Filmoteca

Despre oameni şi like‑uri

Când dorul nostru de film românesc luase forma unei mari frustrări, în puţinele zile din februarie‑martie ale redeschiderii cinematografelor, a sosit pe ecrane un lungmetraj mult aşteptat, Berliner de Marian Crişan. Prezentat vara trecută în premieră mondială la Festivalul de la Moscova, de unde s‑a întors cu premiul „Keen Eye”, acesta a trecut prin mai toate cinematografele deschise la noi în primele trei luni din 2021 şi, graţie entuziasmului echipei de realizatori, a fost prezentat în premieră la Bucureşti, Iaşi, Salonta, Oradea, Bistriţa, Bacău, Buzău, Focşani etc. Admirabil de modest, deşi a câştigat un premiul Palme d’Or la Cannes (cu Megatron, 2008), Marian Crişan a ţinut să discute cu publicul din întreaga ţară, foarte dornic să revină în cinematografe şi vizibil interesat de creaţia unui cineast încă tânăr, ajuns la al patrulea lungmetraj.

Într‑una dintre faimoasele sale lecţii de regie filmate, Martin Scorsese recomandă, la un moment dat: „Use your roots”/ „foloseşte‑ţi rădăcinile”. Nu ştiu dacă Marian Crişan a urmărit acest material video, dar el aplică de mult acest principiu. Caz rar de consecvenţă, el filmează de obicei în Bihor – adesea în oraşul său, Salonta – zonă de unde vine, descriind, cu afecţiune, o lume bine cunoscută, căreia îi identifică problemele locale (dezindustrializarea, confruntarea cu forme ale globalizării, plecarea tinerilor „afară”, la muncă etc.). Deşi stăpân pe tehnica descrierii savuroase a unei mici comunităţi, Crişan ştie să includă în discursul său şi teme universale, precum migraţia ilegală (în Morgen‑2010), atracţia practicilor de consum globalizate (Megatron), impactul devastator al drogurilor (Rocker‑2014). De data aceasta, în nou lansatul Berliner, el observă cum se exercită, asupra micului univers bihorean, noile tehnici de campanie electorală.

Dacă pentru Martin Scorsese incursiunea repetată în cartierul copilăriei şi adolescenţei sale, Little Italy din New York, este ocazia unei descrieri minuţioase a lumii Mafiei, pentru Crişan noua descindere în Salonta descoperă cum se infiltrează în mica localitate influenţa unui alt tip autohton de mafiot, un politician venit din Capitală, care se vrea votat de localnici pentru un loc în Parlamentul European. Fost ministru (după cum aflăm din felul cum i se adresează şoferul şi şeful de campanie), Silvestru Mocanu (interpretat de Ion Sapdaru) este un politician român tipic al noilor vremuri: uns cu toate alifiile, stăpân pe discursul populist, dar şi pe gestica mimând empatia faţă de votanţi. Un accident banal (se defectează automobilul care îl aduce la Salonta) şi întâlnirea cu un tractorist care le iese în cale şi‑i ajută îi dă candidatului ideea de modelare a strategiei de campanie. Localnicul Viorel (cum îl cheamă pe salvatorul jucat de Ovidiu Crişan) va fi convins să‑l primească la el acasă şi să devine un fel de garant al cumsecădeniei sale în faţa comunităţii. Studiată minuţios, relaţia care se înfiripă între cei doi aduce cu interacţiunea dintre eroii din Morgen: un taciturn bodyguard cu patima pescuitului şi emigrantul ilegal kurd care ajunge pe proprietatea lui. Relaţia cuplului masculin din acest lungmetraj premiat la Festivalul de la Locarno în 2010 seamănă foarte bine cu amiciţia surprinzătoare dintre politicianul „picat din cer” şi tractoristul paşnic şi monosilabic din Berliner. Viorel este flatat de Mocanu, care îl declară, după o beţie, „un om bun”, în timp ce se autointitulează „un mare bou”. În plus, el foloseşte şi resursele financiare ale campaniei pentru a‑i cumpăra bunăvoinţa, oferindu‑i un tractor nou („un gest din partea noastră”). Deşi ros de îndoieli, onestul Viorel acceptă să mintă, declarând că el şi candidatul au fost camarazi în armată şi dovedeşte un neaşteptat zel în convingerea conlocuitorilor săi de a‑l vota pe bucureştean. Felul cum ajunge să recurgă chiar la propunerea unei ilegalităţi (votul obţinut din partea unui recent decedat, cu complicitatea familiei, justificând „dacă n‑o fost certificat”) este foarte precis dozat, prin configuraţia narativă, dar şi prin focusul asupra unor detalii, care ţin de gestică, dialog, ambianţă scenografică. Autenticitatea graiului dialectal (în tradiţie neorealistă) participă la reliefarea autentică, dar şi savuroasă, a ezitărilor, negocierilor şi discursurilor ad‑hoc (vezi „în agricultură tăte‑s legate”, zice Viorel, invitat la un talk shaw local).

Dacă tractoristul e foarte stângace şi chiar ridicol în încercarea de a răspunde cerinţelor, Mocanu şi şeful său de campanie, Adi (George Dometi), sunt mult mai abili şi mai adaptaţi la modernitate. Cel din urmă fotografiază tot timpul încercările candidatului de a se integra în viaţa comunităţii (jucând cărţi, fotbal, mergând la piaţă, plimbându‑se cu bicicleta), instantanee postate pe Facebook pentru a acumula like‑uri. Atunci când un recent material obţine 300 de like‑uri, Adi declară satisfăcut: „Asta e ideea, asta vor oamenii: poze, nu vorbe”. Un foarte bun rezumat al noilor strategii electorale bazate pe reţelele de socializare.

Foarte atent studiat este şi discursul lui Mocanu. Acesta ia uneori forme caragialeşti: „Vremurile se schimbă, provocările sunt mari. Am apărat Europa, suntem crescuţi să apărăm Europa”. Alteori, ne sună foarte familiar, cu rezonanţe recente: „O să aduc bani de la Bucureşti şi de la Bruxelles”. Dar cea mai subtil‑umoristică parte a discursului de seducere a salontănenilor se bazează pe aluzia la un discurs ţinut de preşedintele american John Fitzgerald Kennedy în 1963, când a vizitat Berlinul Occidental la scurt timp după ridicarea zidului care despărţea capitala germană de partea intrată sub influenţa comunistă, Berlinul de Est. El a declarat atunci „Ich bin ein Berliner”/ „Sunt un berlinez”. Iar Mocanu preia modelul şi spune: „Adânc, în inima de român, mă simt bihorean: sunt salontan”.

Dacă acest personaj e caracterizat precis de replicile lui, trebuie să observăm că Marian Crişan nu apasă contururile portretului în mod caricatural, cum făcuse Mircea Daneliuc în Senatorul melcilor (1998). Regizorul bihorean nu e un pamfletar, el îşi caracterizează personajul fără a‑l demoniza, căutându‑i uneori manifestări care‑l umanizează, ca de pildă pofta irepresibilă pe care i‑o stârnesc produsele din cofetăria cu delicii maghiare, precum „cremeşul Lehar cu cremă de căpşune”.

Interesant este umorul special al filmelor lui Marian Crişan, de la care Berliner nu face excepţie, bazat pe un anume decalaj al reacţiilor. Cineastul a mărturisit de câteva ori simpatia pentru filmele unor regizori care cultivă tehnici umoristice asemănătoare (deadpan), finlandezul Akki Kaurismäki şi americanul Jim Jarmusch. Actorii rostesc replicile oarecum sec, fără excese expresive, această distanţare generând un tip de haz diferit de cel al comediile lui Corneliu Porumboiu, mai mucalit. Comparaţia ne este inspirată chiar de distribuirea lui Ion Sapdaru, un obişnuit al filmelor lui Porumboiu (vezi mai ales A fost sau n‑a fost ?).

Marian Crişan abordează un umor irizat de ironie anti‑machistă atunci când descrie amiciţia „masculină” dintre Mocanu şi Viorel, descoperitori de preocupări comune, ca privitul meciurilor la televizor, din care este exclusă soţia celui de‑al doilea (interpretată de Maria Junghietu), o casnică primitoare cu musafirii, pe care îi îmbie, încă de la micul dejun, „să servească vişinată”. Dialogurile ei cu Viorel sunt lapidare şi au loc în general stând cu spatele unul la celălalt. O atitudine superioară faţă de femei afişează şi Mocanu, după cum înţelegem din relaţia cu fiica sa, adusă să dea bine în campanie, sau atunci când este interpelat de jurnalistele locale, faţă de care îşi ascunde cu greu dispreţul. Iar când acestea îi pun întrebări incomode, legate de nişte antecedente care l‑ar face un candidat „incompatibil”, el se eschivează spunând grăbit „nu comentez”. Nici primarul cel care poartă panglica tricoloră peste pântecele revărsat (Sorin Cociş) nu e mai puţin misogin şi le repede şi el autoritar pe jurnaliste. Iar discursul anti‑misogin al filmului se prelungeşte în post‑genericul unde se cântă faimosul cântec de petrecere „Puşca şi cureaua lată,/ Ce bărbat eram odată!”. Şi tot pe un fundal de petrecere se plasează scena finală, care evită concluziile apăsate, dar sugerează deznodământul. În cadru îl vedem pe Mocanu dezlănţuit într‑un dans folcloric, înconjurat de locuitorii bine dispuşi, ceea ce ne face să ghicim rezultatul mulţumitor al scrutinului.

Apariţia filmului Berliner în contextul primăverii 2021 are, după mine, dublă însemnătate. Pe de o parte, e primul film românesc lansat cum se cuvine în acest an, generând discuţii interesante privind creaţia lui Marian Crişan în ansamblu, dar şi Noul cinema românesc. Sigur că situaţia de criză sanitară nu ne incită să sărbătorim, dar nu putem să nu remarcăm că se împlinesc 20 de ani de la lansarea primului lungmetraj care a fost reperat internaţional ca o revelaţie şi o renaştere a cinematografului românesc. Marfa şi banii de Cristi Puiu a avut premiera pe 1 iunie 2001, după o lungă criză postrevoluţionară în care am avut un an cu 0 premiere autohtone, 2000. Să sperăm că şi Berliner marchează repornirea motoarelor în industria noastră cinematografică, atât de greu încercată în ultimul an.

■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist

Dana Duma

Total 1 Votes
0

Dana Duma

Dana Duma, publicist, critic de film. Publica la Ideea Europeana monografia „Woody Allen Bufon si filosof”, carte distinsa cu Premiul Uniunii Cineastilor. „Woody Allen este un erou. Nu numai pentru ca multi il considera «ultimul mare comic american» dar si pentru eroica lui putere de a rezista in cadrul cinematografului dominant. In peisajul din ce in ce mai dezolant al comediei cinematografice, el reprezinta alternativa datatoare de sperante: inca se mai poate rade inteligent in salile de cinema, unde glumele «fiziologice» fac ravagii printre adolescentii hraniti cu hamburgeri si educati cu jocuri video. Cum sa nu-l simpatizezi pe ochelaristul comic american cand el este, in plus, cel mai european (in spirit) dintre cineastii de peste ocean? Desi unii socot ca Woody Allen ar satisface un gust mai sofisticat, adresandu-se celor care apreciaza umorul lui de «bufon literat postmodern», hazul sau cucereste mai degraba prin sinceritatea din care se naste: el este permanent alimentat de obsesiile personale ale regizorului-scenarist. Reteaua lor marcata de referinte autobiografice este tratata in paginile acestei carti ce urmareste parcursul exceptional al cineastului care, ajuns la ora celebritatii, incearca sa lupte cu imaginile-cliseu: «Au vazut ca port ochelari si au crezut ca sunt intelectual». Cand Allen primea, in toamna lui 2002, din mainile altetei sale don Felipe de Borbón, unul dintre prestigioasele premii «Principele de Asturias» si era condus, pe taram spaniol, intr-o caleasca regala, fragilul comic spunea, intimidat : «E o poveste cu zane». Reusita alleniana este, in peisajul cinematografului de azi, un fel de basm cu zane, care merita a fi povestit intr-o carte.” (Dana Duma). „Se pare ca lumea se imparte in buni si rai. Cei buni dorm mai bine, dar cei rai profita mai mult de orele de trezie”. (Woody Allen)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button