Contemporanul » Filmoteca » De la carte la ecran, în versiune italiană

De la carte la ecran, în versiune italiană

Probabil că unul dintre cele mai preţioase daruri făcute cinefililor bucureşteni în ultimele zile de pandemie, primele zile de război (pentru a parafraza titlul faimosului roman camilpetrescian) a fost programul „Noua cinematografie italiană în România”. Urmărit cu prezenţă fizică la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, între 9‑13 martie, dar şi online, prin www.mymovies.it, acest mini‑festival de film italian a readus pe ecranele noastre un pachet de filme din ţara lui Fellini cum iubitorii celei de‑a şaptea arte n‑au mai primit de mult, mai precis din anii 1990, când un Festival al filmului italian era urmărit anual.

Organizat de Ambasada Italiei la Bucureşti, Institutul Italian de Cultură şi Agenţia ICE, cu sprijinul Cinecittà, programul s‑a bucurat de prezenţa Ambasadorului Italiei în România, Alfredo Durante Mangoni, care a asigurat spectatorii că aceste zile ale cinematografice italiene se înscriu printre iniţiativele ambasadei menite să susţină o ofertă culturală destinată publicului local şi să redea o imagine mai autentică a Italiei contemporane.

Având darul de a aduce la zi informaţiile noastre privind cinemaul italian, filmele selectate (nouă la număr) au participat în selecţia unor prestigioase festivaluri internaţionale de artă cinematografică şi, cum precizează comunicatul de presă, „prezintă câteva trăsături ale frumuseţii şi farmecului Italiei de astăzi”.

Publicul a apreciat omagiul adus emblematicei actriţei Monica Vitti, la scurt timp de la dispariţia acesteia, prin proiectarea unei comedii unde este protagonistă, Supermartora/ La Supertestimone (1971), de Franco Giraldi, dar şi evocarea sa datorată criticului şi regizorului Mario Sesti, coordonatorul întâlnirilor şi evenimentelor speciale, şi jurnalistei Angela Prudenzi. Programul a inclus şi o masă rotundă dedicată colaborării româno‑italiene în sectorul audio‑vizual, găzduită de UNATC „I.L. Caragiale”, partenerul festivalului şi organizatorul unui master class despre relaţia dintre film şi literatură, al cărui protagonist a fost celebrul regizor italian Daniele Luchetti.

Deşi foarte interesaţi de peliculele unor noi cineaşti apăruţi în peisajul cinematografului italian, precum Pietro Castelitto (Prădătorii/I Predatori), Emma Dante (Surorile Macaluso/Le sorelle Macaluso) sau fraţii Damiano şi Fabio D`Innocenzo (America Latina), spectatorii au apreciat mai ales filmele lui Daniele Luchetti, reprezentat de două titluri – Momente de fericire neînsemnată/Momenti di trascurabile felicita şi Noduri/Lacci). Cei care au umplut sala de la Muzeul Ţăranului Român au văzut, probabil, mai vechile lungmetraje ale autorului‑invitat de onoare al festivalului – Purtătorul de servietă/Il Portaborsa (1991) sau La nostra vita (2010), cel din urmă având personaje de origine română şi, în distribuţie, pe actriţa noastră, Alina Berzunţeanu. Cele două filme prezentate acum la Bucureşti sunt mai recente: primul din 2019, iar al doilea, din 2020, an când a fost ales să deschidă Festivalul de la Veneţia. Ambele sunt inspirate din surse literare şi au asigurat un bun reper de pornire în foarte interesanta master‑class ţinută la UNATC.

Dacă e să le comparăm, ambele sunt drame de familie cu elemente de comedie neagră şi ambele au o structură narativă fragmentară, în care asistăm la un permanent zigzag între trecut şi prezent. Şi, nu în ultimul rând, cele două adaptări ale unor surse literare materializează o idee susţinută energic de Daniele Luchetti în timpul discursului său, potrivit căreia „adevăratul motor al naraţiunii este femeia”.

Deşi povestea fantastică din Momente de fericire neînsemnată (adaptare liberă a cărţii lui Francesco Piccolo) porneşte de la un accident de circulaţie grav, în care eroul, care conduce neregulamentar motoreta, e strivit de un camion, dezvoltarea narativă pune în valoare personajul soţiei, mai matură şi mai responsabilă decât bărbatul ei, care, atunci când ajunge în rai, mai primeşte o prelungire a vieţii de o oră şi 32 de minute. Motivul acordării unei mici amânări e hilar (a băut în fiecare dimineaţă sucuri de fructe), ca multe dintre piruetele story‑ului care imaginează întoarcerea acasă a motociclistului imprudent, vegheat de un înger păzitor cu aer de bunic bonom. Mai bine definit ca o dramedie, filmul, asemănat de critici cu sentimentalele comedii ale lui Ernst Lubitsch, înregistrează performanţa de a prezenta o poveste coerentă (deşi zigzagată) despre fericirea asigurată de lucrurile simple, despre dragostea de familie şi amiciţie. Ar mai fi de adăugat performanţa de a plasa în fruntea distribuţiei actori neprofesionişti (jurnalistul Pif şi cîntăreaţa Thony), foarte ataşanţi şi bine conduşi.

Caracterul nonconformist al scenariului agreat în general de Daniele Luchetti e justificat de acesta ca o încercare de abatere de la reţetele americane, de la regulile scenaristice tratate prea dogmatic, „regulile naraţiunii funcţionând mai degrabă aposteriori”, cum declara în timpul prelegerii sale de la UNATC. El a mai formulat câteva „ziceri” memorabile cu această ocazie, printre care una care diferenţiază interesant cinematograful american de cel european. El observa că „un film american se termină după ce se răspunde la toate întrebările, în timp ce un film european ştie să pună întrebări”. Desigur, aşa cum reuşeşte şi celălalt film al său, Noduri, adaptare a mini‑romanului lui Domenico Starnone, tradus şi la noi, şi pe care l‑am citit pe nerăsuflate. Colaborator constant al lui Luchetti (a mai semnat alături de el scenariul lungmetrajului Şcoala/ La Scuola), Starnone i‑a pus la dispoziţie o poveste despre micul infern familial, în care tânărul soţ pleacă de acasă după altă femeie, fără să‑i pese prea mult de suferinţa soţiei şi a celor doi copii. Daniele Luchetti remodelează puţin naraţiunea şi oferă valori vizuale fenomenalei transformări a nevestei din victimă în torţionar. Pentru că, întors în sânul familiei, bărbatul devine obiectul unei torturi nesfârşite, în care ranchiunele acumulate în ani izbucnesc în discursurile soţiei frustrate, ofensate, cu o lucidă privire asupra falimentului propriei vieţi la vârsta senectuţii. De data aceasta Luchetti este ajutat să‑şi configureze ideile de o echipă actoricească faimoasă, din care fac parte Alba Rohrwacher, Luigi Lo Cascio, Laura Morante şi actorul‑fetiş al cineastului, Silvio Orlando (Il Portaborse). Foarte plin de miez a fost discursul său despre relaţia dintre carte şi ecran, în care a încercat să trateze nuanţat dilema trădare ilustrare a acestei operaţiuni, generatoare de capodopere, dar şi de eşecuri cinematografice.

Amicalul şi fermecătorul ton al discuţiilor a datorat mult şi actriţei Kristina Cepraga, consultanta şi amfitrioana festivalului, despre care ni s‑a promis că va continua la anul.

■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist

Dana Duma

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest