

Desigur, curiozitatea noastră de a verifica, în producţiile recente, dacă ele duc mai departe achiziţiile acestui „nou val” a putut fi satisfăcută de o selecţie amplă în Zilele filmului românesc, în care au fost remarcaţi şi cineaşti afirmaţi mai la începuturile mişcării, precum Radu Muntean (cu Întregalde) sau Bogdan Apetrei cu Neidentificat (răsplătit cu Premiul FIPRESCI, al presei internaţionale). Regăsim, şi în unul, şi în altul, ceva din lungmetrajele lor de început: la Radu Muntean ironia subtilă în descrierea bunătăţii mediocre a noii noastre clase de mijloc (ca în Marţi, după Crăciun), iar la celălat, austeritatea, dar şi soliditatea observaţiei sociale într‑o naraţiune cu tentă poliţistă (ca în Periferic).

Juriul a preferat, din oferta secţiunii, opera prima a Ruxandrei Ghiţescu Otto Barbarul „pentru curajul de a fi abordat tema sinuciderii în rândul adolescenţilor”, cum sună motivaţia. Adevărul e că avem de‑a face cu un film solid, articulat narativ fragmentar (deosebindu‑se aici de formula „noului val”) cu interpretări actoriceşti expresive, ca aceea a protagonistului Marc Titieni, căruia îi dă replica tatăl său, Adrian Titieni, în rolul Tatălui. Filiaţia cu NCR ar putea fi văzută, în Otto Barbarul, la nivelul descrierii nuanţate a interacţiunii dintre locuitorii blocurilor cenuşii.

Premiat pentru debut, filmul lui Andrei Huţuleac #dogpoopgirl atestă o înzestrare deosebită pentru comedia cinematografică a acestui actor cu antecedente în scurtmetraj (precum Havana, Cuba sau Offstage), întors recent de la Festivalul de la Moscova cu Marele Premiu. Inspirat de un fapt divers reţinut în media sud‑coreeană (scandalul uriaş provocat de lipsa de reacţie a unei proprietare de câine atunci când acesta regurgitează în metrou), lungmetrajul lui Huţuleac adaptează inspirat povestea la realitatea românească. Distrugerea reputaţiei bietei femei, excelent portretizată de Andreea Grămoşteanu, este minuţios gradată şi dublată de o ingenioasă satiră a jurnalismului de scandal şi a haosului din social media. Huţuleac e un nume de care vom mai auzi în cinema, m‑am convins văzând, în aceeaşi zi, şi filmul în registru dramatic regizat de el pentru un proiect umanitar, drama Copacul dorinţelor. Amintiri din copilărie. Inspirat din activitatea centrelor Hospice de îngrijire paliativă pentru copii afectaţi de boli în faza terminală, acest film (la care majoritatea echipei a lucrat pro bono şi va fi distribuit în scopuri umanitare) vădeşte o bună stăpânire a raportului dintre scenele unei poveşti „reale” şi inserţiile onirice inspirate din Amintirile… lui Creangă. Meritul evitării melodramei se datorează şi contrapunctelor umoristice care echilibrează drama fetiţei bolnavă de cancer.

Cu o agendă ocupată mai ales de lungmetraje, participanţii la TIFF nu au ratat însă cele două programe de scurtmetraje româneşti, care arată şi ele tendinţe diferite în raport cu Noul cinema românesc: unele duc mai departe sobrietatea narativă şi „naraţiunea în timp real”, ca Interfon 15 de Andrei Epure (după părerea mea, cel mai interesant), altele reverberează influenţe asiatice, precum Când ziua întâlneşte noaptea de Andreea Borţun (Premiul pentru scurtmetraj al secţiunii), care revelează sentimentele eroului adolescent în relaţia cu natura, misterios şi exuberant descrisă, mizând mult pe detaliul sonor care induce uneori frica, precum în filmele thailandezului Apichatpong Weerasethakul. Selecţia de shorts de anul acesta a făcut puţin dreptate şi animaţiei, prin Menţiunea specială acordată lui Paul Mureşan pentru Cântec de leagăn, în care un cântec al Mariei Tănase declanşează retrăirea unui coşmar ce marchează maturizarea eroului.

■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist

Dana Duma

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest