Filmoteca

Călin Căliman: Vlad Păunescu se întoarce

Nu-⁠l putem considera pe Vlad Păunescu un debutant în regie din simplul motiv că i-⁠am simţit sugestii regizorale importante în filmele la care a lucrat ca operator, impunându-⁠se în prima linie de creaţie a artiştilor imaginii cinematografice. Vocaţia regizorală i se simte pregnant şi în Live.

S-⁠a întors Batman, s-⁠a întors Mary Poppins, s-⁠a întors Veronica, s-⁠a întors Păcală, de ce să nu se întoarcă şi Vlad Păunescu? Mai ales că el… n-⁠a fost plecat niciodată (!). Cu câteva luni în urmă, la premiera unui film produs de „Castel Film”, respectiv de Vlad Păunescu (este vorba despre Kyra Kyralina de Dan Piţa), Caliman-afisregretam public, pe scena cinematografului bucureştean „Pro”, cu Dan Piţa şi Vlad Păunescu lângă mine, faptul că eminentul director de imagine Vlad Păunescu (autor al imaginii la câteva filme desă­vârşite din punct de vedere plastic precum Concurs, Faleze de nisip şi Dreptate în lanţuri de Dan Piţa, Întoarcerea din iad şi Flăcări pe comori de Nicolae Mărgineanu, Domnişoara Aurica şi Cei care plătesc cu viaţa de Şerban Marinescu, Drumeţ în calea lupilor de Constantin Vaeni) s-⁠a retras din meseria care l-⁠a consacrat. Iată, însă, că Vlad Păunescu s-⁠a reîntors în zona creaţiei cinematografice, ba mai mult, a debutat, recent, ca regizor de lung metraje, cu un film, intitulat Live, care – o spun cu toată convingerea – îl reprezintă, ca autor de prim rang al artei a şaptea. Vlad Păunescu, aşadar, s-⁠a întors, dar, dacă ne gândim bine, el n-⁠a fost plecat niciodată, ţinând seama de faptul că el a fondat, în 1992, cea mai importantă casă de producţie cinematografică din ţara noastră – cel puţin la ora aceea, şi ani buni în continuare –, unde s-⁠au produs, de atunci încoace, aproape 200 de lung metraje străine şi româneşti, multe dintre ele ale unor regizori şi interpreţi cu nume ilustre. Într-⁠un interviu TV acordat Marinei Constantinescu, în urmă cu vreo doi-⁠trei ani, producătorul Vlad Păunescu mărturisea, de altfel: „Eu nu m-⁠am considerat niciodată un om de afaceri. Mi-⁠aş dori să cred că am rămas un cineast”…

Şi da, a rămas mereu un cineast, după cum o dovedeşte plenar primul său film de lung metraj, realizat în calitate de regizor, Live, a cărui premieră a avut loc la începutul verii lui 2015. Îna­intea oricăror alte comentarii la adresa acestui film, simt nevoia să subliniez faptul că Vlad Păunescu a descoperit, în Live, o minune. Minunea se numeşte Crina Tofan şi este o fetiţă, care joacă rolul principalului personaj feminin din film, Ema, la vârsta de 10-⁠12 ani, o fetiţă minunată, superbă, atât ca înfăţişare cât şi ca prezenţă actoricească, căreia i se datorează, în primul rând (şi lui Tudor Chirilă tânăr), ataşamentul sufletesc de-⁠a dreptul captivant al regizorului în prima parte a filmului, când Ema era o copiliţă rătăcită în universul rece şi deprimant al unui orfelinat, unde singura rază de lumină era sosirea maşinii de pâine, condusă de Iosi (Tudor Chirilă), şoferul care aproviziona orfelinatul. Între Iosi şi copiliţa Ema se creează o strânsă relaţie afectivă, consolidată îndeosebi după ce personajul masculin ajunge şofer de tir şi fetiţa i se strecoară pe neştiute în vehicul. Un al doilea timp al intrigii se desfăşoară peste ani, când Ema, interpretată de Rodica Lazăr, este o prezentatoare TV de succes („regina directului”, cum o numea, încă din titlu, într-⁠o primă variantă, scenariul acestui film), gazda unei apreciate emisiuni de investigaţii live (de unde şi titlul final al filmului, al cărui scenariu este semnat de Vlad Păunescu şi Mihai Mănescu, după un proiect de scenariu al lui Adrian Lustig), în timp ce personajul interpretat de Tudor Chirilă, ajuns „în baston”, la vreo 60 de ani, a devenit un mare magnat (transformare mai greu de acceptat şi de înţeles) şi a devenit, totodată, tatăl adoptiv al Emei. În flash-⁠back-⁠uri este evocat şi un timp intermediar al intrigii, cu Ema la 16 ani, interpretată de Cristina Ciobănaşu. Prezentatoarea TV din prezentul imediat dovedeşte că îşi pune la bătaie chiar propria integritate fizică şi toate resursele publicistice pentru a scoate la lumină adevărul. Unul dintre cazurile dezbătute o situază, însă, în miezul unui scandal de proporţii, care îi va schimba, în mod dramatic, viaţa. Ema, reuşind să demaşte controversate personaje politice ale momentului, va fi prinsă în strânsoarea unor periculoase maşinării mafiote. Despre ce era vorba, de fapt, în investigaţia live pe care şi-⁠o propunea reputata publicistă TV? Nişte afacerişti fără scrupule îşi Calin-afis-1propuneau extinderea unui parc eolian în zona unor morminte scitice dintr-⁠un sat dobrogean, Buzalac (unde s-⁠au şi filmat o serie de secvenţe ale filmului). În ciuda presiunilor la care este supusă, Ema îi demască în direct pe autorii acestui plan de-⁠a dreptul criminal, după ce s-⁠a documentat la faţa locului (şi „faţa locului… era umflată!”, după cum spune o zicală românească inspirată dintr-⁠un vers „clasic”), la Buzalac, unde a fost victima unor bătăuşi puşi la cale de un primar corupt, dar a aflat, cum spuneam, cu riscul propriei integrităţi fizice, cum stau lucrurile în realitate. Dincolo de acest plan al intrigii, filmul Live trezeşte interes şi prin traiectoria relaţiei afective dintre Ema şi tatăl ei adoptiv, o relaţie fascinantă în secvenţele de copilărie ale personajului feminin (pe care regizorul le tratează, aşa cum o sugeram, cu o dăruire sufletească de excepţie, şi în care Crina Tofan excelează prin spontaneitate şi firesc), dar care devine din ce în ce mai nebuloasă pe parcurs, după ce personajul masculin (pus în situaţia unei compoziţii de vârstă) devine, mai mult sau mai puţin, artificios şi se transformă dintr-⁠un „om simplu” într-⁠un „magnat complicat”, din prieten bun al eroinei în tată autoritar şi distant. Din păcate, finalul propriu-zis al filmului, în loc să limpezească această relaţie, o complică, reacţia Emei în dialogul cu tatăl ei adoptiv fiind lipsită de suporturi psihologice plauzibile.

Pe lângă minunea numită Crina Tofan, personajul Emei beneficiază şi la maturitate de o interpretă remarcabilă, Rodica Lazăr, care a trecut prin filme precum Amen de Costa Gavras, Tinereţe fără tinereţe de Francis Ford Coppola, Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, Principii de viaţă de Constantin Popescu jr., Carmen de Doru Niţescu, Ramona de Andrei Creţulescu (un scurt metraj independent, prezent, anul acesta, la Cannes), fiind de fiecare dată alta, în funcţie de natura şi cerinţele personajului. Ema Rodicăi Lazăr susţine convingător partea cea mai dificilă a filmului, dovedindu-⁠se un personaj puternic, pe care, deloc întâmplător, unii comentatori l-⁠au apropiat de personajul ziaristei din filmul lui Andrzej Wajda Omul de marmură, interpretat de Krystyna Janda. Tudor Chirilă, încântător la intrarea în film şi în toate seccvenţele cu Crina Tofan, iese din film cam obosit, nu numai de anii care i s-⁠au pus în cârcă, ci şi de incertitudinile scenariului, dar rămâne un interpret de bază al filmului. Dintre ceilalţi actori din bogata distribuţie amintim pe Claudiu Bleonţ (Tănase Iorga, primarul corupt din Buzalac), Adrian Titieni (Ticu), Valentin Teodosiu (un afacerist violent), Doru Ana, Constantin Chiriac, Ioana Blaj, Catrinel Dumitrescu, Ioana Abur, Emilia Dobrin, Nicoleta Lefter, Nicodim Ungureanu, Andrei Aradits, Andrei Huţuleac, Vladimir Găitan, Mihai Dinvale, Alexandru Bindea, Răzvan Oprea… Îşi joacă propriile roluri în film Mircea Geoană (care comentează la un post TV atentatul anti-american din 11 septembrie) şi Mircea Badea (care prezintă o „revistă a presei”).

Deşi se află la primul său lung metraj realizat ca regizor (urmând exemplul altor directori de imagine deveniţi regizori, precum George Cornea, Nicu Stan, Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Cristian Comeagă), nu-⁠l putem considera pe Vlad Păunescu un debutant în regie din simplul motiv că i-⁠am simţit sugestii regizorale importante în filmele la care a lucrat ca operator, impunându-⁠se în prima linie de creaţie a artiştilor imaginii cinematografice. Vocaţia regizorală i se simte pregnant şi în Live, unde îşi manifestă personalitatea îndeosebi în prima parte a filmului (care este, aş zice, mai „pe sufletul său”), unde este mai mult loc pentru poezie şi pentru tonica sa sensibilitate, dar este de remarcat şi ataşamentul pe care-⁠l manifestă în continuare, faţă de atitudinile civice ferme ale principalului său personaj feminin, în investigaţiile sale riscante de descoperire a adevărului şi de dovedire, de demascare a fărădelegilor. L-⁠a ajutat eficient pe Vlad Păunescu, în toate iniţiativele sale, o echipă de remarcabili profesionişti, în frunte cu directorul de imagine Adrian Silişteanu – cel care a asigurat imaginea câtorva reprezentative filme ale noului cinema românesc precum Pescuit sportiv, Din dragoste cu cele mai bune intenţii, Domestic de Adrian Sitaru sau Undeva la Palilula de Silviu Purcărete –, care diferenţiază nuanţat timpii narativi ai intrigii, remarcându-⁠se prin compoziţia iscusit elaborată a cadrelor. Scenografia filmului se datorează, deasemenea, unor artişti înzestraţi precum Călin Papură şi Oana Novicov, în timp ce costumele au fost concepute de Oana Păunescu care l-⁠a ajutat pe Vlad – dacă informaţiile mele sunt exacte – şi la definitivarea scenariului. Unui monteur titrat, Dan Nanoveanu, activ şi în străinătate, i s-⁠a datorat montajul, în timp ce compozitorului Petru Mărgineanu i se datorează muzica şi, în general, coloana sonoră a filmului.

Total 2 Votes
1

Calin Caliman

Calin Caliman, critic de film, ziarist, născut la Braşov în data de 17 mai 1935. Absolvent al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti (1957), apoi al IATC „I.L. Caragiale”, secţia teatrologie – filmologie. Din anul 1959, redactor la revista Contemporanul, unde a răspuns decenii la rând de sectorul cinematografic.
A publicat, de-a lungul anilor, peste 6000 de articole în diferite cotidiane şi reviste culturale (printre care Teatrul, Cinema, Contemporanul, Contemporanul. Ideea europeană, Noul Cinema, Caiete critice , Curentul, Ecart). A susţinut in anii ’60-’70 o rubrică de cultură cinematografică la Televiziunea Română, a colaborat vreme de peste patru decenii la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii Române.
A fost printre membrii fondatori al Asociaţiei oamenilor de artă din institutiile teatrale şi muzicale (ATM). Este membru al Uniunii Cineastilor (UCIN).
A susţinut şi sustine cursuri de „Istoria filmului”, la I.A.T.C. (1969-1970): la Universitatea „Columna” (1992-1996), la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (1997-2002), Universitatea „Hyperion” (unde este cadru didactic asociat din 1997). A fost membru în numeroase jurii la festivaluri cinematografice din ţară şi de peste hotare. În anul 1985, a primit Premiul Uniunii Cineaştilor de critică cinematografică, „pentru îndelungata sa activitate în promovarea filmului romanesc”. 1967 – este autorul volumelor Filmul documentar romanesc, 1997 – Jean Mihail, 1998 – Secretul lui Saizescu sau Un suras in plina iarna etc. Istoria filmului romanesc 1987-2000 (2000) – lucrare distinsa cu premiul Asociatiei Criticilor de film, 2009 – Cinci artisti ai imaginii, A colaborat la volumele colective Cinematograful romanesc contemporan 1949-1975 (1976), Cinema 2000 (2000), 2009 – Filmul romanesc incotro, etc. 2002 – a fost redactor-sef la revista Cinema.

Cărți semnate de Călin Căliman (vezi aici)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button