Ecranul acasă

Ar fi de văzut şi filmele din grupajul Documaraton (programate, în mod special, pentru insomniaci?), câteva titluri de lungmetraje fiind de neocolit pentru cinefilii români…

Strategia de pandemie a cinefilului universal a recurs, cum era de aşteptat, la ecranul de acasă, cu diagonală mai mult sau mai puţin aproape de standarde avantajoase. Mai degrabă copleşit de dificultatea de a alege din sutele de titluri oferite de cabluri şi platforme de streaming, cel decis să‑şi asigure un consum cinematografic de calitate se orientează spre recuperări de filme nevăzute sau de reconsiderări ale unora văzute şi – eventual – redescoperite în lungile zile de „distanţare socială” (bine face medicul care precizează că ar fi, mai exact, formulat „distanţare fizică”). Ecranul (ecranele) de acasă a adus în casele noastre şi destul de multe filme româneşti, mai vechi sau mai noi, mai bine sau mai superficial „puse în ramă”.

Trebuie să remarcăm efortul postului TV Cinemaraton, care îşi remodelează constant programul şi formatele, folosind însă exclusiv drept materie primă filmul românesc. Ofertele sunt grupate în câteva calupuri: Cinemaraton, Documaraton, Cine Autor, Cine Istorie şi Medalion. Interviul lunii ţinteşte să fie alt punct de atracţie, dar deocamdată oferta este redusă şi (cel puţin în mai) se pot vedea convorbirile cu două actriţe importante: Maia Morgenstern şi Ileana Popovici. În cazul celei dintâi reporterul (al cărui nume nu e menţionat pe generic) se adresează foarte intimidat celei pe care o apreciază mai ales pentru cariera internaţională, cerând, mai ales, comentarii ale interpretei despre rolul mamei lui Iisus din superproducţia Passion of Christ de Mel Gibson. Maia Morgenstern lărgeşte, din fericire, cadrul şi aminteşte că a fost aleasă la recomandarea producătoarei, care o ştia din pelicula regizoarei maghiare Marta Meszaros, A şaptea cameră, unde o interpreta pe filosoafa Edith Stein. Foarte multe „mingi” oferă celui care o intervievează şi Ileana Popovici, excepţional de spontană şi generoasă în curtea casei sale din Buturugeni. Ileana este un martor excepţional al cinema‑ului românesc ante‑revoluţionar, cu roluri jucate în filme de vârf, precum Reconstituirea de Lucian Pintilie sau 100 de lei de Mircea Săucan.

Dacă examinăm principala ofertă a postului, titlurile lungmetrajelor din secţiunea Cinemaraton, remarcăm încercarea programatorilor de a concilia şi „nostalgicii” cinema‑ului popular dinainte (cel mai insistent reprezentat de două titluri de Sergiu Nicolaescu – Ultimul cartuş şi François Villon) şi pe cei mai tineri. Sunt incluse şi filme semnate de regizorii „generaţiei 70”, Mircea Daneliuc (Ediţie specială, un fel de alternativă la cinema‑ul nicolaescian despre România anilor ‘40) sau Mircea Veroiu (rău reprezentat de unul dintre cele mai slabe lungmetraje ale carierei sale, Mânia). Realizat în 1977, filmul era o comandă „omagială” la împlinirea a 70 de ani de la Răscoala din 1907, după un scenariu de Alecu Ivan Ghilia. În cronica sa de întâmpinare (din România liberă, 7 aprilie 1978), Ecaterina Oproiu îl pune la zid pe regizor („un cineast adult, un cineast de succes, un favorit al publicului subţire… ba chiar un răsfăţat… un obiect de snobism cinematografic”). Demascând tonul glacial al evocării, Ecaterina Oproiu se preface însă a nu vedea cauzele reale ale inaderenţei lui Veroiu la un scenariu oportunist, pe care ea îl apreciază ca „preocupat de personajul colectiv, de mişcările sufleteşti ale acestei mulţimi”. Sigur că cineastul a făcut un compromis acceptând să regizeze o astfel de comandă, dar diagnosticul Ecaterinei Oproiu mi se pare foarte sever în contextul epocii, când mii de metri de filme oportuniste ce ilustrau calendarul de aniversări aprobat de „secţia CC a PCR” porneau spre ecranele patriei.

Mai atractivă, în secţiunea principală a postului pe luna mai, mi s‑a părut reprezentarea cinema-ului românesc post‑revoluţionar. Nu sunt titluri asociate cu premiile la marile festivaluri internaţionale, dar sunt filme care stau onorabil în filmografia autorilor lor, Stere Gulea (Sunt o babă comunistă ) şi Napoleon Helmis – Nap Toader (03Bypass).

Titlul lungmetrajului lui Gulea a fost împrumutat de la cartea mult premiată a lui Dan Lungu, din care preia şi o parte din materia narativă. Distanţa luată faţă de sursa literară i‑a atras cineastului genul de obiecţii care apar, deseori, în cazul adaptărilor cinematografice, invocându‑se mai ales problema fidelităţii.

Într‑un inspirat joc de cuvinte, criticul american Dudley Andrews spunea că ar trebui să luăm în considerare mai degrabă fertilitatea decât fidelitatea în procesul de transformare a unei naraţiuni literare într‑una cinematografică. Din această perspectivă, propunerea lui Stere Gulea este acceptabilă, mai ales pentru că el îşi formulează propriul discurs, relatând povestea Emiliei, o muncitoare la pensie care îşi exprimă nemulţumirile în legătură cu felul cum evoluează societatea noastră în post‑comunism. Unii comentatori i‑au reproşat cineastului că discută cu prea multă lejeritate problema celor care privesc nostalgic înspre trecut, fără a observa distanţa ironică pe care autorul o marchează. Detractorii nu observă cum cheia de interpretare este livrată de rostirea cu autoironie a propoziţiei „sunt o babă comunistă”, tonul marii actriţe Luminiţa Gheorghiu nelăsând loc de confuzie. Modificările operate de Stere Gulea faţă de roman sunt inspirate: povestea din 1992 a fost adusă în anul 2010, pentru a nu forţa actualizarea, iar convocarea Emiliei ca figurantă şi consultantă a unui film realizat în oraşul fostă mândrie a industriei socialiste e un firesc declanşator al amintirilor din tinereţe. Eroina are nostalgia timpului personal trecut (al tinereţii) şi nu al celui istoric (al comunismului). Deşi reaminteşte celor reuniţi cu ocazia unui prânz în familie lucrurile bune „dinainte” (locuinţe în blocuri şi locuri de muncă) şi observă cu tristeţe degradarea oraşului (foarte bine ales decorul distopic al fostului combinat din Călăraşi) de acum, Emilia nu e o propagandistă a fostului regim. Iar venirea în concediu a fiicei din America împreună cu logodnicul ei, viitori tineri părinţi rămaşi fără loc de muncă în plină criză economică, nu intenţionează o antiteză care demonizează capitalismul. E mai degrabă un context care probează soliditatea relaţiei părinţi‑copii, în care spiritul de sacrificiu al eroinei este relevat fără emfază. Felul cum ea şi soţul ei decid să‑şi cedeze apartamentul la bloc unui cămătar chinez, pentru a obţine cei 15.000 de dolari necesari pentru plata ratelor apartamentului din America, apare ca un gest natural. Iar retragerea la ţară a părinţilor fericiţi că au putut face un lucru bun pentru fiica lor este filmat, inspirat, ca un nou început, de camera mânuită cu măiestrie de Vivi Drăgan Vasile, vechiul colaborator al lui Stere Gulea la antologicul Moromeţii.

Regizorul îşi confirmă reputaţia de maestru al nuanţelor, mai ales în descrierea relaţiei de complicitate a părinţilor sau a micilor momente de confesiune mamă‑fiică, excelent interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi Ana Ularu. Depăşind atitudinea excesiv demascatoare a filmelor din primul deceniu post‑revoluţionar, Sunt o babă comunistă propune o nouă abordare a traumelor post‑totalitare şi o ocazie de „a ne despărţi de trecut râzând”.

Dacă mulţi spectatori rămân în faţa micilor ecrane pentru a‑şi revedea actorii favoriţi, şi celălalt film amintit, 03Bypass de Napoleon Helmis, oferă o astfel de plăcere. Povestea membrilor unui echipaj de ambulanţă care, la o intervenţie, se lasă tentaţi de şansa de a rămâne cu banii decedatului se configurează ca o intrigă de suspans, dar şi ca o dezbatere etică, din fericire, scutită de tonul moralizator. Acest lucru este datorat şi actorilor din tripleta amintită, Medeea Marinescu (descoperirea lui Gopo din Maria Mirabela, azi actriţă a Naţionalului bucureştean), Alexandru Potocean, unul dintre cei mai distribuiţi actori ai noului nostru cinema, ca şi Gabriel Spahiu (cunoscut ca şoferul ambulanţei din Moartea domnului Lăzărescu).

Ar fi de văzut şi filmele din grupajul Documaraton (programate, în mod special, pentru insomniaci?), câteva titluri de lungmetraje fiind de neocolit pentru cinefilii români: Maria Tănase de Laurenţiu Damian, peliculă interzisă absolut nemotivat înainte de revoluţie, Franzela exilului, interesantul eseu despre autoexilarea lui Caragiale la Berlin, şi documentarul de animaţie Muntele magic de Anca Damian.

Interesanta restituire a unor titluri româneşti care merită a fi cunoscute de public iniţiată de postul Cinemaraton începe să fie susţinută, din fericire, şi de alte posturi. De pildă, Cinemax a programat recent şi Octav de Serge Ioan Celibidachi, în care Marcel Iureş îl joacă inspirat pe marele muzician Sergiu Celibidache.

Dana Duma

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest